ICCJ. Decizia nr. 2979/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2979/2014
Dosar nr. 156/104/2007**
Şedinţa publică din 31 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 156/104/2007 pe rolul Tribunalului Olt, reclamanţii P.R.V., N.M.E. au chemat în judecată pe pârâţi SC B. SA, Slatina, Primăria municipiului Slatina, formulând contestaţie împotriva Dispoziţiei din 15 decembrie 2006, emisă de pârâta SC B. SA Slatina, comunicată la data de 22 decembrie 2006, solicitând admiterea contestaţiei, anularea Dispoziţiei din 15 decembrie 2006, admiterea cererii privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 4.200 mp situat în Slatina, restituirea prin echivalent a construcţiilor aflate pe teren în anul 1950 când s-a efectuat naţionalizarea prin Decretul nr. 92/1950.
În motivarea cererii, se arată că imobilul a fost proprietatea autorului reclamantelor Z.I. - tatăl reclamantei P.R.V. şi bunicul reclamantei N.M.E., conform actului autentificat din 1937.
Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior construcţia a fost demolată fără a se acorda vreo despăgubire.
Pârâta SC B. SA susţine că aceste imobile nu se află în posesia sau proprietatea sa.
Notificarea formulată de reclamante a fost emisă la 04 iulie 2001, iar Primăria Slatina a înregistrat-o sub nr. 14916/2004, fără a răspunde aceste notificări.
Prin sentinţa civilă nr. 635/2005 Tribunalul Olt a obligat pârâtele Primăria municipiului Slatina şi SC B. SRL SA să răspundă notificării formulate de reclamante. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 7702/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție Bucureşti.
La 19 februarie 2007 reclamantele au formulat o cerere de complinire prin care au contestat şi dispoziţia din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria Slatina, prin care se respinge cererea de restituire a terenului, motivat de faptul că este proprietatea SC B. SRL.
În dovedirea cererii s-a solicitat efectuarea unei expertize tehnice prin care să se identifice terenul în litigiu, vecinătăţile, dacă este liber şi poate fi restituit în natură în funcţie de actele prezentate de părţi.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert M.E., rezultă că a fost identificată suprafaţa de teren deţinută de autorul Z.I. conform contractului de vânzare-cumpărare din 1937 naţionalizată prin Decretul nr. 92/1950, ca fiind de 1.706 mp şi nu de 4.200 mp cum este menţionată în contestaţia formulată de reclamante, teren ce este deţinut la data efectuării expertizei de SC T.I. SA.
Instanţa a dispus şi efectuarea unei adrese către Primăria municipiului Slatina, pentru a comunica persoana care deţine terenul solicitat de reclamante, iar prin adresa din 23 martie 2007 s-a menţionat că terenul a fost cumpărat de SC B. SRL, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004.
Din suplimentul la raportul de expertiză rezultă că suprafaţa de 1.706 mp solicitată de reclamante se suprapune cu suprafaţa de 19.466,10 mp teren curţi construcţii ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004.
Reclamantele au invocat la 08 octombrie 2007 şi excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pentru SC B. SA
Prin încheierea din 08 octombrie 2007 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Secţiei civile a Tribunalului Olt cu privire la constatarea nulităţii absolute a atestării certificatului dreptului de proprietate, a disjuns această cerere şi a înaintat-o spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Olt, dispunând suspendarea cauzei având ca obiect contestaţii împotriva dispoziţiilor emise de SC B. SRL SA şi de Primăria municipiului Slatina, până la soluţionarea cererii privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Cauza a fost repusă pe rol la 07 iulie 2009, motivat de faptul că a fost soluţionată cererea privind excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate prin respingerea acesteia ca inadmisibilă.
Pârâta SC T.I. SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii completatoare formulată de reclamante, excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar pe fondul cauzei respingerea ca neîntemeiată a cererii privind nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate cu privire la terenul situat în Slatina.
Prin sentinţa civilă nr. 940 din 05 octombrie 2009, Tribunalul Olt, secţia civilă. a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC B. SA, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantele P.R.V. şi N.M.E. şi a dispus anularea Dispoziţiei din 15 decembrie 2006 emisă de SC B. SA, constatând un drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru reclamante cu privire la suprafaţa de 1.706 mp teren. A fost respinsă contestaţia formulată împotriva Dispoziţiei din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Slatina. Au fost respinse capetele de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 2004 ca neîntemeiate şi cererea privind restituirea prin echivalent a construcţiilor de pe teren ca lipsită de obiect în contradictoriu cu C.I. şi C.; SC T.I. SRL şi Primarul municipiului Slatina, judeţul Olt. A fost respinsă cererea privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2004 emis de Consiliul Judeţean Olt, ca inadmisibilă,în contradictoriu cu Consiliul Judeţean Olt.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 24 februarie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, au fost admise apelurile declarate de pârâta SC B. SA şi de reclamantele P.R.V. şi N.M.E., împotriva sentinţei civile nr. 940/2009 pronunţată de Tribunalul Olt, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C.I., C.I., SC T.I. SRL, Primăria municipiului Slatina şi Consiliul Judeţean Olt. A fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 940/5 octombrie 2009 şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Olt.
Prin Decizia civilă nr. 733 din 1 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile declarate de reclamantele P.R.V. şi N.M.E. şi de pârâta SC T.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 53/2010 a Curţii de Apel Craiova, a fost casată decizia şi trimisă cauza spre soluţionare la aceeaşi instanţă de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a avut în vedere că revine instanţei civile obligaţia de a asigura verificarea efectivă a mijlocului de apărare constând în invocarea ilegalităţii actului administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în situaţia în care (cazul în speţă) jurisdicţia administrativă nu a rezolvat chestiunea prejudicială, pe fond.
Astfel, în lipsa unei soluţionări pe fond a excepţiei de nelegalitate, nu se poate vorbi de autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ în faţa jurisdicţiei civile, care poate analiza actul administrativ pe care una din părţi şi-a întemeiat pretenţiile căci, în atare situaţie, judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei potrivit principiului „qui potest majus potest et minus”.
În mod greşit s-a pronunţat instanţa de apel în legătură cu soluţionarea cererii vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 2004, interpretată ca o chestiune prejudicială ce trebuie să conducă la declinarea competenţei în favoarea judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în condiţiile în care această cerere a fost alăturată contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, ea are caracterul unei cereri accesorii, aflată într-un strâns raport de dependenţă cu acţiunea principală, situaţie în care competenţa de primă instanţă a tribunalului se justifică, potrivit art. 17 C. proc. civ.
Cu ocazia rejudecării, Dosarul a fost înregistrat sub nr. 156/104/2007*.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 156/104/2007*, au fost respinse apelurile declarate de reclamantele P.R.V., N.M.E. şi pârâta SC B. SA în contradictoriu cu pârâţii SC T.I. SRL, C.I., C.I., Primăria municipiului Slatina, Consiliul Judeţean Olt.
Prin Decizia civilă nr. 5577 din 21 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 156/104/2007*, au fost admise recursurile formulate de reclamantele P.R.V., N.M.E. şi de pârâta SC B. SRL SA împotriva Deciziei civile nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 156/104/2007*, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la recursul declarat de reclamante, c onsiderând că SC B. SA era integral privatizată şi, deci, făcea parte din categoria persoanelor juridice menţionate în art. 29 din legea enunţată, trebuie stabilit care sunt consecinţele, pe plan juridic, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 în ceea ce priveşte acest text de lege, decizie de care instanţa de apel nu a ţinut seama, deşi era publicată în M. Of. la data pronunţării hotărârii recurate (publicată la 24 iulie 2008) şi obligatorie potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Înalta Curte a constatat că, în speţă, se pune problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de ia data formulării notificării, şi nu a dispoziţiilor art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, cum greşit a considerat curtea de apel.
Pe de altă parte, Înalta Curte a considerat că nu poate aplica dispoziţiile legale anterior menţionate la o situaţie de fapt care nu a fost pe deplin stabilită.
Aplicarea, în procesul de faţă, a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/2008 a determinat concluzia greşită a instanţei că textul de lege implică menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare perfectate de pârâţi.
Din această perspectivă, argumentele Curţii cu privire la actele juridice respective s-au rezumat la aspectul evocat mai sus, instanţa neintrând în cercetarea fondului criticilor invocate de reclamante în legătură cu modalitatea de soluţionare a acţiunii în nulitate, de către prima instanţă.
Aceasta a determinat, alături de alte motive (verificarea naturii titlului statului de preluare a imobilului, dacă există suprafeţe libere de construcţii care să poată fi restituite în natură), casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a dat îndrumarea ca, în rejudecare, Curtea să aibă în vedere şi susţinerile reclamantelor din recurs în legătură cu pretinsa nevalabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare, inclusiv aspectul invocat în calea de atac referitor la faptul că, la data notificărilor, pârâta SC B. SA nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Sub acest din urmă aspect, Curtea de Apel a reţinut în mod greşit că este neîntemeiată critica referitoare la nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B. SA în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti rămasă irevocabilă, determinat de puterea lucrului judecat de care se bucură o asemenea hotărâre (sentinţa civilă nr. 6814 din 09 noiembrie 2001 a Judecătoriei Slatina, rămasă definitivă prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt şi irevocabilă prin nerecurare).
Puterea lucrului judecata unei hotărâri judecătoreşti are caracter absolut pentru toate părţile din acel litigiu, conform art. 1201, cu referire la art. 1202 alin. (1) C. civ. şi caracter relativ pentru terţi, potrivit art. 1202 alin. (2) din acelaşi cod.
Cum reclamantele din prezentul litigiu nu au fost părţi în litigiul respectiv, puterea de lucru judecat are, în ceea ce le priveşte, un caracter relativ, ele putând face dovada contrară acelor hotărâri, inclusiv pot ataca, prin intermediul acţiunii în nulitate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, Curtea trebuind să procedeze la analiza pe fond a susţinerilor reclamantelor, iar nu să le înlăture doar prin raportare la hotărârile judecătoreşti menţionate.
Revenind la aspectul legat de titlul statului, în speţă, niciuna dintre instanţele anterioare nu a stabilit natura preluării imobilului de către stat, cu sau fără titlu valabil, în raport de care să procedeze, ulterior, la identificarea persoanei care soluţionează notificarea, şi la stabilirea formei de reparaţie, ţinându-se seama şi de aspectele arătate în precedent.
Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării bunului, de către stat, fără titlu valabil, soluţionarea notificării cade în competenţa unităţii deţinătoare a imobilului de la data notificării, iar în cazul preluării bunului cu titlu valabil, rezolvarea cererii formulate de reclamante revine entităţii prevăzute de lege să soluţioneze notificarea, în speţă, A.V.A.S.
Ca atare, calitatea procesuală pasivă a pârâţilor depinde de stabilirea, în prealabil, a modalităţii de preluare a bunului, ca, de altfel, şi forma de reparaţie cuvenită persoanei îndreptăţite.
Aceasta nu contravine celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 635 din 30 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Olt, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 7702 din 2 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care pârâtele SC B. SA şi Primăria municipiului Slatina au fost obligate să răspundă notificărilor formulate de reclamante, deoarece, la data pronunţării hotărârilor menţionate, nu fusese pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 şi, ca atare, instanţele nu erau în măsură să ţină seama de cele constatate prin acea decizie.
De asemenea, tot în legătură cu titlul statului, este real că instanţa de apel a menţionat în cuprinsul deciziei, că imobilul a fost preluat abuziv în condiţiile Decretului nr. 92/1950, încadrându-se în dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Aceasta nu înseamnă, însă că a considerat preluarea imobilului ca fiind nevalabilă deoarece, din perspectiva actului normativ enunţat, atât preluările cu titlu valabil, cât şi cele fără titlu valabil, sunt considerate preluări cu caracter abuziv.
Ca atare, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va trebui să stabilească natura titlului statului, raportat la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, inclusiv din perspectiva Constituţiei în vigoare la data preluării şi a criticilor invocate în legătură cu acest aspect în cererea de recurs formulată de reclamante.
În concluzie, criticile recurentelor privind forma de reparaţie în natură cuvenită pentru imobilul în litigiu sunt corecte pentru cazul în care preluarea bunului în litigiu a operat fără titlu valabil şi actele juridice perfectate ulterior notificărilor sunt nevalabile, chestiuni care trebuie verificate de instanţa de apel, alături de persoana care trebuie să răspundă notificărilor şi, în plus, de stabilirea situaţiei juridice actuale a terenului, în sensul dacă este sau nu liber de construcţii şi amenajări de utilitate publică sau dacă există porţiuni de teren liber, susceptibile de restituire în natură.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind fondat şi recursul declarat de pârâta SC B. SA sub două aspecte:
Criticile referitoare la calitatea SC B. SA de a soluţiona notificările sunt întemeiate, raportat la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 , fără a se ţine seama de Decizia Curţii Constituţional nr. 830/2008. În cauză, astfel cum s-a motivat anterior, sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, astfel încât, în raport de natura titlului statului privind imobilul litigiu, se determină şi persoana care trebuie să răspundă notificărilor, respectiv unitatea deţinătoare a imobilului, în cazul preluării fără titlu valabil sau instituţia publică implicată în privatizare, conform alin. (2) din acelaşi articol, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.
Cât priveşte unitatea deţinătoare, prezintă relevanţă persoana care ar această calitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform art. 2 din aceeaşi lege, astfel încât şi din acest punct de vedere nu are importanţă sub aspectul persoanei care trebuie să soluţioneze notificările, cine era deţinătorul imobilului la data comunicării cererilor către SC B. SA.
Recurenta a mai susţinut şi faptul că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece este ocupat în întregime de supermarketul K. Raportat la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, ca motiv de ordine publică, şi necesitatea identificării dacă există sau nu porţiuni din terenul în litigiu libere de construcţii şi care să poată fi restituite în natură, funcţie şi de modul în care vor fi rezolvate celelalte aspecte invocate (stabilirea persoanei care răspunde notificărilor, natura titlul constatarea nulităţii actelor perfectate în legătură cu imobilul sau dimpotrivă, menţinerea lor).
Curtea de Apel nu a stabilit dacă terenul este ocupat de construcţii şi, în raport de acest aspect, dacă poate fi restituit sau nu în natură, cel puţin în parte, limitându-se să menţioneze că, potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit în dosarul instanţei de fond, rezultă că suprafaţa pretinsă de reclamante se suprapune cu suprafaţa de 19.466,10 mp categoria „curţi construcţii", care a făcut obiectul de vânzare-cumpărare din 13 iulie 2004 încheiat între pârâţii C. şi SC T.I. SRL.
Instanţa de apel, procedând la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, a considerat că restituirea în natură, ca formă de reparaţie, este înlăturată faţă de împrejurarea că SC B. SRL era integral privatizată la data intrării în vigoare a legii, astfel încât nu s-a mai preocupat să stabilească dacă terenul este sau nu liber în sensul acestei legi, ceea ce a reprezentat un alt motiv pentru care s-a dispus admiterea şi casarea deciziei atacate.
Pentru considerentele deja arătate în soluţionarea recursului declarat de reclamante, s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, astfel încât, în raport de natura titlului statului privind imobilul litigiu, se determină şi persoana care trebuie să răspundă notificărilor, respectiv unitatea deţinătoare a imobilului, în cazul preluării fără titlu valabil sau instituţia publică implicată în privatizare, conform alin. (2) din acelaşi articol, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.
Pentru identificarea persoanei ce soluţionează notificările în speţă trebuie mai întâi stabilită natura titlului statului, în condiţiile arătate mai sus, iar în cazul în care se va stabili că titlul statului este nevalabil, pârâta SC B. SA are acest atribut, în calitate de deţinător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent de forma de reparaţie cuvenită reclamantelor iar, în cazul unui titlu valabil, instanţa de apel va avea în vedere posibilitatea obligării pârâtei să înainteze notificările, spre soluţionare, către A.V.A.S., având în vedere că aceasta nu este parte în procesul de faţă, dar şi faptul că reclamantele trebuie să primească un răspuns pretenţiilor lor.
Critica referitoare la imposibilitatea obligării pârâtei de a face propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil în litigiu, în absenţa unei cereri cu un asemenea obiect, formulată de reclamante, a fost considerată ca neîntemeiată.
În ipoteza în care se constată calitatea notificatorului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar restituirea în natură nu este posibilă, legea specială prevede obligaţia deţinătorului imobilului sau entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a acorda bunuri sau servicii în compensare ori de a face propunere de despăgubiri (art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală). Cum obligaţia este legală şi imperativă în sarcina persoanelor sus-menţionate, dispoziţiile care o impun trebuie respectate şi, în lipsa unei cereri acest sens din partea celui interesat, neputându-se reţine că instanţa s-ar fi pronunţat extra petita, în afara limitelor de sesizare, cum greşit pretinde recurenta.
Cu ocazia rejudecării, s-a dispus ca instanţa de apel să completeze probatoriul, inclusiv cu efectuarea unei noi expertize sau, cel puţin a unui supliment la raportul de expertiză deja întocmit, urmând să stabilească natura titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, raportat la aceasta, persoana care trebuie să soluţioneze notificarea, forma de reparaţie cuvenită reclamantelor (în cazul în care cel ce este obligat să răspundă la notificare este parte în prezentul litigiu) raportat la soluţia ce se va da acţiunii în nulitatea actelor emise sau încheiate după notificare (certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC B. SA, cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate ulterior), precum şi la stabilirea situaţiei juridice a imobilului (dacă este sau nu liber de construcţii, în cazul existenţei unor construcţii, dacă există porţiuni libere, care să nu fie necesare funcţionării eventualelor construcţii existente şi care să poată fi restituite în natură, pentru acest ultim aspect fiind necesară proba cu expertiză), urmând a fi avute în vedere nu numai criticile formulate de apelanţi, dar şi toate susţinerile relevante invocate prin cererile de recurs.
În rejudecare, în al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată sub nr. 156/104/2007** .
Prin Decizia civilă nr. 281 din 4 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantele P.R.V., N.M.E. şi de pârâta SC B. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 940 din 05 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia civilă, în Dosarul nr. 156/104/2007, în urma casării Deciziei civile nr. 279 din 27 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 156/104/2007*, prin Decizia civilă nr. 5577 din 21 septembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 156/104/2007*, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC T.I. SRL, C.I., C.I., Primăria municipiului Slatina, Consiliul Judeţean Olt.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Imobilul notificat de reclamante, situat în municipiul Slatina, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, fiind preluat de la autorul Z.I., nominalizat la poziţia nr. 22 din anexa la acest decret (fila 52 dosar apel). Titlul statului îl reprezintă, aşadar, acest act de naţionalizare.
În actul de vânzare din 17 mai 1937, prin care autorul reclamantelor a dobândit în proprietate imobilul situat în str. O., ocupaţia acestuia este menţionată ca fiind aceea de „comerciant şi proprietar”, iar în carnetul de muncă este înscrisă profesia de „cofetar” în perioadele 1939-1946 şi, respectiv, 1953-1961 (filele 280-281 dosar apel).
Din înscrisurile depuse la dosar nu reiese, aşadar, că autorul reclamantelor ar fi făcut parte, la data naţionalizării, din vreuna din categoriile socio-profesionale vizate de art. 1 pct. 1 sau 2 din Decretul nr. 92/1950, întrucât ocupaţia de „comerciant” menţionată în actul de proprietate nu echivalează cu aceea de „mare comerciant”, avută în vedere de art. 1 pct. 1 din decret.
De asemenea, calitatea de „proprietar” a autorului menţionată în actul de vânzare-cumpărare nu-l poziţionează pe acesta în categoria „exploatatorilor de locuinţe”, la care se referă art. 1 pct. 2, chiar dacă de la acesta au fost naţionalizate 11 apartamente situate în mai multe imobile, atâta timp cât din niciuna din probele administrate nu rezultă că autorul ar fi obţinut venituri din închirierea si, deci, din exploatarea acestora.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că imobilul situat în Slatina, a fost naţionalizat cu nerespectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a realizat fără titlu valabil.
Pornind de la această premisă, Curtea a determinat natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor pentru imobilul preluat de la autorul acestora, în raport de dispoziţiile aplicabile cuprinse în art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială (actual art. 29), impunându-se analizarea incidenţei acestui text de lege în redactarea în vigoare la data formulării notificării, în raport de Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, sens în care sunt şi îndrumările date de către Înalta Curte prin decizia de casare.
Mai întâi a cercetat dacă există sau nu impedimente pentru restituirea în natură a terenului, ca formă de reparaţie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Posibilitatea restituirii în natură a imobilului teren notificat depinde de valabilitatea actelor succesive de înstrăinare încheiate cu privire la acesta şi a celor pe care aceste înstrăinări s-au întemeiat.
Drept urmare, în examinarea apelului, au fost avute în vedere cu prioritate criticile apelantelor referitoare la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 2004 şi, în continuare, cele referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 11 iunie 2004 şi, respectiv, din 13 iulie 2004.
În ceea ce priveşte nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, prin Decizia de casare nr. 733 din 01 februarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, s-a reţinut că, „în lipsa unei soluţionări pe fond a excepţiei de nelegalitate nu se poate vorbi de autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ în faţa jurisdicţiei civile, care poate analiza actul administrativ pe care una din părţi şi-a întemeiat pretenţiile (…).”
În raport de îndrumările acestei decizii de casare şi, având în vedere infirmarea primei soluţii de desfiinţare cu trimitere pronunţată de instanţa de apel, rezultă că îi revine Curţii îndatorirea de a se pronunţa, în această etapă procesuală, pe fondul cererii având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Curtea constată că motivele de nulitate a certificatului invocate la prima instanţă, cu soluţionarea cărora a fost învestită în termenul legal sunt următoarele:
- certificatul a fost emis, fără temei legal, pentru o suprafaţă mai mare decât cea pentru care a fost admisă acţiunea în constatarea dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SA Slatina şi pentru un imobil situat la o altă adresă;
- certificatul a fost emis cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, a art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi a prevederilor art. 20 pct. 1 din H.G. nr. 498/2000 care, în dezvoltarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, impun condiţia indisponibilizării imobilului notificat de către unitatea deţinătoare (motive invocate prin cererea completatoarea depusă la fila 120-121 la prima instanţă, prin sesizarea cu excepţia de nelegalitate şi prin concluziile scrise de la filele 257-259).
Referitor la motivul conform căruia certificatul a fost emis pentru o suprafaţă mai mare decât cea pentru care a fost constatat dreptul de proprietate al pârâtei prin sentinţa nr. 6814 din 09 noiembrie 2001, pronunţată de Judecătoria Slatina, astfel cum a fost schimbată prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt, Curtea a constatat că, într-adevăr, în aceste hotărâri judecătoreşti suprafaţa menţionată este de 26.951, 50 mp, în timp ce certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 aprilie 2004 a fost eliberat pentru 30.725,19 mp.
Se observă însă, din chiar dispozitivul Deciziei nr. 33 din 20 ianuarie 2004, că dreptul de proprietate al pârâtei SC B. SA Slatina a fost recunoscut pentru suprafaţa de 26.951, 50 mp aferentă Pieţei Agroalimentare (fila 158 dosar fond) şi că aceasta corespunde cu cea stabilită prin documentaţia care a stat la baza emiterii certificatului ca fiind incinta Pieţei Agroalimentare (filele 133-135 dosar fond).
Prin urmare, în ceea ce priveşte Piaţa Agroalimentară, suprafaţa pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu este mai mare, ci se încadrează în limitele suprafeţei pentru care s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei SC B. SA prin Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt, iar diferenţa de teren de până 30.725,19 mp înscrisă în certificat priveşte alte locaţii, fără legătură cu amplasamentul terenului în litigiu şi în privinţa cărora reclamantele nu justifică interesul în a invoca o nulitate parţială a certificatului.
Referitor la susţinerea apelantelor reclamante în sensul că certificatul a fost eliberat pentru un imobil situat la o altă adresă, respectiv pentru un teren situat în str. P., Curtea a constatat că această adresă indicată în certificat este cea a sediului pârâtei, în timp ce amplasamentul terenurilor pentru care certificatul a fost eliberat este menţionat în documentaţia tehnică şi în memoriul tehnic, suprafaţa corespunzătoare Pieţei Agroalimentare fiind situată pe str. N.T.-Oituz.
Cât priveşte afirmaţia potrivit căreia certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat pârâtei SC B. SA, fără un temei legal, s-a reţinut că în certificatul contestat sunt indicate, drept temei juridic al emiterii acestuia, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
Cum reclamantele, solicitând nulitatea acestui certificat, nu au invocat în concret ce dispoziţii din actele normative menţionate au fost încălcate la eliberarea certificatului, iar aplicarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 a fost verificată cu ocazia soluţionării acţiunii în constatare formulată de SC B. SA, Curtea a apreciat că acest motiv de nulitate este neîntemeiat.
Legat de susţinerea apelantelor reclamante că certificatul a fost eliberat cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 54/1998, Curtea a reţinut că acest articol are în vedere nulitatea actelor de înstrăinare a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti or, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 05 aprilie 2004 nu este un act de înstrăinare în sensul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, ci este un act emis de către autoritatea administrativă publică judeţeană pentru determinarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, terenuri necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, aşa cum rezultă şi din art. 1 din H.G. nr. 834/1991.
Prin urmare, din punct de vedere al regimului juridic, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu constituie nici chiar un act de proprietate pentru pârâtă, ci este un act administrativ care doar atestă (confirmă, recunoaşte) dreptul de proprietate dobândit anterior de societatea comercială cu capital de stat la data înfiinţării sale, în speţă, drept dobândit în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 şi a cărui existenţă în patrimoniul pârâtei a fost constatat anterior şi printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru acelaşi considerent, Curtea a apreciat că nu se poate reţine încălcarea în cauză nici a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, certificatul nereprezentând un act de înstrăinare, un act în virtutea căruia să se realizeze o transmitere a proprietăţii unui bun dintr-un patrimoniu în altul.
În acelaşi timp, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, avea în vedere indisponibilizarea imobilului de către unitatea deţinătoare notificată, în timp ce emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu are această calitate şi nici nu a cunoscut, în speţă, despre existenţa unei interdicţii în acest sens în ceea ce îl priveşte beneficiarul certificatului, atâta timp cât el a fost emis la data de 05 aprilie 2004, anterior comunicării notificării către pârâta SC B. SA prin adresa din 22 decembrie 2004 ( fila 24 dosar fond).
Drept urmare, Curtea a considerat ca nefondată cererea reclamantei de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 05 aprilie 2004 şi a respins-o în consecinţă.
În ceea ce priveşte critica apelantelor referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004 şi, respectiv, din 13 iulie 2004, Curtea, în raport de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., a avut în vedere motivele de nulitate invocate prin cererea depusă la filele 120-121 dosar Tribunal şi prin concluziile scrise, acestea fiind următoarele:
- motivul de nulitate prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46 alin. (1) din Lege, în forma iniţială);
- încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu încălcarea art. 15 din Legea nr. 54/1998 şi ale art. 20 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială) referitoare la indisponibilizarea imobilului care face obiectul notificării.
În motivarea în fapt, reclamantele au făcut referire şi la neseriozitatea preţului la care terenul a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004, fără a invoca expres acest motivul de nulitate întemeiat pe art. 1303 C. civ.
De asemenea, motivele de fapt referitoare la neseriozitatea preţului, coroborate cu cele privind reaua credinţă a părţilor contractante şi cu invocarea încălcării unor dispoziţii legale imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 par să sugereze şi invocarea unei fraude la lege, chiar dacă expres cererea de constatare a nulităţii nu a fost întemeiată şi pe aceasta.
Analizând criticile apelantelor reclamante sub acest aspect, Curtea apreciază că, în mod corect, a reţinut prima instanţă că art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în cauză întrucât nulitatea prevăzută de art. 45 are în vedere numai situaţia actelor de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când contractele de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2006 şi din 13 iulie 2004 au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care contractele nu sunt vizate de textul de lege invocat.
Referitor la interdicţia prevăzută de art. 15 din Legea nr. 54/1998, Curtea a constatat că, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, pe rolul instanţelor nu era înregistrat niciun litigiu privind imobilul notificat.
Acţiunea prin care reclamantele au chemat în judecată pârâtele Primăria municipiului Slatina şi vânzătoarea din primul contract, SC B. SA Slatina, a fost promovată în anul 2005, aşadar ulterior înstrăinării terenului notificat, iar din actele depuse la dosar nu rezultă că, anterior comunicării notificării prin adresa din 22 decembrie 2004, pârâta SC B. SA ar fi fost înştiinţată de Primăria municipiului Slatina sau ar fi luat la cunoştinţă în alt mod despre faptul că a fost formulată o notificare pentru o parte din terenul pe care intenţiona să-l înstrăineze.
Apelantele-reclamante au susţinut şi faptul că la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială, care se referă la indisponibilizarea imobilului solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de către unitatea deţinătoare notificată. Însă, în cauză, notificarea a fost comunicată de către Primăria municipiului Slatina pârâtei SC B. SA abia la data de 22 decembrie 2004, ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004 şi din 13 iulie 2004, astfel încât anterior acestui moment pârâta SC B. SA Slatina nu a avut cunoştinţă că are calitatea de unitate deţinătoare pentru o parte a terenului evidenţiat în patrimoniul său. Prin urmare, nu se poate reţine nici incidenţa acestui caz de nulitate.
Cât priveşte neseriozitatea preţului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004, reclamantele au invocat aceasta doar prin raportare la preţul la care acelaşi teren a fost vândut ulterior de către cumpărătorii din primul contract către pârâta SC T.I. SRL.
Împrejurarea că, după aproximativ o lună, terenul cumpărat de pârâţii C.I. şi C.R. a fost revândut la un preţ de aproximativ 15 ori mai mare nu poate crea decât cel mult prezumţia unei disproporţii vădite de preţ faţă de valoarea terenului din contractul din 2004, dar nu poate constitui o cauză de nulitate întemeiată pe art. 1303 C. civ., atâta timp cât reclamantele (cărora potrivit art. 1169 C. civ. le revenea sarcina probei) nu au demonstrat, prin probele propuse, că preţul convenit de părţi în cel dintâi contract de vânzare-cumpărare este infim, derizoriu raportat la valoarea reală a terenului, astfel cum putea fi stabilită la nivelul anului 2004, în funcţie de amplasamentul terenului, destinaţia acestuia şi alte criterii de evaluare.
Numai în cazul în care preţul ar fi fost atât de disproporţionat încât să nu existe preţ, încât acesta să nu poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat, s-ar putea vorbi de o nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru preţ neserios. În caz contrar, simpla disproporţie, chiar vădită, de preţ nu poate constitui o cauză de nulitate absolută, fiind vorba eventual de o leziune, cauză de nulitate relativă ce poate fi invocată numai în anumite condiţii, care în speţă nu sunt îndeplinite.
Totodată, faţă de împrejurarea că nu s-a constatat încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de Legea nr. 10/2001 invocate de reclamante, Curtea a apreciat că reaua-credinţă a părţilor din primul contract de vânzare-cumpărare ce s-ar putea deduce eventual din stabilirea unui preţ inferior valorii terenului nu este suficientă pentru a se constata frauda la lege, întrucât se opune buna credinţă a terţului subdobânditor, SC T.I. SRL, consacrată în doctrina juridică şi ca o excepţie de la principiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, aplicabil în materia efectelor nulităţii faţă de terţi.
În speţă, pârâta SC T.I. SRL, în patrimoniul căreia se află în prezent terenul a cărui restituire în natură se solicită, a dobândit acest teren, fără ca în privinţa lui să existe notări în cartea funciară privind un eventual litigiu, întemeindu-se cu bună-credinţă pe cuprinsul cărţii funciare din care rezulta cronologia dobândirii dreptului de proprietate.
Reclamantele nu numai că nu au reuşit să răstoarne prezumţia bunei-credinţe a terţului subdobânditor, dar nu au combătut niciunul din aspectele menţionate anterior, pe care SC T.I. SRL şi-a întemeiat buna sa credinţă, neprezentând niciun fel de dovadă din care să rezulte că această societate ar fi avut cunoştinţă, la momentul cumpărării, de existenţa notificării sau de alte vicii care ar fi putut eventual afecta valabilitatea titlului vânzătorilor.
Având în vedere aceste motive, Curtea a apreciat că, în mod corect, a fost respins Tribunalul şi capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004 şi din 13 iulie 2004, criticile apelantelor sub acest aspect fiind, de asemenea, neîntemeiate.
În ceea ce priveşte critica apelantelor referitoare la soluţia adoptată de Tribunal pe petitul având ca obiect contestaţia împotriva Dispoziţiei din 24 ianuarie 2007 emise de Primăria municipiului Slatina, Curtea a apreciat ca nefondată şi această critică.
Dispoziţia din 24 ianuarie 2007a fost contestată de reclamante numai sub aspectul soluţiei de la art. 1 de respingere a notificării din 04 iulie 2001 pentru suprafaţa de 1.526 mp teren situat în Slatina, cu motivarea că aceasta este proprietatea SC B. SA.
Din expertiza efectuată în cauză si din celelalte probe administrate reiese că, la data notificării, terenul menţionat se afla în patrimoniul SC B. SA Slatina, iar la data emiterii Dispoziţiei din 24 ianuarie 2007 ca, de altfel, şi în prezent acesta este proprietatea SC T.I. SRL în baza actelor succesive translative de proprietate a căror nulitate s-a solicitat a se constata în litigiul de fată. Aşa cum s-a concluzionat de către expert, cu ocazia efectuării lucrării de specialitate în actuala fază procesuală, terenul este în prezent ocupat parţial de magazinul K. şi parţial de lucrări subterane şi supraterane destinate funcţionării supermarketului.
Prin urmare, Dispoziţia din 24 ianuarie 2007 emisă de Primăria municipiului Slatina este legală, situaţia juridică a terenului reţinută la art. 1 din această dispoziţie fiind confirmată de expertiza efectuată si celelalte probe administrate.
Reţinând și faptul că această dispoziţie a fost emisă de Primăria municipiului Slatina în ceea ce priveşte suprafaţa de teren în litigiu în executarea sentinţei nr. 635 din 30 noiembrie 2005 a Tribunalului Olt, definitivă prin Decizia nr. 193 din 28 februarie 2006 a Curţii de Apel Craiova şi irevocabilă prin Decizia nr. 7702 din 02 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Curtea a considerat, în raport de aspectele prezentate, că nu există motive pentru anularea parţială a acestei decizii în privinţa celor dispuse la art. 1, în mod corect fiind soluţionată de către prima instanţa de fond contestaţia împotriva acestei dispoziţii.
Totodată, împrejurarea că Dispoziţia din 24 ianuarie 2007 a fost emisă de pârâta Primăria municipiului Slatina cu depăşirea termenului prevăzut de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură a atrage nulitatea acestei dispoziţii, atâta timp cât notificarea a fost corect soluţionată în privinţa terenului, nerespectarea termenului de 60 zile îndreptăţindu-le eventual pe reclamante să solicite despăgubiri, în măsura în care au suferit un prejudiciu prin întârzierea soluţionării notificării.
Pentru considerentele expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.
Cât priveşte apelul promovat de intimata SC B. SA Slatina, Curtea a analizat, cu prioritate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, ce a constituit, de altfel, principala critică din apel.
În legătură cu această excepţie, Curtea a reţinut că, în speţă, calitatea procesuală pasivă a SC B. SA Slatina decurge în primul rând din faptul că aceasta este emitentul Dispoziţiei din 15 decembrie 2006, contestate în cauza de fată, astfel încât această societate poate fi obligată în cazul dispunerii de către instanţă a oricărei măsuri cu privire la dispoziţia emisă. Examinarea legalităţii dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu s-ar putea realiza decât în contradictoriu cu emitentul acesteia, întrucât aceasta este persoana juridică ale cărei drepturi sau interese ar putea fi vătămate prin soluţiile adoptate de instanţă.
Pe de altă parte, Curtea apreciază că legitimare procesuală pasivă a SC B. SA Slatina este dată de calitatea acesteia de unitatea deţinătoare a imobilului teren notificat de reclamante, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi la data formulării notificării.
Noţiunea de unitate deţinătoare îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi în cap. II din H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, în care se arată că important este a se determina entitatea cu personalitate juridică în al cărei patrimoniu era înregistrat imobilul notificat, iar în speţă această calitate o are pârâta SC B. SA Slatina, chiar dacă notificarea a fost comunicată acesteia abia la data de 22 ianuarie 2004, când terenul ieşise din patrimoniul său. Însă, la data la care reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul situat în Slatina, acest teren se afla în patrimoniul pârâtei SC B. SA Slatina, societate integral privatizată la data respectivă, aşa cum reiese din certificatul din 22 mai 2013 eliberat de O.R.C. Olt (fila 56 dosar apel).
Nu prezintă relevantă juridică faptul că Decizia nr. 33 din 20 ianuarie 2004 a Tribunalului Olt prin care s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra suprafeţei de 26.951, 50 mp, incluzând si terenul în litigiu, a fost pronunţată ulterior formulării notificării de către reclamante, întrucât această hotărâre judecătorească are efect declarativ şi, în consecinţă, constată retroactiv existenta dreptului de proprietate în patrimoniul SC B. SA Slatina, drept dobândit de aceasta în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991.
Drept urmare, pârâta menţionată anterior avea calitate de unitate deţinătoare în ceea ce priveşte terenul notificat, astfel încât este corectă soluţia instanţei de fond de anulare în parte a Dispoziţiei nr. 243 din 15 decembrie 2006 în ceea ce priveşte soluţia prin care SC B. SA Slatina, răspunzând notificării reclamantelor, (astfel cum a fost obligată prin sentinţa nr. 635 din 30 noiembrie 2005 a Tribunalului Olt) îşi neagă calitatea de unitate deţinătoare.
Totodată, în raport de faptul că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, Curtea a constatat că pârâta SC B. SA avea şi calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, chiar dacă forma de reparaţie pentru teren nu este aceea a restituirii în natură, această concluzie desprindu-se din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) în forma în vigoare la data formulării notificării.
De altfel, în acest sens, sunt şi dezlegările de drept date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 5577 din 21 septembrie 2012, în considerentele căreia s-a reţinut că: „ Pentru identificarea persoanei ce soluţionează notificările în speţă trebuie mai întâi stabilită natura titlului statului, în condiţiile arătate mai sus, iar în cazul în care se va stabili că titlul statului este nevalabil, pârâta SC B. SA are acest atribut, în calitate de deţinător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 , indiferent de forma de reparaţie cuvenită reclamantelor, iar în cazul unui titlu valabil, instanţa de apel va avea în vedere posibilitatea obligării pârâtei să înainteze notificările, spre soluţionare, câtre A.V.A.S., având în vedere că aceasta nu este parte în procesul de faţă, dar şi faptul că reclamantele trebuie să primească un răspuns pretenţiilor lor”.
Prin urmare, au fost considerate ca nefondate criticile apelantei-pârâte în sensul este lipsită de calitate procesuală pasivă sau că prima instanţă nu putea stabili dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii în echivalent decât în contradictoriu cu statul român sau cu A.V.A.S.
Pentru aceleaşi motive, a fost considerat ca nefondat şi motivul de apel potrivit căruia prima instanţă, constatând îndreptăţirea reclamantelor la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, s-ar fi pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut.
Este adevărat că reclamantele nu au înţeles să cheme în judecată pârâta SC B. SA şi pentru ca aceasta să fie obligată să se pronunţe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, solicitând în contradictoriu cu aceasta doar restituirea în natură a terenului situat în Slatina, însă în condiţiile în care s-a dispus anularea dispoziţiei emise de pârâtă, reţinându-se că terenul a fost preluat fără titlu valabil, prima instanţă nu putea lăsa nerezolvate pretenţiile reclamantelor legate de teren, în acest context constatând Tribunalul dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 1.706 mp teren.
Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că si apelul formulat de pârâta SC B. SA Slatina este nefondat.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal apelantele-reclamante P.R.V. şi N.M.E. şi apelanta- pârâta SC B. SA, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului formulat de apelantele-reclamante P.R.V. şi N.M.E. s-a arătat că s-a realizat o aplicare greşită a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29) în sensul că, deşi a apreciat corect că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar recurentele îndeplinesc condiţia de persoană îndreptăţită la reparaţii, în mod eronat a apreciat că ar exista impedimente pentru acordarea formei de reparaţie prin restituirea în natură.
SC B. SA avea calitatea de deţinător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării. Aceasta înseamnă că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca recurentele - reclamante să beneficieze de restituirea bunului în natură urmând a fi analizată numai existenţa ori inexistenţa unor impedimente pentru această formă de reparaţie, posibilitatea restituirii în natură a terenului notificat depinzând de valabilitatea actelor succesive de înstrăinare ale acesteia.
Recurentele consideră că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ar exista impedimente pentru restituirea în natură.
Prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispoziţiilor Constituţiei României din anul 1948 (art. 8, art. 10 şi art. 16) şi art. 481 C. civ., cât şi prevederilor tratatelor internaţionale la care România era parte, şi anume D.U.D.O. În aceste condiţii, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută prin Decretul nr. 92/1950 decât cu încălcarea ordinii constituţionale. De altfel, art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că imobilele naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt preluate abuziv. În consecinţă, trebuie reţinută incidenţa în cauză a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună - credinţă (aşa se reţine şi prin Decizia nr. 886/2009 Înaltei Curții de Casație și Justiție).
Este evident că statul, preluând abuziv bunul recurentelor, nu putea să aibă calitatea de proprietar pentru a-l transmite mai departe fie chiar şi faţă de SC B. SA.
În perioada 1991 (data înfiinţării SC B. SA) şi până la 24 ianuarie 2004 SC B. SRL a avut numai un drept de folosinţă asupra terenului aferent pieţei agroindustriale, teren în care este inclusă şi suprafaţa de 1.706 mp din prezentul litigiu. Aceasta înseamnă că, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 cât şi la data de 04 iulie 2001, când recurentele au depus notificarea nr. 14916 prin executorul judecătoresc, terenul în litigiu nu se afla în proprietatea SC B. SA, nu era inclus în activele sale cu titlu de proprietate întrucât această societate a avut numai un drept de folosinţă asupra acestui teren până la 24 ianuarie 2004 când, prin Decizia civilă nr. 33/2004 (inopozabilă recurentelor) s-a admis acţiunea în constatare a dreptului de proprietate pentru cei 26.951,5 mp, decizie pronunţată în contradictoriu cu Primăria Slatina şi Consiliul Local Slatina, părţi ce primiseră deja notificarea recurentelor pentru acest teren încă din 04 iulie 2001. Pârâţii din acea cauză (Primăria Slatina şi Consiliul Local Slatina) nu puteau să transmită către SC B. SRL un drept de proprietate ce nu exista în patrimoniul lor întrucât naţionalizarea fiind abuzivă, statul nu a fost niciodată proprietarul terenului în litigiu. Decizia nr. 33/2004 a Tribunalului Olt faţă de care s-a invocat inopozabilitatea, a fost pronunţată între Primăria Slatina şi SC B. SA, fiind astfel evident că primăria cunoştea primirea notificării pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu încă din 04 iulie 2001, sens în care reaua-credinţă îi priveşte pe ambii participanţi la acel proces.
Totodată, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Deşi aceste prevederi legale le îndreptăţesc pe recurente la restituirea în natură a terenului, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a acestui articol detaliind modul de aplicare a acestei dispoziţii prin H.G. nr. 498/2003.
Aplicarea imediată a legii civile noi la o situaţie în curs de desfăşurare, corectă din punct de vedere al dreptului intern, contravine dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. În acest sens, la data adoptării Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite au dobândit speranţa legitimă constând în aceea că vor beneficia de dispoziţiile privind regula restituirii în natură, fără a i se putea opune dispoziţii emise ulterior prin H.G. nr. 498/2003 ce introduc condiţia bunei-credinţe pentru dobânditor. De altfel, atât SC B. SA cât şi SC T.I. SRL au cunoscut fără niciun dubiu că terenurile pentru care făceau tranzacţiile fac obiectul cererilor de restituire formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 05 aprilie 2004 emis în favoarea SC B. SRL este lovit de nulitate absolută parţială (cu privire la cei 1.706 mp), fiind emis cu încălcarea textelor legale menţionate anterior, act ce se referă la un teren ce nu era cuprins în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat respectiv SC B. SA.
Contractele de vânzare - cumpărare din 11 iunie 2004 şi din 13 iulie 2004 sunt acte subsecvente emiterii certificatului din 05 aprilie 2004, astfel că dacă acest certificat este lovit de nulitate absolută atunci şi actele subsecvente vor urma aceeaşi cale juridică.
Recurentele nu au invocat neseriozitatea preţului stabilit în contractul de vânzare - cumpărare din 11 iunie 2004 pentru a vorbi de o eventuală leziune la încheierea acestei convenţii. În dovedirea relei-credinţe în încheierea contractului din 11 iunie 2004, recurentele au invocat preţul infim la care s-a perfectat vânzarea dintre SC B. SA şi cumpărătorii C.I. şi C.I. pentru a dovedi tocmai reaua - credinţă în încheierea acestui contract. Este uşor de observat în analiza contractului din 11 iunie 2004 că SC B. SA care la acel moment (ca de altfel şi în prezent) era administrată de C.I., vinde cele aproape 3 ha de teren intravilan tocmai către acelaşi C.I. şi soţia acestuia, C.I. Cu alte cuvinte, administratorul SC B. SA vinde terenul din patrimoniul societăţii tot către C.I. la preţul derizoriu despre care vorbeam în iunie 2004 pentru ca în luna următoare, respectiv în iulie 2004, tot C.I. să încheie contractul din 13 iulie 2004 prin care vinde acelaşi teren către SC T.I. SRL dar de această dată cu un preţ de mii de ori mai mare decât îl cumpărase. Iată de ce este evidentă reaua - credinţă în înstrăinarea terenului în litigiu.
Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curții de Casație și Justiție (Dosarul nr. 5549/104/2006), actele de înstrăinare emise de statul român ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt considerate nevalabile întrucât unităţilor deţinătoare le este interzis să încheie acte juridice cu privire la aceste imobile. S-a arătat că este de notorietate aspectul potrivit căruia imobilele trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ lovit în întregime de neconstituţionalitate, nu poate sta decât la originea unor preluări fără titlul valabil astfel că statul român, nefiind niciodată proprietar, nu putea transmite ceva ce nu a avut în proprietate.
2. În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta SC B. SRL a arătat că soluţia de anulare a Dispoziţiei din 15 decembrie 2006 pe care a emis-o este nelegală întrucât recurenta era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, deci nu putea avea calitate de unitate deţinătoare şi, la data la care primăria i-a înaintat notificarea, nu mai era nici proprietarul terenului, acesta fiind vândut şi aflându-se în proprietatea SC T.I. SRL.
Nefiind unitate deţinătoare a imobilului, în accepţiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001, recurenta nu poate fi obligată la restituirea în natură a imobilului, persoanele îndreptăţite putând obţine numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, soluţionarea notificărilor cu privire la imobile deţinute de societăţi privatizate aparţine instituţiei publice care a efectuat privatizarea, astfel încât aceasta avea obligaţia de plată a măsurilor reparatorii în echivalent şi competenţa de a emite dispoziţie în acest sens în favoarea reclamantelor.
De aceea, constatarea în dispozitivul sentinţei a dreptului reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru 1.706 mp este nelegal, pe de o parte pentru că reclamantele nu au formulat un capăt de cerere cu acest obiect, iar pe de altă parte pentru că acest drept putea fi recunoscut numai în contradictoriu cu A.V.A.S., ca instituţie publică implicată în privatizare, iar A.V.A.S. nu a fost citată în cauză. SC B. SRL nu are calitate procesuală pasivă în raport de acest drept recunoscut reclamantelor.
În faza procesuală a recursului, intimata-pârâtă SC T.I. SRL a formulat întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului reclamantelor pentru lipsa semnăturii şi solicitând respingerea recursului acestora şi a fost introdus în cauză P.R.C., în calitate de moştenitor al defunctei P.V.R., astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 13 octombrie 2014 emis de B.N.P., V.R.M.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Instanţa de apel a stabilit că preluarea imobilului s-a realizat fără titlu valabil şi că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC B. SA era o societate integral privatizată, aspecte care au intrat sub puterea lucrului judecat deoarece nu au fost contestate în prezenta cale de atac.
În Decizia de casare nr. 5577 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a finalizat cel de-al doilea ciclu procesual al prezentei cauze, s-a stabilit că sunt incidente prevederile art. 27 al Legii nr. 10/2001, în forma sa iniţială, în considerarea aspectelor de neconstituţionalitate subliniate de Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 cu privire la modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005.
Prin această decizie, instanţa de recurs a dat îndrumarea ca, pentru a se identifica persoanele care au obligaţia legală de a soluţiona notificările în speţă, să fie mai întâi stabilită natura titlului statului şi, „ în cazul în care se va stabili că titlul statului nu este valabil, pârâta SC B. SA are acest atribut, în calitate de deţinător al imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent de forma de reparaţie cuvenită reclamantelor”.
Întrucât în rejudecare s-a constatat că preluarea terenului în litigiu de către stat este realizată fără titlu valabil, dezlegările anterioare date de instanţa de recurs asupra sarcinii SC B. SA de a soluţiona notificarea privind terenul în litigiu, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă nu mai este deţinătoarea imobilului, devin obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ. şi conferă acestei societăţi calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei SC B. SA conform cărora nu are calitate de unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 al Legii nr. 10/2001 şi nu ar putea fi obligată la restituirea în natură a imobilului în aplicarea art. 29 al Legii nr. 10/2001, întrucât nu mai era proprietară a acestui teren la momentul la care i-a fost înaintată notificarea şi că bunul nu se mai afla în patrimoniul său atunci când a respins notificarea prin dispoziţia din 2006.
Nici critica referitoare la greşita recunoaştere de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantelor, câtă vreme instanţa nu ar fi fost învestită cu un capăt de cerere în acest sens, nu este fondată, de vreme ce prin Decizia civilă nr. 7755 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere de lucru judecat că „obligaţia entităţii învestite cu soluţionarea notificării de a acorda bunuri şi servicii în compensare ori de a face propunere de despăgubiri este prevăzută de art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001 prin dispoziţii imperative care trebuie respectate şi în lipsa unei cereri în acest sens din partea celui interesat”. Prin urmare, această critică nu mai poate fi reiterată în susţinerea prezentului recurs, deoarece asupra sa s-a pronunţat instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual.
Drept consecinţă a recunoaşterii dreptului reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent, în mod corect s-a dispus anularea dispoziţiei din 2006, de vreme ce menţinerea sa venea în contradicţie cu constatarea dreptului reclamantelor de a primi reparaţia care li se cuvenea potrivit legii.
Prin sentinţa civilă nr. 940 din 5 octombrie 2009 a Tribunalului Olt, odată cu anularea dispoziţiei din 2006 emisă de SC B. SA, s-a constatat şi dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la suprafaţa de 1.706 mp teren, despăgubiri care nu au fost puse în sarcina SC B. SA Ca atare, sunt nefondate criticile recurentei privind greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive în raport de acest drept recunoscut reclamantelor.
Potrivit recursului pe care l-au formulat, recurentele-reclamante sunt nemulţumite că instanţa de apel a considerat că terenul nu poate fi restituit în natură, plecând de la o interpretare greşită a Legii nr. 10/2001, în raport de care a respins cererile de constatare a nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi a actelor de înstrăinare succesive.
Aceste critici sunt nefondate.
În cel de-al doilea ciclu procesual, instanţa de recurs a stabilit că în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 27 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în forma iniţială a acestei legi.
Potrivit acestui text legal „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.
Din interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că, pentru imobile preluate fără titlu valabil, care sunt evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită poate obţine inclusiv restituirea în natură a imobilului.
În cauza de faţă, în rejudecare, s-a decis de către instanţa de apel că preluarea imobilului de către stat s-a realizat fără titlu valabil, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Cum SC B. SA este o societate comercială privatizată cu respectarea dispoziţiilor legale, în cauză este posibilă restituirea în natură, motiv pentru care, în rejudecare, instanţa urma să verifice această posibilitate, adică dacă terenul se mai află în patrimoniul unităţii deţinătoare sau dacă se mai poate întoarce în acest patrimoniul ca urmare a desfiinţării actului de înstrăinare pe care unitatea deţinătoare l-a realizat, cât şi a actului subsecvent.
Recurentele reiterează imposibilitatea dobândirii de către SC B. SA a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate deoarece terenul fusese preluat de statul român fără titlu valabil astfel încât, prin efectul legii, statul nu îi putea transmite un drept pe care nu îl avea.
Critica este nefondată.
Terenul în litigiu, în suprafaţă de 1706 mp, a aparţinut autorului reclamantelor, Z.I., conform contractului de vânzare-cumpărare din 1937 şi a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert M.E.
Prin Decizia civilă nr. 33/2004 a Tribunalului Olt s-a statuat cu efect retroactiv şi cu putere de lucru judecat că terenul pretins de reclamante s-a aflat în patrimoniul SC B. SA încă din anul 1990, când a fost dobândit de această societate în proprietate prin efectul legii de privatizare (art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991).
Ca atare, SC B. SA a devenit proprietar al imobilului încă din anul 1990 şi îl putea transmite prin vânzare, astfel încât sunt nefondate apărările recurentelor că o astfel de înstrăinare nu putea avea loc deoarece statul a preluat imobilul fără titlu, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate ar fi nul absolut pentru cei 1.076 mp care nu s-au aflat niciodată în patrimoniul SC B. SA.
Decizia civilă nr. 33/2004 a Tribunalului Olt, deşi nu este opozabilă terţilor, naşte faţă de aceştia o prezumţie de proprietate în favoarea părţii care o invocă, prezumţie pe care terţii o pot răsturna. Întrucât proba contrară nu a fost efectuată, pentru argumentele menţionate anterior, nu se poate susţine cu temei că SC B. SA nu a fost titulara unui drept de proprietate până în anul 2004 şi că nu putea transmite dreptul de proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în acelaşi an.
În calitate de societate integral privatizată, SC B. SA a vândut terenul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iunie 2004, iar cumpărătorul l-a înstrăinat în acelaşi an prin contractul de vânzare - cumpărare din 13 iulie 2004.
Persoanele îndreptăţite au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care au adresat-o Primăriei municipiului Slatina, iar aceasta a înaintat-o către pârâta SC B. SA prin adresa din 22 decembrie 2004, ulterior ieşirii terenului din patrimoniul SC B. SA, cât şi momentului în care a fost perfectată cea de-a doua vânzare.
SC B. SA a dobândit drept de proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, drept care i-a fost confirmat prin Decizia civilă nr. 33/2004 a Tribunalului Olt, deci nu a dobândit dreptul de proprietate de la Primăria municipiului Slatina şi de la Consiliul Local Slatina. Prin urmare, nu putea avea cunoştinţă despre existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de la primărie, astfel cum susţin recurentele-reclamante.
Ca atare, părţile contractante nu cunoşteau despre demersul foştilor proprietari de a redobândi terenul în natură, fiind de bună-credinţă, ceea ce determină incidenţa art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată) care salvează de la nulitate cele două contracte de vânzare-cumpărare şi împiedică restituirea în natură a imobilelor, în scopul protejării terţului de bună-credinţă care a dobândit bunul cu titlu oneros, dar şi pentru a da eficienţă principiului securităţii circuitului civil.
Buna-credinţă se prezumă, iar recurentele nu au făcut dovada contrară cel puţin în ceea ce-l priveşte pe dobânditorul SC T.I. SRL Vânzarea succesivă a terenului prin două contracte de vânzare-cumpărare între care există o diferenţă de preţ semnificativă nu răstoarnă prezumţia de bună-credinţă în privinţa ultimului dobânditor, SC T.I. SRL, de vreme ce acesta nu poate fi de rea-credinţă, câtă vreme suportă prejudiciul creat printr-o eventuală supraevaluare a terenului.
Faptul că instanţa de apel a analizat buna-credinţă numai în persoana dobânditorului, în aplicarea art. 46.3 din H.G. nr. 498/2003, nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., astfel cum pretind recurentele, întrucât această cerinţă nu a fost introdusă prin H.G. nr. 498/2003, ci reprezintă o reiterare a principiului ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros care, alături de principiului stabilităţii circuitului civil, constituie argumentele pentru care sunt acceptate excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
Preluarea fără titlu a imobilului în litigiu reprezintă o constatare care s-a realizat în cadrul acestui proces. O atare constatare, unită cu posibilitatea restituirii în natură a imobilului prevăzută în art. 20 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, nu naşte în patrimoniul reclamantelor o speranţă legitimă care să le deschidă acestora posibilitatea redobândirii în natură a imobilului.
Pentru a putea invoca în favoarea lor o speranţă legitimă, recurentele trebuie să fie beneficiarele unei creanţe care are valoare patrimonială, adică se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.
În cauza Atanasiu împotriva României, C.E.D.O. a precizat că „La momentul sesizării instanţei de judecată, în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantul nu are un "bun actual", pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă care să îi recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate, iar la momentul sesizării instanţei de judecată, creanţa nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Astfel fiind, constatarea preluării fără titlu a imobilului nu se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, întrucât "interesul patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, condiţii care nu sunt îndeplinite de reclamante deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, nu sunt întrunite cerinţele legale pentru restituirea în natură a imobilului.
Recurentele-reclamante susţin că la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare ar fi fost încălcate şi dispoziţiile art. 15 alin. (1) al Legii nr. 54/1998, referitoare la circulaţia juridică a terenurilor, care interzic înstrăinările sub orice formă a terenurilor cu privire la titlul cărora există litigii la instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii. Acest motiv de nulitate absolută a fost corect înlăturat de către instanţa de apel, pentru că nu ne aflăm în situaţia prevăzută de lege, de vreme ce nu există un litigiu privind valabilitatea titlului asupra terenului.
De asemenea, pârâta SC B. SA a fost încunoştinţată despre existenţa notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 după ce a înstrăinat terenul, notificarea fiind adresată iniţial primăriei şi abia după 3 ani înaintată către SC B. SA Prin urmare, toate părţile contractante au fost de bună-credinţă astfel că, şi din perspectiva art. 45 al Legii nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare nu pot fi constatate nule.
Întrucât imobilul în litigiu nu se mai află în patrimoniul unităţii deţinătoare, SC B. SA, deoarece actele de înstrăinare au transferat în mod valabil dreptul de proprietate în patrimoniul SC T.I. SRL, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală atunci când a constatat că restituirea în natură a terenului către reclamante nu mai este posibilă.
Pentru toate aceste considerente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele N.M.E. şi P.R.V. - decedată - continuat de P.R.C. împotriva Deciziei nr. 281 din 4 februarie 2014 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2978/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2980/2014. Civil → |
|---|
