ICCJ. Decizia nr. 3038/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3038/2014
Dosar nr. 1562/105/2011
Şedinţa publică din 06 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1487 din 30 iunie 2011, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea caducităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de despăgubire, a respins cel de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâţilor la plata sumei reactualizate.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că, în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, acesta ar fi devenit caduc, urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de adevăratul titular al imobilului, prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curţii de Apel Ploieşti. Este necesar ca instanţa să constate mai întâi caducitatea contractului de vânzare-cumpărare şi apoi să-i acorde despăgubiri pentru evicţiunea care s-a produs din momentul în care reclamanta nu a mai locuit efectiv în imobilul în litigiu - anul 2010, iar nu la data pronunţării deciziei Curţii de Apel Ploieşti.
Instanţa a considerat însă că această susţinere a reclamantei nu poate fi primită, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. Conti S.A. a produs efecte chiar de la data încheierii lui, nefiind un contract susceptibil de a fi lovit de caducitate - în principiu, caducitatea ocolind contractele cu executare uno ictu tocmai pentru acest considerent. Împrejurarea survenită ulterior perfectării vânzării-cumpărării - obligarea reclamantei, prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, să lase fostului proprietar în deplină proprietate imobilul în litigiu - chiar dacă este ulterioară voinţei părţilor, nu atrage caducitatea contractului, întrucât până la data pronunţării instanţei de recurs, contractul a produs efecte juridice, ireversibile.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de despăgubire, urmare a evicţiunii totale suferite de reclamantă, instanţa a constatat că această cerere a fost formulată cu nerespectarea termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care a admis excepţia şi a respins cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind prescris.
Prin decizia civilă nr. 20 din 05 martie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul reclamantului, reţinând, în esenţă, următoarele considerente de fapt şi de drept:
Critica privind greşita respingere a cererii autoarei apelantului de constatare a caducităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost apreciată ca nefondată, considerându-se că acest act juridic a produs efecte juridice ireversibile şi că, chiar dacă ulterior au intervenit împrejurări care au determinat ineficienţa acestui act juridic, caducitatea nu operează, întrucât caducitatea este determinată de un eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor, care survine după încheierea valabilă a actului şi care împiedică producerea efectelor sale. În cauza, nu s-a putut susţine că lipsirea de efecte juridice a actului de înstrăinare în litigiu este determinat de un eveniment independent de voinţa sau de culpa părţilor.
S-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către autoarea apelantului obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu, invocându-se în drept dispoziţiile Legii nr. 1/2009 şi ale art. 501 din Legea nr. 10/2001. Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu exista în nicio normă anterioară, rezultă că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 şi că, termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv că, art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor al proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este de la data când au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Atâta timp cât nu a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantului, dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.
Având în vedere faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe fondul cererii având ca obiect restituirea sumei reprezentând preţul de piaţă al imobilului şi întrucât prin cererea de apel s-a solicitat desfiinţarea sentinţei cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond, Curtea a admis apelul, a anulat sentinţa în parte şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Prin decizia civilă nr. 561 din 07 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile pârâţilor, ca nefondate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1562/105/2011*, judecata fiind continuată, conform deciziei de casare pentru soluţionarea pe fond a capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei reprezentând preţul de piaţă al imobilului în litigiu. În rejudecare, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi expertiză specialitatea construcţii întocmită de expert D.L., fără a se formula obiecţiuni cu privire la concluziile expertului.
Prin sentinţa civilă nr. 103 din 13 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a admis acţiunea precizată, a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 121.108 RON, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului în litigiu la data efectuării raportului de expertiză D.L., a respins acţiunea împotriva celorlalţi pârâţi, ca neîntemeiată.
În esenţă, Tribunalul a reţinut că autoarea reclamantului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 încheiat cu SC C., a dobândit imobilul situat în Ploieşti, str. A.P., jud. Prahova. Prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a obligat-o pe autoarea reclamantului să lase fostului proprietar în deplină proprietate imobilul în litigiu, reţinând că simpla bună-credinţă a acesteia nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate, devreme ce contractul s-a încheiat cu un neproprietar, nereţinându-se că actul acesteia ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. De altfel, prin decizia sus indicată s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 62 din 03 ianuarie 2000 a Judecătoriei Ploieşti s-a respins cererea de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, ceea ce conduce clar la concluzia că actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, aspect statuat expres şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 679 din 06 februarie 2012, în care a reţinut că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul român a adaptat legislaţia specifică domeniului caselor naţionalizate la exigenţele Convenţiei europene şi la jurisprudenţa C.E.D.O. şi că, restituirea preţului de piaţă al imobilului (la data expertizării potrivit practicii instanţei supreme) se face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţiile Generale ale Finanţelor Publice. Prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expert D.L., s-a stabilit că preţul de piaţă al imobilului în litigiu este de 121.108 RON, valoare necontestată de niciuna dintre părţi.
Prin decizia civilă nr. 435 din 06 mai 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Singura critică formulată de pârât priveşte inaplicabilitatea prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că reclamanţii nu au făcut dovada desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
S-a apreciat că această critică nu este întemeiată, deoarece împotriva autoarei reclamantului a fost pronunţată decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti definitivă şi irevocabilă, prin care a fost obligată să lase, fostei proprietare, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, act care a rămas lipsit de eficienţă juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părţi. Admiţându-se acţiunea în revendicare, implicit instanţa de judecată a lipsit de eficienţă juridică pentru viitor titlul de proprietate al defunctei R.V., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997.
Această interpretare se fundamentează chiar pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (21) din lege, potrivit cărora: „(21) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor".
Chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noţiunii de „desfiinţare" a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acţiunii în anularea respectivului contract, cât şi ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate sunt nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 435 din 06 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a formulat cerere de recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, în numele Ministerului Finanţelor Publice, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Instanţa de apel în mod greşit a motivat că legiuitorul defineşte desfiinţarea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, stabilind că, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil a fost încheiat cu respectarea dispoziţiile Legii nr. 112/1995, fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, prin compararea titlurilor, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede expres că se acordă dreptul la restituirea preţului de piaţă proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În speţa de faţă, contractul prin care autoarea intimatului-reclamant a dobândit proprietatea imobilului nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată - acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 62/2000 a Judecătoriei Ploieşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Motivarea instanţei în sensul că, în cauza, sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (21) ale Legii nr. 10/2001 care prevăd că desfiinţarea contractelor poate avea loc şi prin admiterea unei acţiuni în revendicare, sunt netemeinice şi nelegale, întrucât în alin. (21) se reglementează o altă situaţie juridică, respectiv dreptul chiriaşilor care au cumpărat cu buna-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte au fost desfiinţate, la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de Consiliile Locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca desfiinţarea să se facă şi în acest mod, ar fi precizat acest lucru în art. 501 aşa cum a făcut în art. 20 alin. (21), astfel că unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu o poate face.
În considerentele deciziei, instanţa de apel în mod greşit a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză, în condiţiile în care Curtea de apel a fost învestită cu soluţionarea apelului, aceasta trebuia să se raporteze la prevederilor din C. proc. civ. care reglementează instituţia apelului.
Recursul este nefondat.
Instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul din acţiunea pendinte se găseşte în ipoteza de aplicare a art. 501 din Legea nr. 10/2001, având dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, reţinute cu deplină acurateţe de instanţa anterioară, au relevat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, dar a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar, dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 reprezentând de altfel o aplicaţie a instituţiei răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună-credinţă în baza Legii nr. 112/1995.
Textul art. 501 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, aşadar, de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra bunului.
Printr-o astfel de reglementare explicită, legiuitorul român a adaptat legislaţia specifică domeniului caselor naţionalizate la exigenţele Convenţiei europene şi la jurisprudenţa C.E.D.O. - în principal, Cauza Raicu contra României - care, deşi nu este grefată pe aceeaşi situaţie de speţă, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Semnificaţia sintagmei „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” nu trebuie neapărat raportată la prevederile art. 20 alin. (21) ale Legii nr. 10/2001, întrucât prin acestea s-a reglementat în mod strict doar dreptul chiriaşilor care au cumpărat cu buna-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte au fost desfiinţate, la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de Consiliile Locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Împrejurarea că, în expunerea de motive, instanţa de apel a inserat şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în mod evident neincidente cauzei pendinte, nu poate fi privită şi analizată din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât aceasta intră în categoria erorilor materiale strecurate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti, remediabile conform art. 281 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 435 din 06 mai 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant R.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3037/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3040/2014. Civil → |
|---|
