ICCJ. Decizia nr. 3285/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3285/2014

Dosar nr. 6698/99/2012

Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 864/6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu şi intervenientul forţat V.P., a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii T.G., T.I.T. şi T.E.T. şi obligată pârâta să plătească cu titlu de daune morale reclamantei T.G. suma de 200.000 lei şi reclamanţilor T.I.T. şi T.E.T., reprezentaţi de T.G., câte 50.000 lei. A fost respinsă cererea reclamanţilor T.G., T.I.T. şi T.E.T., prin reprezentant legal, privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor T.I.T. şi T.E.T., reprezentaţi de T.G. o prestaţie periodică în cuantum de 218 lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu data de 20 septembrie 2010 pentru T.I.T. şi începând cu data de 17 februarie 2010 pentru T.E.T., până la împlinirea vârstei de 18 ani şi în continuare până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanţi. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor T.G., T.I.T. şi T.E.T., prin reprezentant legal, suma de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:

Referitor la reclamantul T.C.C., acesta a fost victima unui accident rutier în data de 20 septembrie 2010 produs de intervenientul forţat V.P., accident în urma căruia reclamantul a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, leziunile cranio-cerebrale fiind de natură să-i pună viaţa în primejdie.

Prin Rezoluţia din 4 mai 2012 dată în Dosarul nr. 311/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi s-a constatat că la data de 20 septembrie 2010 s-a început urmărirea penală faţă de învinuitul V.P. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., constând în aceea că la data de 20 septembrie 2010, în timp ce se afla la volanul autoutilitarei marca D. cu nr. de înmatriculare xxx1, pe şos. Nicolina din mun. Iaşi, la ieşirea din curtea imobilului nr. 208 nu a acordat prioritate de trecere şi a intrat în coliziune cu autoturismul marca V. cu nr. de înmatriculare xxx2 condus de partea vătămată T.C.C. care, în urma leziunilor suferite a necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Reţinând că pe parcursul cercetărilor părţile s-au împăcat total şi necondiţionat, în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. organul de urmărire penală a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul V.P. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen.

Instanţa a mai constatat că potrivit art. 132 C. pen. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. încetarea procesului penal în cazul infracţiunii a cărui victimă este reclamantul a intervenit pentru că organul de urmărire penală a constatat nemijlocit acordul de voinţă al învinuitului şi al părţii vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat personal, conform declaraţiilor aflate la Dosar nr. 311/P/2011.

Conform art. 50 din Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Aşadar, asigurătorul este ţinut ca în temeiul contractului de asigurare să achite în limitele legale părţii vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul este obligat urmare a stabilirii vinovăţiei sale şi antrenării răspunderii penale a acestuia.

În condiţiile în care acţiunea civilă este stinsă conform legii faţă de inculpat, în sarcina acestuia nu mai pot fi stabilite despăgubiri care să poată fi suportate direct de asigurătorul său, tocmai datorită caracterului total, necondiţionat şi irevocabil al împăcării.

Reclamantul a invocat art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 21/2009 care prevede că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor.

Aceste dispoziţii privesc însă situaţia despăgubirilor ce pot fi stabilite pe cale amiabilă, aspect ce nu se regăseşte în cauză, având în vedere refuzul pârâtei SC C.A. SA Sibiu privind acordarea despăgubirilor, reclamantul solicitând intervenţia instanţei în vederea obţinerii despăgubirilor prin hotărâre judecătorească.

Mai mult, dispoziţiile invocate au fost stabilite printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară Codului Penal, de la dispoziţiile căruia nu se poate deroga.

În consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. Sibiu SA, inclusiv cererea sa privind acordarea onorariului de avocat din faza de urmărire penală.

Referitor la reclamanţii T.G., T.I.T. şi T.E.T., ultimii reprezentaţi de T.G., aceştia sunt soţia şi respectiv copiii victimei accidentului rutier, acţiunea fiind formulată împotriva societăţii la care era asigurat autoturismul intervenientului forţat V.P., conform poliţei aflată la dosar.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare, ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată denumită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite.

Potrivit art. 42 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.

Asigurătorul acordă despăgubiri (art. 49 din Legea nr. 136/1995) în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Potrivit Legii nr. 136/1995 şi art. 26 din Ordinul CSA nr. 21/2009 asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri, în formă bănească, pentru vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial,pagube materiale, pagube consecinţă a lipsei de folosinţă a vehiculului avariat, cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 135/1996 despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Reclamanţii T.G., T.I.T. şi T.E.T., membrii familiei reclamantului T.C.C. au fost în mod evident prejudiciaţi în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, fiind vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de o victimă indirectă, motiv pentru care în cauză nu este necesară efectuarea unor expertize privind dinamica producerii accidentului sau stabilire a alcoolemiei în sensul solicitat de pârâtă, faţă de partea chemată în judecată şi prevederile art. 42 alin. (2) şi 49 din Legea nr. 136/1995.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanţii menţionaţi, instanţa a reţinut că prejudiciul afectiv suferit este de necontestat.

Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, vor fi avute în vedere consecinţele pe orice plan, suferite de cel ce invocă un prejudiciu afectiv, urmând a se stabili o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.

Faptul că reclamanţii T.C.C. şi T.G. aveau un copil în vârstă de 2 ani la data accidentului, reclamanta T.G. fiind însărcinată cu al doilea copil la data respectivă, fiind nevoită să se ocupe ulterior atât de soţul său, cât şi de copii reprezintă aspecte importante ce vor fi avute în vedere la evaluarea prejudiciului afectiv.

Din actele medicale depuse la dosar rezultă că reclamantul T.C.C. pentru o perioadă lungă de timp a necesitat intervenţii chirurgicale, îngrijiri speciale, alimentaţie pe sonda nazo-gastrică, a fost nedeplasabil, având nevoie în permanenţă de însoţitor.

Instanţa a reţinut că starea de sănătate alterată a acestui reclamant a influenţat în mod negativ viaţa de familie, soţia acestuia aflându-se în situaţia de a îngriji atât pe soţul său, cât şi pe copiii cu vârste foarte mici şi de a face faţă schimbărilor şi dificultăţilor la care familia a fost supusă.

Martorii T.P. şi L.I. au arătat că anterior accidentului reclamantul se afla în relaţii bune cu soţia, era angajat, realiza venituri din care îşi întreţinea familia, iar după accident nu s-a refăcut integral, nu a mai putut lucra, are nevoie de ajutor pentru că nu îşi poate purta singur de grijă, de el ocupându-se soţia şi mama sa.

Familia a suportat cheltuieli foarte mari pentru tratamentul medical al reclamantului, iar acesta, urmare a stării de neputinţă pe care o are, a adoptat un comportament agresiv faţă de soţie şi copii, băiatul cel mare mergând des în vizită la spital şi suferind pentru că tatăl său nu putea să-i vorbească.

Despăgubirile solicitate în prezentul dosar şi care sunt considerate întemeiate de către instanţă au scopul de a alina suferinţa pricinuită reclamanţilor sus menţionaţi din cauza stării fizice şi psihice a unui membru de familie de care sunt legaţi afectiv, stare care influenţează bunul mers al vieţii de familie după cum au declarat martorii audiaţi.

Este evident că s-a produs un prejudiciu moral reclamanţilor T.I.T. şi T.E.T., reprezentaţi de T.G. astfel cum rezultă din înscrisurile şi declaraţiile depuse la dosar, având în vedere că afecţiunile soţului, respectiv tatălui sunt severe, au determinat încadrarea sa în grad de handicap grav la o vârstă foarte tânără, starea de sănătate a lui T.C.C. nu este în plin proces de ameliorare şi reprezintă principalul motiv pentru care viaţa de familie este dificilă din perspectiva resurselor material-financiare necesare întreţinerii şi a dezechilibrului creat între modul de viaţă anterior, sub aspectul climatului socio-familial, care, de asemenea, s-a modificat, precum şi din perspectiva necesităţii de a face faţă unor obligaţii sociale şi a unor sarcini administrative pentru care familia reclamantului nu era pregătită.

Având în vedere aspectele expuse, ţinând seama de dificultăţile intervenite în viaţa reclamanţilor în urma evenimentului rutier din data de 20 septembrie 2010, faptul că afectarea psihică şi emoţională persistă cu aceeaşi intensitate şi în prezent, cât şi limitele maximale prevăzute de legislaţia asigurărilor în materie, instanţa a reţinut că suma de câte 200.000 lei pentru reclamanta T.G. şi de 50.000 lei pentru fiecare din copiii săi minori poate reprezenta o justă şi integrală reparare a prejudiciului nepatrimonial, reparare care trebuie să fie una efectivă şi nu iluzorie.

Sumele reprezentând daune morale nu vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă, cumulul fiind admisibil doar în privinţa daunelor materiale, în cazul cărora dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu rata inflaţiei urmărind păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.

În cazul daunelor morale, evaluarea acestora se realizează global la momentul pronunţării instanţei, raportat la întregul prejudiciu moral suferit de cel care îl invocă până la acest moment.

În privinţa prestaţiei periodice solicitată pentru minorii familiei, instanţa a constatat că din fişa fiscală depusă la dosar rezultă că veniturile nete ale reclamantului T.C.C. pentru anul 2010 erau de 15.712 lei (18.705 - 2.993), rezultând un venit net lunar de 1309 lei.

Prin urmare, raportat la venit net lunar de 1309 lei şi prevederile art. 529 alin. (2) C. civ., instanţa a obligat asigurătorul să plătească reclamanţilor câte o prestaţie periodică în cuantum de 218 lei pe lună pentru fiecare reclamant, începând cu data de 20 septembrie 2010 pentru T.I.T. şi începând cu data de 17 februarie 2011 pentru T.E.T. şi până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul ambilor reclamanţi.

În consecinţă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii T.G., T.I.T. şi T.E.T., reprezentaţi de T.G., iar în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor faţă de care s-a admis acţiunea cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat.

Împotriva Sentinţei nr. 844/2013 a Tribunalului Iaşi au declarat apel toate părţile.

Prin Decizia nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de T.C.C., T.G., T.I.T. şi T.E.T. împotriva Sentinţei civile nr. 864 din 6 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul T.C.C. în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA Sibiu, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 36000 lei cu titlu de daune materiale, suma de 400000 lei cu titlu de daune morale, precum şi o prestaţie periodică lunară în sumă de 185 lei începând cu data de 20 septembrie 2010, pe toată durata vieţii acestuia. A fost admisă cererea reclamanţilor T.C.C., T.G., T.I.T. şi T.E.T. de actualizare a daunelor morale acordate cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie, de la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri şi până la momentul plăţii efective. A fost admisă cererea reclamantului T.C.C. de actualizare a daunelor materiale cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie, de la data de 20 septembrie 2010 şi până la momentul plăţii efective. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respinsă ca nedovedită cererea apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel. A fost respins apelul declarat de SC C.A. SA Sibiu împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut următoarele:

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantului T.C.C.:

Urmare a accidentului rutier produs la data de 20 septembrie 2010 de către intervenientul forţat V.P., reclamantul T.C.C. a suferit leziuni ce au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale. Deşi s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi începerea urmăririi penale împotriva învinuitului V.P., pe parcursul cercetărilor, părţile s-au împăcat total şi necondiţionat în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. S-a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul V.P. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.

Partea vătămată T.C.C. s-a adresat instanţei cu o acţiune în despăgubiri faţă de societatea de asigurare SC "C.A." SA.

Curtea a constatat că actele normative incidente în prezenta cauză sunt Legea nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 5/2010.

Curtea a reţinut că, în mod greşit Tribunalul Iaşi a stabilit că atâta timp cât a intervenit împăcarea părţilor în procesul penal, odată cu acţiunea penală se stinge şi acţiunea civilă, potrivit dispoziţiilor art. 13 C. pen.

Textul invocat de prima instanţă se aplică în raporturile dintre persoana vătămată şi cel care a produs accidentul.

Cum reclamantul T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat (intervenientul forţat V.P.), iar acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor, în mod nelegal instanţa de fond a statuat că reclamantul T.C.C. nu avea deschisă acţiunea în pretenţii împotriva asigurătorului autorului accidentului.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate de apelantul-reclamant T.C.C., Curtea a avut în vedere culpa celor două persoane implicate în producerea accidentului.

Din depoziţiile martorilor audiaţi la urmărirea penală (S.N. şi P.V.), cât şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, a rezultat că vinovat de producerea accidentului este V.P. care, la ieşirea din imobilul nr. 208, pe şoseaua Nicolina din mun. Iaşi, nu s-a asigurat corespunzător la efectuarea manevrei de mers înapoi şi a intrat în coliziune cu autoturismul condus de către reclamant. Victima a necesitat pentru vindecarea leziunilor suferite în urma accidentului un număr de 90 - 100 de zile de îngrijiri medicale, cu punerea în primejdie a vieţii.

Având în vedere faptul că intervenientul forţat V.P., prin comportamentul său, a creat starea de pericol, eventuala reacţie a reclamantului T.C.C. nu mai are relevanţă în cauză.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor materiale solicitate de reclamantul T.C.C., curtea a reţinut că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri reprezentând chitanţe cu contravaloarea alimentelor, medicamentelor şi a altor bunuri necesare acestuia. De asemenea, martorii T.P. şi L.I., audiaţi în faţa primei instanţe, au declarat că medicamentele necesare acestuia se ridică la 500 lei pe lună.

Reţinând ca o medie un cuantum de 1000 lei pe lună pentru aceste cheltuieli, curtea a constatat că reclamantul-apelant a dovedit producerea de daune materiale în sumă de 36.000 lei de la data producerii accidentului şi până în prezent.

Referitor la suma solicitată cu titlu de prestaţie periodică, având în vedere starea de sănătate a reclamantului (încadrat în gr. I de invaliditate permanentă), curtea a reţinut că acestuia i se cuvine suma de 185 lei lunar reprezentând diferenţa dintre veniturile încasate înainte de producerea accidentului (1309 lei conform fişei fiscale aferente anului 2009) şi cuantumul pensiei de invaliditate (1124 lei), sumă ce urmează a fi achitată de pârâtă pe toată durata vieţii reclamantului începând cu data de 20 septembrie 2010.

Cu privire la daunele morale solicitate de reclamanţi, curtea a reţinut următoarele:

Urmare a accidentului produs, reclamantului i s-a pus în pericol viaţa, conform raportului de constatare medico-legală întocmită în faza de urmărire penală.

După expirarea perioadei de îngrijiri medicale necesare vindecării, de 90 - 100 zile, reclamantul se află în incapacitate totală e muncă (gradul I), evoluţia tratamentului fiind dificilă şi trenantă din cauza leziunilor şi operaţiilor chirurgicale suferite, fiind incertă şi evoluţia sa viitoare, impunându-se totodată reexaminarea şi reconsiderarea acesteia.

Se poate aprecia că reclamantul-apelant este supus unor traume fizice şi psihice excepţionale pentru efortul suplimentar pe care îl depune pentru a-şi păstra un minim din condiţiile de viaţă avute anterior vătămării.

În consecinţă, curtea a apreciat că suma de 400.000 lei acordată reclamantului T.C.C. cu titlu de daune morale este rezonabilă pentru a acoperi toate suferinţele fizice şi morale datorate nu numai îngrijirilor medicale, dar şi reacţiilor sociale, incertitudinii şi riscului agravării situaţiei, perturbaţiilor intervenite în viaţa afectivă şi conjugală a acestuia.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor T.G. şi a celor doi copii minori, instanţa de fond a argumentat pe larg necesitatea acordării acestor daune.

Faptul că reclamanta T.G. este ajutată în gospodărie şi de alte persoane, cum a susţinut pârâta prin motivele de apel, nu se reflectă în cuantumul daunelor morale, ci a celor materiale, de care instanţa de apel a ţinut cont în aprecierea acestora în urmă.

Viaţa de familie a fost afectată, în egală măsură, atât pentru T.C.C., cât şi pentru reclamanta-apelantă T.G. şi copii acestora, situaţia tatălui limitându-le copiilor accesul la o viaţă socială şi afectivă normală, potrivit vârstei lor.

Reţinând că evaluarea daunelor morale este extrem de anevoioasă, dar având în vedere criteriile de cuantificare expuse anterior, curtea apreciază că sumele acordate de instanţa de fond cu acest titlul sunt rezonabile.

Nefondată este critica apelantei-pârâte referitoare la cuantumul prestaţiilor periodice acordate minorilor.

Venitul mediu realizat de T.C.C. pe anul 2010 este de 1309 lei, astfel că prestaţia periodică acordată fiecărui copil de câte 218 lei lunar nu depăşeşte 1/3 din acest venit (art. 529 alin. (2) C. civ., 1309:3 = 436:2 = 218). "

De asemeni, nu au fost reţinute susţinerile apelanţilor-reclamanţi conform cărora trebuiau să se aibă în vedere şi dispoziţiile Directivei nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, întrucât acestea au fost transpuse în legislaţia internă, respectiv în ordinele CSA ce au constituit temeiul legal în soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte actualizarea sumelor acordate, aceasta se va face raportat atât la dobânda legală, cât şi la indicele de inflaţie.

Pentru daunele materiale actualizarea va fi efectuată de la data producerii accidentului şi până la momentul plăţii efective a acestora.

Cu privire la suma stabilită cu titlu de daune morale, curtea a reţinut că în această situaţie nu se poate susţine existenţa unui câştig nerealizat pe perioada cuprinsă între data producerii accidentului şi data rămânerii definitive a hotărârii, deoarece suma de bani solicitată cu acest titlu nu a fost niciodată în patrimoniul reclamanţilor, astfel că actualizarea daunelor morale se va face de la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi până la plata efectivă a acestora.

Critica apelantei-pârâte cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată în prima instanţă, nu a mai fost analizată având în vedere soluţia pronunţată în această cale de atac.

Împotriva Deciziei nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor recurate, iar pe fond respingerea acţiunii ca nefondată, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârilor atacate, în sensul reducerii atât a daunelor morale cât şi a prestaţiei periodice şi a cheltuielilor de judecată.

Recurenta a invocat în drept motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat faptul că înţelege să declare recurs atât împotriva sentinţei instanţei de fond cât şi a deciziei pronunţate de instanţa de apel.

În dezvoltarea criticilor, recurenta a redat situaţia de fapt, a analizat soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi a punctat faptul că despăgubirile acordate sunt prea mari şi conduc la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor şi la fraudarea societăţii de asigurare. Soluţiile sunt criticate prin prisma faptului că nu au fost administrate probele solicitate sens în care arată că era necesară efectuarea unei expertize care să stabilească modul concret de producere a accidentului dat fiind că procesul penal a încetat prin împăcarea părţilor şi astfel, în cadrul procesului penal, nu a mai fost pronunţată o hotărâre pe fondul cauzei.

Recurenta critică faptul că instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond în mod greşit a stabilit că odată cu acţiunea penală se stinge şi acţiunea civilă atât timp cât a intervenit împăcarea părţilor în procesul penal, în speţă fiind aplicabile Legea nr. 136/1997 şi Ordinul CSA nr. 5/2010. Apreciază recurenta că în mod greşit instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză reclamantul are deschisă acţiunea în pretenţii împotriva asigurătorului autorului accidentului. Instanţa nu a stabilit gradul de culpă al fiecărui conducător auto implicat în accident. Nefiind efectuată o expertiză, nu s-a stabilit nici legătura de cauzalitate şi gradul de vinovăţie al victimei şi autorului accidentului.

Instanţa de judecată a efectuat o cercetare judecătorească incompletă şi nu a analizat dispoziţiile imperative ale Legii nr. 136/1995 şi a ordinului CSA nr. 5/2010. Arată recurenta că, potrivit art. 132 C. pen, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Conform dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 135/1996 asigurătorul este ţinut ca în temeiul contractului de asigurare să achite în limitele legale părţii vătămate despăgubirile la plata cărora inculpatul este obligat, urmare a stabilirii vinovăţiei sale şi antrenării răspunderii penale a acestuia. În condiţiile în care acţiunea civilă este stinsă conform legii faţă de inculpat, în sarcina acestuia nu mai pot fi stabilite despăgubiri care să poată fi suportate direct de asigurătorul său, tocmai datorită caracterului total, necondiţionat şi irevocabil al împăcării.

Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 46 pct. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 care prevede că, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor. Aceste dispoziţii au fost stabilite prin act normativ inferior ca forţă juridică, ca atare împăcarea părţilor nu poate fi parţială şi condiţionată, ci doar totală şi necondiţionată, iar acţiunea civilă se stinge prin efectul împăcării. Prin renunţarea la acţiunea civilă împotriva învinuitului s-a renunţat implicit la acţiunea civilă împotriva eventualelor persoane responsabile civilmente, fie că aceasta răspundere civilă derivă din lege, sau este una convenţională, cum este situaţia asigurătorului. Nu se poate accepta ideea că ar exista două acţiuni civile, conexe acţiunii penale, una ce poate fi promovată împotriva inculpatului şi alta ce poate fi promovată împotriva asigurătorului.

Prin celelalte susţineri recurenta critică cuantumul despăgubirilor acordate şi modul de interpretare al probelor de către instanţa de apel în ceea ce priveşte aprecierea acestui cuantum.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

În privinţa acestui aspect, Înalta Curte reţine că raportat la dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. obiect al recursului sunt hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, prin urmare, hotărârea instanţei de fond, astfel cum a solicitat recurenta, nu poate face obiectul recursului.

Din analiza cererii de recurs se constată că, deşi a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ care prevede situaţia când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Deşi amplu dezvoltată, cererea de recurs cuprinde o singură critică de legalitate privind decizia atacată, critică ce priveşte modul de aplicare al dispoziţiilor legale privind acordarea despăgubirilor civile în situaţia în care are lor împăcarea părţilor în cadrul procesului penal.

Această critica pe care instanţa o va avea în vedere din perspectiva art. 304 pct. 9 este nefondată, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a actelor normative incidente cauză respectiv, Legea nr. 136/1995 şi art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Astfel, conform art. 46 pct. 1 al Ordinului CSA nr. 5/2010 aplicabil în cauză, în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă, dacă potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, legiuitorul stabilind astfel o normă specială cu aplicabilitate în cazurile prevăzute.

După cum s-a reţinut în cauză, pe parcursul cercetării penale părţile s-au împăcat total şi necondiţionat, în baza art. 242 raportat la art. 11 pct. 1 lit. c) raportat la art. 10 lit. h) C. proc. pen. motiv pentru care organul de urmărire penală a dispus încetarea urmăririi penale faţă de învinuitul V.P. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen.

Conform art. 132 C. pen. vechi aplicabil cauzei, împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. Textul are în vedere stingerea acţiunii civile în situaţia când aceasta a fost iniţiată însă în cauză acţiunea civilă nu a fost pornită, procesul încetând în faza de cercetare penală prin urmare, împăcarea părţilor nu poate produce efecte asupra acţiunii civile, Curtea reţinând corect că împăcarea părţilor în procesul penal nu închide dreptul la despăgubiri civile.

În situaţia dedusă judecăţii, efectele art. 132 C. pen. se aplică în raporturile dintre persoana vătămată şi cel care a produs accidentul nu şi în raporturile dintre asigurător şi victima accidentului având în vedere dispoziţiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Cum reclamantul T.C.C. a dovedit că nu a fost despăgubit de către asigurat, iar acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor, rezultă că reclamantul avea deschisă acţiunea în pretenţii împotriva asigurătorului autorului accidentului având în vedere că societatea de asigurare nu a fost de acord cu acordarea despăgubirilor pe cale amiabilă.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei privind faptul că dispoziţiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 5/2010 au forţă juridică inferioară dispoziţiilor art. 132 C. pen.

Ordinul în cauză este dat în aplicarea art. 49 din Legea nr. 136/1995 având caracterul de lege specială care derogă de la legea generală, respectiv Codul penal, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori există vreo situaţie care intră sub incidenţa prevederilor sale, norma specială aplicându-se prioritar faţă de norma generală.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.A. SA Sibiu împotriva Deciziei nr. 5 din 8 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 3142/2014. Civil. Pretenţii. Obligatia de a...		ICCJ. Decizia nr. 3291/2014. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 3285/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3285/2014. Civil. Pretenţii. Recurs