ICCJ. Decizia nr. 2978/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2978/2014
Dosar nr. 13644/111/2011
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele
Fondul şi considerentele instanţei de fond:
Reclamanta SC R.C.S. R.D.S. SA punct de lucru Bihor - Băile Felix, Hotel P. în contradictoriu cu pârâţii B.V., .S. şi SC D.S.S. SRL a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 5.100 euro - în principal sau 10800 euro - în subsidiar, în echivalent lei, cu titlu de daune materiale pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe aparţinând reclamantei în calitate de titulară a canalelor TV D.S. şi D.S. +, precum şi a sumei de 20.000 euro, în echivalent lei, cu titlu de daune morale.
Prin sentința civilă nr. 2183/2012, Tribunalul Bihor a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtului .S., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea împotriva pârâţilor B.V. şi SC D.S.S. SRL și a obligat pe aceştia, în solidar, la plata sumei de 4.325 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 lei. A respins capetele de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi a T.V.A.-ului aferent sumei de 4.325 euro.
Tribunalul a reținut în esenţă următoare:
La 1 noiembrie 2010 s-a constatat că SC D.S.S. SRL Dragalina retransmitea prin cablu în mod ilegal programele de televiziune D.S. şi G.S.P. T.V. pentru care reclamanta deţinea licenţă. În urma plângerii penale formulată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 140 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi, în Dosar nr. 4154/P/2010, s-a dispus faţă de pârâţii B.V. şi .S., care erau şi administratorii societăţii, scoaterea de sub urmărirea penală. Faţă de pârâtul B.V., în temeiul art. 181 C. pen. şi art. 91 C. pen., s-a dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv 700 lei amenda, iar în ceea ce îl priveşte pe pârâtul .S. s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală întrucât fapta nu a fost săvârşită de acesta, reţinându-se că, în calitatea sa de administrator al societăţii, se ocupa numai de activitatea contabilă, având cunoştinţe tehnice limitate. Soluţia organului de urmărire penală a rămas definitivă prin respingerea plângerilor prin rezoluţia nr. 619/II/2/2011 a Prim Procurorului Adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi şi prin sentinţa penală nr. 19 din 17 ianuarie 2012 a Judecătoriei Călăraşi.
În cursul urmăririi penale reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 5.100 euro plătibilă în lei şi actualizată la data plăţii efective a prejudiciului însă, în considerentele sentinţei penale nr. 19/2012 s-a reţinut că pretenţiile civile vor putea fi valorificate pe calea unei acţiuni civile separate în temeiul răspunderii civile delictuale.
Din considerentele cererii de chemare în judecată rezultă că perioada pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului este iulie 2009 când reclamanta a obţinut licenţa audiovizuală pentru postul T.V. D.S. şi până la data de 1 noiembrie 2010, când s-a constatat că pârâta SC D.S.S. SRL Dragalina transmitea nelegal acest post.
Întrucât perioada pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului este iulie 2009-1 noiembrie 2010, înseamnă că fapta ilicită a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a noului C. civ. şi că prezentei cauze îi rămân aplicabile dispoziţiile vechiului C. civ., respectiv art. 998 şi art. 999.
În situaţia de faţă, săvârşirea faptei ilicite de retransmitere în mod nelegal, în lipsa unei licenţe, a postului T.V. D.S., de către pârâtul B.V., în calitatea sa de administrator al SC D.S.S. SRL Dragalina, a fost stabilită în mod irevocabil de către organele de cercetare penală, reţinându-se că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 140 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996. Motivul pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală a fost lipsa de pericol social al faptei, conform art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., însă această soluţie nu poate influenţa şi răspunderea civilă, în condiţiile existenţei faptei ilicite. Au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 22 C. proc. pen. potrivit căruia „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
În raport de această dispoziţie legală, având în vedere că în ceea ce îl priveşte pe pârâtul .S. s-a stabilit în mod irevocabil că acesta nu a săvârşit fapta ilicită ce constituie conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 140 lit. e) din Legea nr. 8/1996, instanţa a apreciat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă.
În ceea ce îl priveşte pe pârâtul B.V., acesta a recunoscut săvârşirea faptei ilicite ce a constat în retransmiterea, fără a deţine o licenţă în acest sens, cu ajutorul unui echipament achiziţionat de fiica sa din Italia, a programului TV D.S. pentru care reclamanta deţine o licenţă audiovizuală, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ. dar şi ale art. 139 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, neexistând nici un dubiu cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei pârâtului.
În baza acestor dispoziţii legale, acesta este obligat să acopere prejudiciul cauzat reclamantei prin săvârşirea faptei ilicite fiind evidentă legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului şi prejudiciul cauzat reclamantei.
La stabilirea prejudiciului, instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă apreciind că acesta se ridică la suma de 4.325 euro, sumă ce a fost stabilită în conformitate cu art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, această modalitate de stabilire a prejudiciului fiind prioritară în raport de modalitatea prevăzută la lit. b), în condiţiile în care, în situaţia de faţă, aplicarea criteriilor prevăzute de text a fost posibilă, după cum rezultă din conţinutul raportului de expertiză contabilă.
Instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998, 999 şi art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1998 pentru acordarea daunelor morale întrucât, deşi art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 prevede posibilitatea pentru instanţă de a acorda şi daune morale, reclamanta nu a făcut nici o dovadă sub aspectul prejudiciului moral cauzat.
Instanţa de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât pârâtul B.V., în calitatea sa de administrator al societăţii, nu a acţionat ca un prepus. SC D.S.S. SRL Dragalina răspunde în solidar cu V.B. în baza art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele juridice. Potrivit acestei dispoziţii „faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.” Pârâtul, în calitatea sa de administrator, face parte din categoria organelor de conducere ale societăţii iar fapta ilicită a fost săvârşită în exercitarea mandatului de administrator şi conform obiectului de activitate al societăţii, dispoziţiile legale citate fiind pe deplin aplicabile şi în consecinţă societatea pârâtă răspunde alături de pârât.
Instanţa de fond a apreciat că nu se impune şi plata T.V.A. - ului aferent. Prejudiciul s-a cuantificat având în vedere preţul serviciului prestat însă această modalitate de calcul este stabilită de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care prevede acordarea de despăgubiri la nivelul câştigului nerealizat. Însă, suntem doar în prezenţa unei modalităţi de calcul şi nu în situaţia reală în care reclamanta ar fi şi prestat serviciile respective, ar fi emis documente contabile, s-ar fi plătit şi datorat şi taxa pe valoare adăugată.
Apelul şi considerentele instanţei de apel:
Împotriva sentinței au declarat recurs (ce a fost calificat ca apel în şedinţa publică din 26 iunie 2013 ) SC R.D.S. R.D.S. SA, SC D.S.A.T.S. SRL şi B.V.
Prin Decizia nr 260/A din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondate apelurile.
În ce priveşte apelul reclamantei SC R.D.S. R.D.S. SA, instanţa de apel a apreciat că acesta este nefondat.
Curtea a considerat ca nefondată critica privind greșita aplicare a dispoziţiilor art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996, reținând că însăși reclamanta a solicitat prin acțiune ca evaluarea prejudiciului să se efectueze în funcție de criteriile prevăzute de lit. a), variantă pe care o consideră prioritară. Din perspectiva prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., critica vizând temeiul de drept aplicabil nu poate fi primită, căci este echivalentul unei modificări nepermise în calea de atac. Pe de altă parte, Curtea reține că aplicarea criteriilor de la lit. b) a art. 139 din Legea nr. 8/1996 este subsidiară. Ori, în speță, câștigul nerealizat a fost determinat prin raportul de expertiză efectuat la prima instanță, prin raportare la numărul de abonați ai pârâtei și prețul minim pe lună pentru fiecare abonat. S-a reţinut că reclamanta nu a avut obiecțiuni la raportul de expertiză, aspect ce rezultă din cuprinsul încheierii de ședință de la 28 noiembrie 2013. Din moment ce, în speță, au fost identificate elemente de determinare a câștigului nerealizat de reclamantă, aplicarea criteriilor prevăzute de art. 139 lit. a) din Legea nr. 8/1996 este obligatorie, critica privind acest aspect fiind nefondată.
Cu privire la prejudiciul moral, instanţa de apel a reţinut că susținerea potrivit căreia acesta nu trebuie dovedit nu are suport legal din moment ce existența unui prejudiciu constituie condiție a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-999 C.civ, fără a se face distincție între prejudiciul material și cel moral, doar întinderea daunelor morale fiind o chestiune de apreciere a instanței. Prejudiciul de imagine afirmat de reclamantă ce se cere a fi reparat nu a fost dovedit, neputând fi prezumat, așa cum pretinde apelanta reclamantă.
În ceea ce privește nereținerea T.V.A. la calculul despăgubirii, instanţa de apel a apreciat că susținerea apelantei este lipsită de suport probator, atâta vreme cât contravaloarea prețului abonamentului este de 1 euro, conform contractului de licență din 31 martie 2010, mențiunea de pct. 8.1, și nu de 1 euro plus T.V.A.
Criticile formulate de pârâţi cu privire la modul de evaluare a prejudiciului prin raportare la perioada în care s-au efectuat transmisiile, au fost respinse de instanţa de apel cu motivarea că transmisiunea a fost dovedită cu un program al turului campionatului ligii I la fotbal ediția 2010/2011 iar susţinerile pârâților cu privire la perioada de retransmitere şi la conţinutul retransmiterii sunt contradictorii. Pârâţii în realitate, nu contestă intervalul de timp în care s-au efectuat transmisiile, ci faptul că transmiterea programului T.V. D.S. nu a avut loc în mod continuu în această perioadă, ci ocazional, limitându-se la anumite meciuri de fotbal. Aceasta este apărarea formulată prin întâmpinarea depusă în primă instanță, susținerea pârâților fiind că, atâta vreme cât a avut loc o transmisie a anumitor evenimente sportive, și nu difuzarea tuturor emisiunilor postului D.S., modul de evaluare a prejudiciului trebuie particularizat în funcție de acest aspect. Susținerile apelanților pârâți din cuvântul pe fond, în sensul că transmiterea postului D.S. a avut loc doar la data de 01 noiembrie 2010, dată la care s-a întocmit procesul verbal de către organele de poliție, utilizat în procesul penal, nu sunt în concordanță cu criticile din cererea de apel, prin care s-a susținut difuzarea ocazională pe parcursul unui interval mai mare de timp, critici care determină limitele judecății în apel față de principiul disponibilității.
Asupra criticii privind cuantumul prejudiciului, Curtea a reţinut că încălcarea dreptului reclamantei, ce deține licența audiovizuală pentru serviciul de programe de televiziune cu denumirea D.S., a avut loc prin mai multe acțiuni ale pârâților, de retransmitere a emisiunilor postului de televiziune menționat, într-o perioadă mai lungă de timp, acțiuni care, având o intenție unică, se constituie într-o singură faptă ilicită. Odată ce a fost stabilită încălcarea drepturilor de autor, trebuia determinată despăgubirea pentru repararea prejudiciului încercat de reclamantă, prejudiciu stabilit de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 la câștigul nerealizat. Criteriul propus de reclamantă pentru determinarea câștigului nerealizat a fost cuantumul taxei lunare de licențiere pentru un abonat, rezultată din contractul depus exemplificativ la dosar, începând cu data de la care aceasta a început emisia serviciului de programe, în urma obținerii licenței audiovizuale și până la data încetării încălcării. Nerealizarea unui profit de către pârâți nu are relevanță, atâta vreme cât, față de modalitățile de evaluare a despăgubirilor prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a), a fost aleasă de către reclamantă varianta câștigului nerealizat și nu beneficiul realizat pe nedrept de făptuitor.
A fost apreciată ca nefondată și critica privind nerespectarea de către prima instanță a principiului contradictorialității, prin aceea că nu a fost pus în discuție raportul de expertiză, cu motivarea că în cuprinsul încheierii de la 28 noiembrie 2012 s-a menţionat că reclamanta și-a însușit concluziile raportului de expertiză, obiecțiunile pârâților fiind respinse ca neîntemeiate.
De asemenea, a fost respinsă critica privind ignorarea de către instanța de fond a justificării lipsei de la interogatoriu a pârâtului B.V. cu motivarea că reclamanta a înțeles să administreze proba mărturisirii prin intermediul interogatoriului numai persoanei juridice,
Recursul şi considerentele instanţei de recurs.
Împotriva Deciziei nr. 260/A din 20 decembrie 2013 au declarat recurs pârâţii B.V. şi SC D.S.A.T.S. SRL, prin Administrator B.V.
Recurenţii invocă încălcarea de către instanţele de fond a principiului limitelor investirii, susţinând că ambele instanţe au acordat reclamantei mai mult decât a solicitat prin cererea de chemare în judecata şi anume beneficiul nerealizat începând cu luna iulie a anului 2009, data obţinerii de către SC D.S.A.T.S. SRL a licenţei de emisie. Arată că, pe de o parte, reclamanta nu a solicitat acest lucru iar, pe de altă parte, retransmiterea emisiunilor în anul 2009 nu s-a dovedit, singurul lucru dovedit fiind retransmiterea campionatului de fotbal, ori acesta s-a desfăşurat în anul 2010, cum corect a indicat şi reclamanta prin cererea de chemare în judecata.
Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, art. 312 pct. 2 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului si modificarea atât a Deciziei civile nr. 260/A, cât şi a sentinţei civile nr. 2183 din 10 decembrie 2012, în sensul de a diminua pretenţiile reclamanţilor cu sumele rezultate din raportul de expertiză efectuat în cauză pentru perioada anului 2009.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Motivul de recurs, astfel cum a fost invocat de recurentă, este circumscris, pe de o parte, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. de la 1864, iar, pe de altă parte unui motiv de netemeinicie.
În ce privește respectarea limitelor investirii instanței, privit prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Curtea reține că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat daune materiale reprezentând câștigul nerealizat, calculat potrivit dispozițiilor art. 139 din Legea nr. 8/1996, pentru perioada iulie 2009-octombrie 2010 (inclusiv) în raport de numărul de abonați (300), de valoarea pachetului D.S. (care se poate prelua la 1 eur/lună). Astfel, calculul a fost făcut de reclamantă la pagina trei din acțiunea astfel: 300 x 1 euro x 17 luni = 5.100 euro. Instanța de fond a acordat mai puțin și anume 4.325 euro iar instanța de apel a menținut această sumă. De altfel, cu această suma reclamanta s-a constituit şi parte civilă în procesul penal.
În aceste condiții, Curtea nu poate reține că instanțele și-au depășit limitele investirii și că nu s-a respectat principiul disponibilității, întrucât nu au acordat nici mai mult decât s-a cerut, nici ceea ce nu s-a cerut.
Astfel, motivul de nelegalitate invocat este nefondat.
Pe de altă parte, recurenții au invocat faptul că retransmiterea emisiunilor în anul 2009 nu s-a dovedit, singurul lucru dovedit fiind retransmiterea campionatului de fotbal, care s-a desfăşurat în anul 2010. Această critică este însă un motiv de netemeinicie, ce nu poate fi analizat de instanța de recurs, neîncadrându-se în nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtelor, soluția recurată fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.V. şi SC D.S.A.T.S. SRL, prin Administrator B.V., împotriva Deciziei nr. 260/A din 20 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2977/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
