ICCJ. Decizia nr. 3001/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3001/2014
Dosar nr. 8210/2/2010
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorii T.N. şi G.I. în contradictoriu cu intimaţii Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General .
Împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 au formulat apel reclamanţii T.N. şi G.I.
Prin decizia civilă nr. 891 din 26 noiembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanţii G.I. şi T.N.
Prin decizia civilă nr. 1893 din 19 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 42910/3/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a se dispune în acest sens s-au reţinut următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea de partaj introdusă de reclamantul V.D. împotriva mai multor pârâţi, printre care şi reclamanţii din actualul litigiu şi, constatând deschisă succesiunea defuncţilor P.Ş.N. şi P.P., a stabilit masa succesorală de pe urma acestora şi a dispus sistarea stării de indiviziune între părţile litigante.
S-a constatat că din masa succesorală face parte, printre altele, şi imobilul din str. D.G., constând din teren în suprafaţă de 2 303,80 m.p., pe care se afla o casa, un grajd şi un pătul şi s-a dispus vânzarea acestuia prin licitaţie publică.
În ceea ce-i priveşte pe G.I. şi T.N., li s-a reţinut o cotă de 1/7 din masa succesorală amândurora.
Prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelurilor şi recursurilor, s-a constatat, în contradictoriu şi cu reclamanţii din prezenta cauză, că dispoziţia din sentinţa nr. 85/1974 a Tribunalului Bucureşti privitoare la vânzarea la licitaţie publică a imobilelor şi-a pierdut autoritatea de lucru judecat şi a atribuit pârâtei V.M. imobilul din str. D.G., constând din teren în suprafaţă de 584,70 m.p. şi construcţie de 83,19 m.p.
Aceste aspecte au fost reţinute de instanţele anterioare, nefiind contestate nici în recurs.
În apel s-a susţinut însă că terenul pentru care cei doi reclamanţi, dar şi numita V.M., au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, situat tot în str. D.G., Bucureşti, dar având 1719,61 m.p., nu este unul şi acelaşi cu terenul care a fost atribuit prin sentinţa civilă nr. 22282/1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, edificatoare în acest sens fiind diferenţa de întindere a suprafeţelor, dar şi împrejurarea că notificările privesc o porţiune de teren care a fost preluată abuziv de stat prin Decret nr. 88/1975 şi care, la data pronunţării sentinţei nr. 22/1999, nu mai aparţinea moştenitorilor foştilor proprietari şi, ca atare, nici nu mai putea fi partajată, fiind deţinută de stat.
De asemenea, s-a susţinut că terenul din prezentul litigiu este distinct şi de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul Legii nr. 18/1991.
Instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici, ci s-a mărginit să reia considerentele primei instanţe, în senul că singura proprietară a imobilului în litigiu este V.M., în baza sentinţei nr. 22282/1999 a Tribunalului Bucureşti, regimul juridic al acestei proprietăţi fiind cel de drept comun.
Or, pentru o legală soluţionare a cauzei, Curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanţilor şi să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferenţa dintre cei 2303,80 m.p. reţinuţi în prima hotărâre de partaj şi cei 584,70 m.p., atribuiţi prin a doua hotărâre, dacă această diferenţă a fost preluată de stat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi dacă da, când anume.
În raport de aceste elemente hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea şti dacă cei doi reclamanţi beneficiază sau nu de dispoziţiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, aşa cum susţin.
Dacă se vor confirma susţinerile în acest sens ale reclamanţilor, faptul că a formulat notificare şi V.M. şi că, fără a dispune conexarea, pârâtul Primarul municipiului Bucureşti i-a soluţionat-o cu prioritate şi favorabil nu poate constitui un argument valabil pentru respingerea notificării reclamanţilor.
Prin decizia civilă nr. 191A din data de 28 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi G.I. şi T.N., împotriva sentinţei civile nr. 1266 din 10 octombrie 2007 pronunţată în Dosar nr. 42910/3/2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul general al municipiului Bucureşti. A schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a anulat dispoziţia. A obligat Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie nouă cu propunere de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 405,17 m.p. situat în Bucureşti, sector 1, str. C.D.G.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Potrivit sentinţei civile nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a reţinut că de pe urma defuncţilor P.Ş.N. şi P.P. ar fi rămas: un teren în suprafaţă de 2.303,80 m.p. în comuna B., pe care se află o construcţie cu patru camere din cărămidă, un grajd de cărămidă şi un pătul din lemn; un teren în suprafaţă de 1638,90 m.p. situat în comuna B., pe care se află o casă de cărămidă şi un grajd de paiantă; un teren în suprafaţă de 1756,70 m.p., situat în comuna B., pe care se află o casă de cărămidă şi două bucătării din paiantă.
Din considerentele acestei sentinţe nu rezultă însă titlurile de proprietate asupra terenurile şi nici din probele administrate nu a rezultat că s-au depus titlurile de proprietate.
Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că la succesiune au venit reclamantul V.D. şi pârâţii V.N., V.C., V.M., G.A. şi I.F., fiecare cu câte o cotă de 1/7 din masa succesorală şi pârâţii T.N. şi G.I. care împreună au o cotă de 1/7 din masa succesorală.
S-a dispus ieşirea din indiviziune prin vânzarea la licitaţie publică.
În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 88 din 08 mai 1975 prin decizia nr. 637 din 30 mai 1975 din imobilul situat în str. C.D.G. s-a expropriat suprafaţa de 1265,00 m.p.
Acest teren a fost inclus în terenul cu adresa poştală, str. C.D.G., dobândit categoria de folosinţă, dotări învăţământ, şi fiind proprietate de stat iar posesor Ministerul Educaţiei.
Probabil din cauza acestei exproprieri nu s-a mai procedat la vânzarea masei succesorale prin licitaţie, motiv pentru care în anul 1992 se solicită partajul de către T.N. şi G.I.
Prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1997 se dispune ieşirea din indiviziune. În ce priveşte terenul situat în str. C.D.G. s-a reţinut că are o suprafaţă de 584,70 m.p. şi construcţie de 83,19 m.p. şi a fost atribuit pârâtei V.M.
Acest imobil a fost vândut către numita T.V., potrivit contractelor de vânzare cumpărare din 29 septembrie 2010 întocmit de B.N.P. D.C. şi din 14 noiembrie 2011 întocmit de aceleaşi notariat.
Pentru terenul expropriat de stat au formulat notificări numita V.M. şi actualii reclamanţi T.N. şi G.I. - dar care nu au fost conexate.
Prin dispoziţia din 14 noiembrie 2006 s-a restituit în natură numitei V.M. teren în suprafaţă de 511,84 m.p. în str. S.R., secţiune din imobilul situat în str. D.G.
Acest teren a fost vândut către Consiliul Local sector 1 conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G.
Prin dispoziţia din 14 noiembrie 2006 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti s-a acordat numitei V.M. măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 753,16 m.p. situat în Bucureşti, str. C.D.G.
Prin dispoziţia din 19 mai 2008 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti se revocă dispoziţia din 14 noiembrie 2006 şi se restituie în natură cesionarei F.R.L. (conform contractului de cesiune autentificat din 08 februarie 2008 încheiat de B.N.P. A.C.S. & N.A.) terenul în suprafaţă de 346,33 m.p., situat în Bucureşti, str. C.D.G.
Acest teren de 346,33 m.p. a fost înstrăinat către Consiliul Local sector 1 potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1232 din 28 decembrie 2011 la B.N.P. B.A.M.G. şi în prezent are adresă poştală în Bucureşti, sector 1, str. S.R.
Această situaţie de fapt este probată cu înscrisurile depuse la dosar şi cu expertiză întocmită de expert C.N.
Referitor la dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia civilă nr. 1893 din 19 martie 2010 instanţa de apel a reţinut următoarele.
Potrivit declaraţiei întocmită de defunctul P.N. la 13 februarie 1958 (Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, în str. C.D.G. defunctul P.N. a deţinut 1800 m.p. din care teren construit 64 m.p. şi teren curte 1736 m.p. (a se vedea menţiunile efectuate de inspectorul fiscal şi faptul că P.N. a declarat suprafaţa construită de 64 m.p. şi teren curte 936 m.p. şi care însumate făceau 1000 m.p.).
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 pronunţată în Dosarul nr. 3585/1973 s-a reţinut, pe baza unor expertize şi pe baza acordului părţilor că terenul din str. C.D.G. ar avea suprafaţa de 2303,80 m.p. Nu s-a depus însă nici un act de proprietate în acest sens.
În anul 1999, după ce se expropriase suprafaţa de 1265 m.p., s-a constatat că părţile mai deţineau în str. D.G. numai 584,70 m.p. care a fost atribuită numitei V.M. Însumând cele două suprafeţe de 1265 şi 584,70 m.p., rezultă că în str. C.D.G. a existat circa 1800 m.p. (din calcul circa 1848,70 m.p.), suprafaţa semnificativ identică cu cea arătată în declaraţia de impunere a existenţelor, Dosar nr. 42910/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În concluzie, terenul atribuit numitei V.M. prin sentinţa civilă nr. 2228 din 20 decembrie 1999 pronunţată în Dosarul nr. 14802/1992 reprezintă o parte din terenul deţinut de P.Ş.N. în raza comunei B., str. C.D.G., restul de teren de 1265 m.p. fiind expropriat în anul 1975.
Din probe a rezultat că numita V.M., din totalul de 1800 m.p. (din calcul circa 1849,70), a beneficiat direct sau prin cesionar de următoarele terenuri 584,70 m.p. prin sentinţa civilă nr. 22282/1999, 511,84 m.p. prin dispoziţia din 14 noiembrie 2000 şi 346,33 m.p. prin cesionara F.R.L.- în total 1442,87 m.p. În consecinţă, din suprafaţa iniţială de teren din calcul de circa 1848 m.p., au mai rămas de restituit circa 405 m.p.
Se mai constată că terenul din str. C.D.G. este diferit de terenul de 15.000 m.p. situat în şoseaua N., pentru care s-a emis dispoziţia din 19 mai 2008 numai pe numele reclamanţilor.
De asemenea, se constată că ceilalţi moştenitori în afară de V.M. sau urmaşii acestora, nominalizaţi cu sentinţa civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 şi sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999 nu au depus notificări pe Legea nr. 10/2001, astfel că de drepturile acestora beneficiază V.M. şi reclamanţii T.N. şi G.I.
În ce priveşte motivele de apel formulate de reclamanţi.
Primul motiv potrivit cu care după atribuirea către V.M. a terenului de 584,70 m.p., ar mai fi rămas 1718,61 m.p., pentru că în sentinţa civilă nr. 85 din 10 iunie 1974 s-a reţinut 2303,80 m.p. nu poate fi primit, deoarece singurul act credibil pentru stabilirea întinderii suprafeţei de teren din str. C.D.G. este însăşi declaraţia autorului P.Ş.N., şi menţiunile inspectorului financiar pe declaraţie care se coroborează cu suprafaţa de teren expropriată şi terenul atribuit numitei V.M. prin sentinţa civilă nr. 22282 din 20 decembrie 1999.
Al doilea motiv este însă fondat pentru că notificări au depus doar numita V.M. şi reclamanţii T.N. şi G.I. În ce priveşte cotele de care beneficiază, logic reclamanţii ar fi trebuit să obţină ½ din terenul expropriat care nu a mai fost inclus în masa partajabilă în anul 1999.
Se constată însă că reclamanţii deşi au luat cunoştinţă de dispoziţiile emise pe numele numitei V.M. nu au contestat aceste dispoziţii situaţie în care nu mai pot beneficia decât pentru restul de teren nerestituit sau pentru care nu s-au acordat măsuri reparatorii.
În speţă potrivit raporturilor de expertiză întocmit diferenţa de teren de circa 405 m.p. este ocupat de şcoala generală nr. 6, pentru care s-a şi expropriat terenului, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu pot beneficia decât de măsuri reparatorii în echivalent.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii și pârâta.
În motivarea recursului reclamanţii G.I. şi T.N. au arătat că prin decizia civilă nr. 191 A din 28 aprilie 2014, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii faţă de reclamanți pentru suprafaţa de 405 m.p., aceasta fiind suprafaţa ce a rămas ca diferenţă dintre ceea ce s-a expropriat, 1265 m.p., şi ceea ce s-a retrocedat lui V.M., prin cele două dispoziţii, și anume 858 m.p. Consideră că, faţă de cota succesorală a lui V.M. şi faţă de faptul că şi reclamanții au formulat notificare, lui V.M. nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafaţa atât de mare. Arată că pe cale separată au atacat cele două dispoziţii emise în beneficiul numitei V.M., personal şi prin F.R.L.
În motivarea recursului pârâtul a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat următoarele.
Instanţa de apel a reţinut că au depus notificări doar numita V.M. şi reclamanţii T.N. şi G.I., susţinând ca reclamanţii ar fi trebuit să obţină 1/2 din terenul expropriat care nu a mai fost inclus în masa partajabilă în anul 1999.
Însă din probatoriul administrat reiese că notificatorii deţin doar 1/7 din masa succesorală ce a aparținut defuncţilor P.Ş.N. şi P.P., iar apelanţii au obţinut conform Legii nr. 18/1991 titlu de proprietate din 20 noiembrie 1995 pentru 3,05 ha de teren din suprafaţa totală de 6,325 ha din masa succesorală ce a reprezentat fosta proprietate a numitului P.Ş.N., ceea ce depăşeşte cota de 1/7 la care aveau dreptul conform sentinţei civile nr . 22282 din 20 decembrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 în Dosar nr. 14802/1992.
Prin urmare în mod greşit consideră instanţa de apel că reclamanţii apelanţi au dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 405,17 m.p., ignorând faptul că aceştia au primit prin titlul de proprietate din 20 noiembrie 1995 mai mult decât ar avea dreptul în baza titlului de proprietate pe care îl deţin. Altfel spus, pentru suprafaţa de 405,17 m.p. nu fac dovada dreptului de proprietate care să le confere dreptul la măsuri reparatorii.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamanți și fondat recursul declarat de către pârâtă în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, Înalta Curte l-a constatat nefondat, având în vedere că singurul motiv de recurs este acela că ”faţă de cota succesorală a lui V.M. şi faţă de faptul că şi reclamanții au formulat notificare, lui V.M. nu ar fi trebuit să i se acorde o suprafaţa atât de mare”. Or, această susținere privește legalitatea emiterii dispozițiilor din 14 noiembrie 2006 și din 19 mai 2008 prin care a fost soluționată notificarea formulată de către V.M. în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu face obiectul prezentului dosar. Recurenții au arătat că au atacat aceste dispoziții dar nu au făcut această dovadă și nici a modului de soluționare a contestației lor.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârât, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nerespectând dispozițiile deciziei de casare.
Astfel, prin decizia de casare nr. 1893 din 19 martie 2010 a Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a reținut că în apel s-a susţinut că terenul din prezentul litigiu este distinct şi de cel care a făcut obiectul procedurii urmate în temeiul Legii nr. 18/1991, însă instanţa de apel nu a răspuns în niciun fel acestor critici.
În continuare, instanța de casare a reținut că pentru o legală soluţionare a cauzei, Curtea de apel trebuia să analizeze pe fond criticile reclamanţilor şi să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă într-adevăr terenul pentru care s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 este dat de diferenţa dintre cei 2303,80 m.p. reţinuţi în prima hotărâre de partaj şi cei 584,70 m.p., atribuiţi prin a doua hotărâre, dacă această diferenţă a fost preluată de stat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi dacă da, când anume și că în raport de aceste elemente hotărâtoare se poate stabili dacă imobilul în litigiu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 şi, după caz, în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea şti dacă cei doi reclamanţi beneficiază sau nu de dispoziţiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, aşa cum susţin.
Instanța de apel, în rejudecare după casare a analizat situația terenului de 15.000 m.p. situat în şoseaua N., pentru care s-a emis dispoziţia din 19 mai 2008 în temeiul Legii nr. 10/2001 pe numele reclamanţilor, ajungând la concluzia că este diferit de cel din str. C.D.G. care face obiectul prezentului litigiu, dar nu a analizat dacă terenul de 3,5 ha pentru care s-a emis titlul de proprietate din 20 noiembrie 1995, în temeiul Legii nr. 18/1991, pe numele reclamanților privea și terenul în litigiu, reținut de către pârât ca motiv de respingere a notificării.
Astfel, instanța de apel nu a respectat una dintre indicațiile deciziei de casare anterioare.
Tot prin decizia de casare anterioară, așa cum s-a menționat anterior, s-a dispus ca instanța de apel să determine când a fost preluat de stat terenul cere face obiectul notificării reclamanților, pentru a se determina în patrimoniul cui se găsea la momentul preluării, pentru a se putea şti dacă cei doi reclamanţi beneficiază sau nu de dispoziţiile de favoare cuprinse în art. 4 al legii, aşa cum susţin.
Instanța de apel a stabilit că terenul în suprafață de 1265 m.p. a fost expropriat în 1975 și că ”în mod logic” reclamanții ar fi trebuit să obțină potrivit Legii nr. 10/2001 ½ din acest teren care nu a fost inclus în masa partajabilă în 1999, fără să explice cum a ajuns la această concluzie prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001
”(1) În cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun.
(2) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.
(4) De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.”
În speță, reclamanții au formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 privind terenul din str. C.D.G., arătând că sunt moștenitorii defuncților P.Ș.N. și P.P., raportat la moștenirea cărora s-a dispus ieșirea din indiviziune potrivit sentinței civile nr. 85 din 10 iunie 1974, prin care s-a constatat că reclamanții au împreună o cotă succesorală de 1/7.
Alin. (3) al art. 4 nu este aplicabil întrucât succesiunea defuncților P.Ș.N. și P.P. a fost acceptată și dezbătută conform sentinței din 1974 menționată anterior.
Atâta timp cât terenul care face obiectul notificării în cauză a fost expropriat în 1975, persoane îndreptățite sunt reclamanții, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar nu autorii lor, care au decedat înainte de exproprierea terenului.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ”de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.
Reclamanții se situează în categoria persoanelor îndreptățite, iar nu a moștenitorilor persoanei îndreptățite, astfel că nu pot susține întemeiat că li se aplică art. 4 alin. (4) atâta timp cât nu au susținut nici un moment că ar fi formulat notificarea și în calitate de succesori ai celorlalți moștenitori ai autorilor comuni decedați anterior exproprierii.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I. şi T.N., în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 315 C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I. şi T.N. împotriva deciziei nr. 191A din data de 28 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2971/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3019/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
