ICCJ. Decizia nr. 3039/2014. Civil. Acţiune în revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3039/2014
Dosar nr. 25319/3/2011
Şedinţa publică din 06 noiembrie 2014
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 240 din 11 februarie 2013, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală în revendicare, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina, a admis cererea reconvenţională, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 17 octombrie 2005 de B.N.P., M.A.C., încheiat între SC R.G.R.B.G. SRL şi SC E.T. SRL şi a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 13 octombrie 2005 de B.N.P., MA.C. încheiat între SC E.T. SRL şi SC G. SA, în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, sector 1 compus din construcţie în suprafaţă reală de 183 mp (din acte 154,97 mp) şi cota indiviză de teren aferentă construcţiei de 91,49 mp (din acte 149 mp), astfel cum este individualizat în raportul de expertiză şi anexele la raport, efectuate de expert Ţ.R. (fila 3-17 vol. 3), a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie şi a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia să plătească pârâtei SC Ş.P.S. SRL suma de 4150 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin acţiunea iniţială, transformată în revendicare, reclamanta-pârâtă SC G.R.B.G. SRL, a solicitat compararea titlurilor de proprietate în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC D.T. SRL (devenită SC Ş.P.S. SRL) şi pârâtele Municipiul Bucureşti, Consiliul Local sector 1 Bucureşti şi SC E.T. SRL, cu privire la spaţiul comercial situat în Bucureşti, sectorul 1.
În ceea ce priveşte titlul reclamantei, tribunalul a constatat că aceasta a dobândit spaţiul revendicat de la SC E.T. SRL (administrator comun F.V.), prin contractul de vânzare-cumpărare din 2005, proprietatea fiind intabulată prin încheierea din 18 octombrie 2005.
SC E.T. SRL a dobândit proprietatea acestui spaţiu de la SC G. SA, societate în lichidare judiciară, prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2005, în urma dispoziţiei judecătorului sindic în cadrul procedurii de lichidare a activelor SC G. SA.
Tribunalul a constatat că singurul act al autoarelor reclamantei cu privire la spaţiul comercial a fost Protocolul de predare primire din 01 februarie 1991 dintre SC P. SA (fost I.C.L. Alimentara) şi autoarea reclamantei - I.I.C - Glina S.A.I., prin care parte din activele predătorului au trecut în temeiul H.G. nr. 765/1990 la autoarea reclamantei, între acestea regăsindu-se şi spaţiul comercial în litigiu (poziţia 4 în Tabelul cu unităţile predate la Abator Glina, anexa la protocolul sus amintit).
Mai departe, I.C.L. - Glina, S.A.I. s-a reorganizat şi a devenit SC G. SA, în al cărei patrimoniu ar fi trebuit să se găsească spaţiul comercial la data 13 octombrie 2005 când, în temeiul art. 116 din Legea nr. 64/1995, s-a vândut tot patrimonial acesteia către SC E.T. SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 octombrie 2005 la B.N.P., Asociaţi M. şi M.
Pârâta a dobândit spaţiul revendicat de la Municipiul Bucureşti, prin Consiliul Local sectorul 1, prin contractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 2004 şi din 18 decembrie 2003.
Spaţiile comerciale deţinute de SC D.T. SRL (cu care SC Ş.P.S. SRL a fuzionat) au fost cumpărate de la Mun. Bucureşti, prin Consiliul Local al sectorului 1, prin negociere directă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local. Anterior cumpărării acestor spaţii, ele au fost deţinute tot de către SC D.T. SRL (cu care SC Ş.P.S. SRL a fuzionat) în baza contractului de închiriere din 21 ianuarie 1999, modificat şi completat prin actul adiţional din 02 iulie 2001, actul adiţional din 29 octombrie 2003 şi actul adiţional din 10 noiembrie 2003 încheiate cu Administraţia Pieţelor sector 1, respectiv în baza contractului de închiriere din 29 august 2002, modificat şi completat prin actul adiţional din 14 aprilie 2004, încheiate cu Administraţia Pieţelor sector 1.
La baza cumpărării acestor spaţii comerciale a stat Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 271 din 05 decembrie 2002 privind aprobarea listei spaţiilor supuse vânzării în condiţiile Legii nr. 550/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, rămasă irevocabilă, s-a reţinut că Piaţa 16 Februarie s-a aflat în administrarea administraţiei locale, iar nu în proprietatea SC G. SA, motiv pentru care s-a anulat parţial protocolul de predare primire din 01 februarie 1991 dintre SC P. SA (fost I.C.L. Alimentara 1) şi autoarea reclamantei - I.I.C - Glina, S.A.I. cu privire la aceste spaţii, între acestea regăsindu-se şi spaţiul comercial din prezenta cauză (poziţia 4 în Tabelul cu unităţile predate la Abator Glina), spaţiul fiind identificat de expertul tehnic ca fiind situat la adresa din, sector 1, în complexul comercial Piaţa 16 Februarie.
În motivarea sentinţei civile sus menţionate s-a reţinut cu putere de lucru judecat că spaţiile comerciale din Piaţa 16 Februarie s-au aflat în administrarea administraţiei locale, iar nu în proprietatea SC G. SA, statul nu putea dispune de ele, pentru că H.G. nr. 765/1990 se referea la unităţile comerciale specializate în lapte, pâine, peşte, carne din subordinea comerţului, ceea ce nu era cazul în speţa respectivă.
Tribunalul a constatat că actele de vânzare-cumpărare în baza cărora reclamanta înţelege să îşi dovedească dreptul de proprietate au fost încheiate avându-se la baza acest protocol.
Aşadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că autoarea actualei reclamante, SC P. SA (fost I.C.L. Alimentara), nu a deţinut legal spaţiul în cauză, Tribunalul a constatat că reclamanta nu poate ignora efectele acestei sentinţe privită ca realitate juridică, iar reclamantei îi incumbă obligaţia generală a oricărui subiect de drept de a respecta raporturile juridice pe care aceste hotărâri judecătoreşti le consacră.
Sentinţa civilă sus-menţionată este opozabilă reclamantei, atât în sensul restrâns, autoarea reclamantei, SC G. SA, fiind parte în respectivele dosare, dar sunt opozabile şi în sensul general al noţiunii de opozabilitate, care presupune respectarea situaţiei juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât decizia este irevocabilă.
Atâta timp cât această sentinţă e irevocabilă, există un impediment legal în a considera că în patrimoniul SC G. SA au intrat spaţii comerciale ce figurau în Piaţa 16 Februarie, iar prin aplicarea principiilor juridice „nemo dat quod non habet” (nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu are în proprietate) sau „nemo ad alium transferre potest quam ipse habet", a rezultat că reclamanta nu are titlu legal.
Cu privire la susţinerea reclamantei, în sensul că, ulterior pronunţării sentinţei nr. 4874 din 21 decembrie 2001 de către Judecătoria Buftea, a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 2 septembrie 2002, tribunalul a constatat că acest act face doar dovada dreptului de proprietate asupra terenului, nicidecum asupra imobilelor construcţii.
Reclamanta nu poate invoca în susţinerea valabilităţii dreptului său de proprietate H.G. nr. 765/1990 (pentru considerentele expuse anterior), nici dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, care ar fi venit să-i consolideze acest drept. Hotărârea C.G.M.B. nr. 285 din 17 noiembrie 2006, invocată de reclamantă, împreună cu Raportul de specialitate şi Expunerea de motive a primarului General, se referă la un alt spaţiu comercial, respectiv la spaţiul comercial situat în str. H.B. - Hala M.
Prin urmare, din examinarea titlurilor a rezultat că titlul pârâtei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, administraţia publică locală, motiv pentru care a fost respinsă acţiunea principală, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, Tribunalul a constatat că este întemeiată, iar contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 17 octombrie 2005 şi din 13 octombrie 2005 de B.N.P., M.A.C., sunt lovite parţial de nulitate, întrucât bunul vândut nu făcea parte din patrimoniul vânzătoarei la momentul înstrăinării.
Spaţiul comercial situat în Piaţa 16 Februarie a fost vândut iniţial de SC G. SA şi apoi de SC E.T. SRL către reclamanta SC G.R.B. SRL, fără ca vânzătoarele să deţină asupra acestui spaţiu un titlu valabil, fiind în prezenţa unei cauze de nulitate absolută a actului juridic, respectiv nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.
Mai mult decât atât, deşi a fost parte în procesul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, care a pronunţat hotărârea de anulare parţială a Protocolului din 1991, SC G. SA a urmărit încasarea preţului pe acest spaţiu comercial pe care nu îl mai deţinea în proprietate, din acest punct de vedere încheierea contractului cu SC E.T. SRL reprezentând o operaţiune speculativă, cu o cauză ilicită, fiind astfel nul absolut în baza art. 948, 966 şi 968 C. civ. şi a principiului de drept "frauda corupe totul”.
În al treilea rând, unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil este acela că anularea actului iniţial, primar, atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul (resoluto jure dantis, resolvitur ius accipentis).
Altfel spus, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiinţat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că, prin desfiinţarea titlului vânzătorului iniţial - SC G. SA se impune şi constatarea nulităţii contractelor subsecvente, motiv pentru care tribunalul a admis cererea reconvenţională şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 17 octombrie 2005 de B.N.P., M.A.C. încheiat între SC R.G.R.B.G. SRL şi SC E.T. SRL şi a contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 13 octombrie 2005 de B.N.P., M.A.C. încheiat între SC E.T. SRL şi SC G. SA în ceea ce priveşte imobilul situat în Bucureşti, sector 1 compus din construcţie în suprafaţă reală de 183 mp (din acte 154,97 mp) şi cota indiviză de teren aferentă construcţiei de 91,49 mp (din acte 149 mp), astfel cum este individualizat în raportul de expertiză şi anexele la raport, efectuat de expert Ţ.R.
Totodată, tribunalul a anulat cererea de chemare în garanţie, ca netimbrată, întrucât prin încheierea din 19 martie 2007 s-a luat act că pârâta nu înţelege să mai timbreze această cerere, a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC Ş.P.S. SRL suma de 4.150 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta SC G.R.S.B.G. SRL Glina, cât şi pârâta SC E.T. SRL Glina.
Prin Decizia civilă nr. 332/A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. s-au respins ambele apeluri, ca nefondate.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat.
Cum este evident că ambele părţi au invocat temeiuri juridice diferite ale modului de dobândire a proprietăţii - contractul de vânzare-cumpărare şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru reclamantă şi contractul de vânzare-cumpărare şi Legea nr. 550/2002 pentru pârâtă - şi autori diferiţi, în mod corect instanţa de fond a comparat titlurile pe care se întemeiază drepturile autorilor, dând câştig de cauză celui al cărui autor avea un drept preferabil.
Astfel, apelanta - reclamantă, aşa cum s-a arătat, a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiului revendicat de la SC E.T. SRL prin contractul de vânzare-cumpărare din 2005, care, la rândul său, dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la SC G. SA, societate în lichidare, prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2005, în urma dispoziției judecătorului sindic în cadrul procedurii de lichidare.
SC G. SA a rezultat în urma reorganizării Întreprinderii de Industrializare a Cărnii Bucureşti Glina. Prin Protocolul din 01 februarie 1991 încheiat între SC P. SA (fostă I.C.L. Alimentara 1) în calitate de predator şi I.I.C., Glina (devenită ulterior SC G. SA) în calitate de primitor (filele 154 - 155 din volumul I Dosar nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București, secția VI-a comercială), spaţiul în litigiu a fost predat autoarei apelantei, I.I.C. Glina - anexa 4 tabel unităţi predate.
Curtea a reţinut, de asemenea că, prin sentința civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001 pronunţată de Judecătoria Ilfov, rămasă definitivă şi irevocabilă prin anularea apelului ca netimbrat, prin Decizia civilă nr. 663/A din 15 aprilie 2002 (filele 147 - 153 vol. I Dosar nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București, secția VI-a comercială) s-a dispus anularea parţială a protocolului încheiat la 01 februarie 1991 cu privire la pct. 4, 5, 6, şi 18 din tabelul anexă, pct. 4 fiind chiar spaţiul revendicat în prezenta cauză, arătându-se, în considerente că, spaţiile comerciale situate în complexul comercial Piaţa 16 Februarie s-au aflat în administrarea administraţiei locale, iar nu în patrimoniul SC G. SA.
Referitor la titlul intimatei, Curtea a reţinut că spaţiul în litigiu, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert dr. ing. T.R. (filele 3-35 vol. III Dosar nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București, secția VI-a comercială), a fost cumpărat de SC D.T. SRL de la Municipiul București, prin negociere directă, în baza Legii nr. 550/2002, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 decembrie 2004 de notarul public Ş.S.C., act din cuprinsul căruia rezultă că SC D.T. SRL a deţinut spaţiul comercial în litigiu în baza contractului de închiriere din 29 august 2002 şi actului adiţional din 14 aprilie 2004, încheiate cu Administraţia Pieţelor sector 1 Bucureşti.
Totodată, prin Hotărârea A.G.A., SC D.T. SRL nr. 24 din 26 iulie 2007 (filele 34 vol. III Dosar nr. 21728/3/2006 al Tribunalului București, secția VI-a comercială) s-a aprobat fuziunea între SC Ş.P.S. SRL şi SC D.T. SRL, prin absorbţia SC D.T. SRL de către intimata SC Ş.P.S. SRL.
Din examinarea modalităţilor de dobândire a dreptului de proprietate de către autorii părţilor, Curtea a reţinut că autorii ambelor părţi indică legea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, situaţie în care se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dat preferinţă dreptului de proprietate al intimatei, singurul obţinut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Curtea a înlăturat susţinerile apelantei referitoare la preferabilitatea dreptului autoarei sale, întrucât, la momentul transformării dreptului de administrare directă în drept de proprietate nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în sensul că spaţiul revendicat nu făcea parte din patrimoniul autoarei apelantei. Aceasta întrucât, prin hotărârea judecătorească irevocabilă - sentința civilă nr. 4874/2001 pronunţată de Judecătoria Buftea - s-a reţinut că spaţiul comercial în litigiu, situat în Piaţa 16 Februarie, nu s-a aflat în administrarea SC P. SA pentru a fi predat în mod valabil către SC G. SA, autoarea apelantei, motiv pentru care protocolul de predare primire încheiat între cele două societăţi, în baza H.G. nr. 765/1990, a fost anulat parţial, inclusiv în ceea ce priveşte spaţiul comercial ce face obiectul prezentei cauze.
Instanţa de apel a mai reţinut că, potrivit art. 645 C. civ., legea este unul dintre modurile în care se poate dobândi proprietatea, însă, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.
Or, prin sentința civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001 s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că spaţiul în litigiu a aparţinut Administraţiei Pieţelor sector 1 Bucureşti, care l-a închiriat către SC P. SA. Bunul fiind transmis SC P. SA numai cu titlu de închiriere, conform tezei a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, cum în mod greşit susţine apelanta.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că sentința civilă sus arătată a fost pronunţată în contradictoriu cu autoarea apelantei, SC G. SA, situaţie în care efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în cadrul acestui proces, în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea de a fi contrazis.
Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa unui impediment legal în procedura de dobândire a dreptului de proprietate de către autoarea sa, iar prin aplicarea principiilor juridice nemo dat quad non habet şi nemo ad alium transferre potest quam ipse habet, apelanta nu a dobândit dreptul de proprietate cu respectarea dispozițiilor legale.
Referitor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate invocat de apelantă - certificatul din 02 septembrie 2002 - Curtea, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că acesta nu face dovada dreptului de proprietate asupra spaţiului comercial Piaţa 16 Februarie.
Cu privire la susţinerea apelantei, potrivit căreia respectivul certificat de atestare a dreptului de proprietate a fost supus controlului judecătoresc şi s-a constatat valabilitatea sa, Curtea a constatat că demersurile judiciare privind anularea respectivului certificat au fost respinse ca inadmisibile în două dosare (Dosar nr. 1867/2002 şi Dosar nr. 831/2003), iar într-o altă cauză s-a luat act de renunţarea la judecată.
Referitor la titlul intimatei, Curtea a reţinut că titlul său a fost dobândit în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 550/2002, imobilul fiind cumpărat prin negociere directă de la administraţia locală, în condiţiile în care, anterior cumpărării, spaţiul în litigiu a fost deţinut de către intimată în baza contractului de închiriere încheiat cu Administraţia Pieţelor sector 1 Bucureşti.
În ceea ce priveşte critica adusă fuziunii prin absorbţie dintre intimată şi SC D.T. SRL, Curtea a reţinut că, în conformitate cu dispozițiile art. 250 din Legea nr. 31/1990, care reglementează efectele fuziunii, prin această operaţiune se produce transferul către societatea absorbantă a tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite, operaţiunea fiind supusă unui control de legalitate preventiv de către judecătorul delegat, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, motiv pentru care criticile apelantei privind frauda urmărită de către părţile operaţiunii de fuziune au fost apreciate ca nefondate.
Examinând drepturile autorilor de la care provin titlurile exhibate, Curtea a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, dat fiind că intimata a dobândit de la adevăratul proprietar, ceea de conferă preferinţă titlului acesteia, spre deosebire de apelantă, care a dobândit de la un neproprietar. Curtea a considerat că intabularea titlului are importanţă în aprecierea preferabilităţii titlului numai atunci când părţile opun titluri care provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva Deciziei nr. 332/A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta susține că, prin hotărârea recurată, au fost încălcate și aplicate greșit normele legale imperative ce reglementează regimul prezumţiilor legale absolute şi care fac dovada că bunul este în proprietatea autoarei recurentei din 1990 şi nu a fost deţinut cu chirie, întrucât era capital social. În concret, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1201 C. civil, art. 20 din Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1991 şi art. 55 din Legea nr. 64/1995.
Recurenta consideră că autoritatea de lucru judecat reţinută în baza sentinţei civile nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea a fost înlăturată prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București, iar prezumţia legală absolută de dobândire a proprietăţii de către SC G. SRL în baza legii este dovedită de H.G. nr. 765/1990, Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 31/1991, acte normative aplicate greşit de către instanţa de apel.
Trecând în revistă succesiunea în timp a drepturilor fiecăreia dintre părți, recurenta consideră că este cumpărătoare de bună credinţa, a treia subdobânditoare cu titlu oneros, având prima intabulat dreptul de proprietate asupra spaţiului în litigiu, pentru care a plătit preţul. SC G. SA a dobândit imobilul la licitaţia publică desfăşurată la Tribunalul Bucureşti, cenzurată de judecătorul sindic.
Recurenta susține că bunul revendicat provine de la același autor, statul român. Imobilul a fost construit de stat în anul 1979, beneficiar fiind D.G.C.M. București, în subordinea căreia se afla I.C.L. Alimentara 1, autoarea recurentei.
Ca urmare a scindării Întreprinderii Abatorul București a luat ființă Î.I.C. București Glina, devenită ulterior SC G. SA, iar în baza H.G. nr. 765/1990, magazinul a fost transferat acestei unități comerciale cu titlu gratuit, în baza legii, existând prezumția legală a dobândirii proprietății, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990. Recurenta redă textual prevederile art. 1199, art. 1200 pct. 2 și art. 1202, referitoare la regimul juridic al prezumțiilor legale. De asemenea, face referire la art. 1 și 2 din Legea nr. 5/1978 și art. 21 din Decretul nr. 151/1980, susținând că acestea sunt acte administrative de autoritate în baza cărora magazinul a fost transmis cu titlu gratuit între întreprinderi de stat.
Mai arată că SC G. SA a luat ființă în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1353/1990, la momentul înființării având în capitalul social magazinul în litigiu. Pentru a susține această afirmație, recurenta face referire la statului SC G. SA, la circulare, adrese și interpretări oficiale ale Secretariatului General al Guvernului, considerând că toate acestea dovedesc justețea celor susținute.
Recurenta consideră că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis după pronunțarea sentinței civile nr. 4874/2001 a Judecătoriei Buftea, are efect constitutiv de drepturi. Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară, iar potrivit art. 25 din Legea nr. 7/1996, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor.
În documentația cadastrală depusă în anul 2002 la A.N.C.P.I., magazinul și terenul aferent figurează înregistrate în contabilitatea SC G. SA. Ca atare, dreptul de proprietate dobândit de SC G. SA este opozabil terților începând cu 27 decembrie 1990, conform H.G. nr. 1353/1990, prin publicarea în M. Of. a capitalului social, precum și în temeiul regulilor ce guvernează sistemul de publicitate imobiliară, începând cu anul 2002, deci anterior titlului intimatei.
Se mai arată, în motivarea recursului, că potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995, SC E.T. SRL a dobândit imobilul liber de orice sarcini și servituți.
Intimata nu are titlu de proprietate pe teren, iar în ceea ce privește construcția, titlul este nul, deoarece Municipiul București știa că nu poate vinde un bun proprietatea SC G. SA.
Fuziunea dintre pârâta inițială SC D.T. SRL și SC S.P.S. SRL s-a făcut în mod fraudulos, pentru a se putea invoca buna credință.
Acțiunile promovate de Administrația Piețelor sector 1 București și Consiliul Local sector 1, având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, au fost respinse în mod irevocabil.
Recurenta consideră că sentinţa nr. 4874 din 21 decembrie 2001 s-a pronunţat într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatarea unui drept de administrare şi anularea unui înscris intitulat "protocol". Hotărârea judecătorească pronunţată într-o acţiune în constatare nu poate fi titlu preferabil într-o acţiune în realizare. Sentinţa nu a dispus anularea operaţiunii juridice între SC P. SRL şi SC G. SRL , întrucât transferul dreptului de proprietate către autoarea recurentei a fost generată prin H.G. nr. 765/1990 şi Legea nr. 15/1990, acte normative ce şi-au produs toate efectele la data de 08 septembrie 1990.
Hotărârea stabileşte faptul ca magazinul de carne H.M., nu magazinul în litigiu era în administrarea reclamantei. În plus, instanţa nu a ţinut seama de apărarea Glincarn, în sensul că statul, ca unic proprietar al acestor spații, putea să dispună de ele cum dorea, întrucât H.G. nr. 765/1990 se referea la unităţile comerciale specializate în carne şi preparare din carne din subordinea comerţului.
Sentinţa a rămas fără efecte juridice, întrucât C.G.M.B., prin Hotărârea nr. 285/2006, recunoaşte în mod neechivoc faptul ca toate centrele de carne, inclusiv cele menţionate în hotărârea Judecătoriei Buftea, aparţineau cu titlu de proprietate autoarei reclamantei, în baza Legii nr. 15/1990.
Sentinţa nr. 4874 din 21 decembrie 2001 este nulă de drept și este înlăturată prin puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 440 din 29 iunie 1994 pronunţată de Tribunalul București în Dosarul nr. 841/1993.
De asemenea, sentința este nulă absolut, conform art. 105 C. proc. civ., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material, în condițiile în care, începând cu anul 1997, SC G. SRL era în faliment. Instanța era necompetentă și din punct de vedere teritorial, obiectul acţiunii fiind anularea unui act şi constatarea unui drept de administrare asupra unor magazine situate în sectorul 1 Bucureşti.
Hotărârea judecătorească vizează anularea unor poziţii din Protocolul încheiat în baza H.G. nr. 765/1990, adică a unor operaţiuni tehnico-administrative şi nu a actului juridic, în speţa H.G. nr. 765/1990 care reprezintă titlul transferului proprietăţii de la SC P. SA la SC G. SA.
Atâta vreme cât hotărârea de guvern nu a fost anulată, anularea unor operaţiuni tehnico-administrative este lipsită de relevanţă juridică, pentru că predarea-primirea fuseseră efectuate cu zece ani înainte de aceasta hotărâre judecătorească.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele:
Critica recurentei, referitoare la încălcarea normelor legale imperative ce reglementează regimul prezumţiilor legale absolute, este nefondată. Prezumția legală de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzută de art. 1200 pct. 2 C. civ. de la 1864 și dispozițiile art. 1202 din același cod, referitoare la regimul prezumțiilor legale, nu pot fi invocate în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, în care se presupune că ambele părți invocă un titlu de proprietate.
Potrivit art. 1202 alin. (1) C. civ., prezumția legală scutește de dovadă pe acela în favoarea căruia este reglementată. În speța de față, ambele părți susțin că au dobândit dreptul de proprietate în temeiul unor acte de vânzare-cumpărare încheiate în baza și cu respectarea legii.
Dacă s-ar accepta raționamentul recurentei, în sensul că această modalitate de dobândire (act juridic încheiat în temeiul unei dispoziții legale) constituie o prezumție legală de dobândire a dreptului de proprietate, în sensul art. 1200 pct. 2 C. civ., ar însemna că o astfel de prezumție ar opera în ambele sensuri, adică, atât în favoarea reclamantului, cât și în favoarea pârâtului, de vreme ce ambii pretind același mod de dobândire.
Prezumția face parte din categoria mijloacelor de probă, iar în speță nu se pune problema dovedirii existenței unui titlu, ci aceea a determinării titlului care este mai bine caracterizat. Pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, instanța compară titlurile aflate în conflict și stabilește care dintre acestea este mai bine caracterizat, dând câștig de cauză părții care deține acest titlu.
Instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990, Legea nr. 31/1991 şi art. 55 din Legea nr. 64/1995, ci a valorificat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a stabilit în mod irevocabil faptul că imobilul în litigiu nu se afla în administrarea SC P. SA, pentru a putea fi predat în mod valabil către autoarea recurentei, SC G. SA, motiv pentru care Protocolul de predare-primire încheiat între cele două societăți comerciale în temeiul H.G. nr. 765/1990 a fost anulat parțial, cu privire la mai multe spații comerciale, printre care și cel în litigiu.
Contrar celor susținute de recurentă, bunul revendicat nu provine de la același autor, ci de la autori diferiți. Astfel, recurenta a cumpărat imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 2005 de la SC E.T. SRL, care, la rândul său, a dobândit bunul prin contractul de vânzare-cumpărare din 13 octombrie 2005, de la SC G. SA, societate comercială aflată în lichidare judiciară. În ceea ce privește dreptul de proprietate pretins a fi dobândit de SC G. SA de la stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 765/1990 și Protocolul de predare-primire din 1 februarie 1991, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu SC G. SA, s-a stabilit că bunul nu era în administrarea societății comerciale SC P. SA, pentru a putea fi predat în mod valabil către autoarea recurentei, SC G. SA.
Intimata pârâtă SC Ş.P.S. SRL a dobândit bunul prin efectul fuziunii cu SC D.T. SRL, care, la rândul său, a dobândit imobilul de la Municipiul București, prin negociere directă, în baza Legii nr. 550/2002, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 decembrie 2004.
Faptul că, inițial, imobilul a fost construit de stat în anul 1979, beneficiar fiind D.G.C.M. București, în subordinea căreia se afla I.C.L. Alimentara 1, autoarea recurentei, este irelevant în ceea ce privește stabilirea modalităților în care părțile au dobândit titlurile de proprietate (de la același autor, sau de la autori diferiți), relevante fiind actele de înstrăinare care, provin, în mod cert, de la autori diferiți.
Referirea recurentei la prevederile art. 1 și 2 din Legea nr. 5/1978 și art. 21 din Decretul nr. 151/1980, privitoare la organizarea fostelor întreprinderi de stat și gestionarea bunurilor din patrimoniul acestora, este în afara obiectului litigiului, deoarece în prezenta cauză nu se mai verifică dacă bunul a fost legal transmis din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SC G. SA, această verificare fiind deja făcută în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea.
Din același motiv nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia, la data înființării SC G. SA, imobilul în litigiu s-ar fi aflat în patrimoniul acesteia. O astfel de concluzie este înlăturată de ceea ce s-a statuat cu putere de lucru judecat prin sentința civilă menționată, sentință care a fost pronunțată în contradictoriu cu autoarea recurentei din prezenta cauză.
De aceea, aspectul referitor la existența bunului în patrimoniul SC G. SA, care ar rezulta din diverse probe, cum sunt cele invocate de recurentă (statului SC G. SA, circulare, adrese și interpretări oficiale ale Secretariatului General al Guvernului), nu poate fi reanalizat în prezenta cauză, în care nu s-ar putea ajunge la o concluzie contrară celei reținute cu putere de lucru judecat în sentința anterioară.
În ceea ce privește certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, recurenta reia susținerile din cererea de apel, fără a formula critici concrete cu privire la raționamentul instanței de apel. În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu face dovada dreptului de proprietate asupra spațiului comercial revendicat și că acțiunile promovate de Administrația Piețelor sector 1 București și Consiliul Local sector 1, având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, au fost respinse pe excepție, și nu pe fond, astfel încât aceste soluții nu echivalează cu o constatare a valabilității actului juridic invocat. Cu privire la aceste argumente ale instanței de apel recurenta nu formulează critici în recurs, iar simpla reluare a susținerilor din apel nu poate fi calificată ca o critică de nelegalitate, susceptibilă a fi cenzurată din perspectiva art. 304 C. proc. civ.
Principiul priorităţii înscrierii, reglementat de art. 25 din Legea nr. 7/1996 (în forma anterioară abrogării acestui articol, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), este regula potrivit căreia efectele înscrierilor se produc retroactiv, de la data înregistrării cererii de înscriere. Ordinea înregistrării cererii va determina şi rangul înscrierii. Principiul priorităţii reprezintă o adaptare în materia publicităţii imobiliare prin intermediul cărților funciare a principiului de drept "qui prior tempore potior jure" şi operează în ipoteza în care dreptul a fost înstrăinat de același autor către dobânditori diferiți, ceea ce nu este cazul în speță.
În cadrul comparării titlurilor provenind de la autori diferiți nu este relevantă publicitatea titlurilor, ci caracterizarea acestora, în raport cu vechimea și proveniența de la adevăratul proprietar. Or, în procesul anterior, derulat între autorii parților, s-a stabilit că autoarea recurentei nu a putut dobândi bunul de la SC P. SA, deoarece aceasta nu-l avea în administrare.
Modul în care SC G. SA a înțeles să-și întocmească documentația cadastrală, depusă la A.N.C.P.I. după pronunțarea sentinței civile nr. 4874/2001 a Judecătoriei Buftea, nu schimbă datele problemei, autoarea recurentei neputând să-și creeze un avantaj din nesocotirea unei hotărâri judecătorești, prin care se stabilise că imobilul în litigiu nu face parte din patrimoniul său.
Eventuala opozabilitate a dreptului, pretins a fi dobândit prin H.G. nr. 1353/1990 și prin publicarea în M. Of. a capitalului social, trebuia invocată de SC G. SA ca apărare în cadrul litigiului anterior. O astfel de apărare nu poate fi primită în prezentul litigiu, deoarece s-ar ajunge la reexaminarea împrejurării dacă dreptul de proprietate a fost sau nu transmis de SC P. SA în patrimoniul SC G. SA, ceea ce s-a lămurit deja irevocabil.
Se mai arată, în motivarea recursului, că potrivit art. 55 din Legea nr. 64/1995 (în prezent abrogată), SC E.T. SRL a dobândit imobilul liber de orice sarcini și servituți.
Potrivit acestui text legal, „bunurile înstrăinate de administrator sau lichidator, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asiguratorii”.
Înalta Curte constată că textul legal la care face referire recurenta are în vedere sarcinile, precum ipotecile, garanţiile reale imobiliare, sau drepturile de retenţie ori măsurile asiguratorii ce grevează imobilul înstrăinat în procedura falimentului, nicidecum nu împiedică pe adevăratul proprietar, care nu a luat parte la procedura de lichidare judiciară, să-și valorifice dreptul de proprietate. În speță, pârâta nu invocă o sarcină sau o măsură asiguratorie, ce s-ar fi șters odată cu vânzarea imobilului în procedura silită colectivă a falimentului, ci invocă însuși dreptul de proprietate, în calitate de terț față de această procedură.
În ceea ce privește titlul intimatei, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, acesta provine de la Municipiul București, care a vândut după ce situația juridică a bunului a fost lămurită prin hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior.
Fuziunea dintre pârâta inițială SC D.T. SRL și SC S.P.S. SRL este un act juridic valabil, care nu a fost anulat, afirmația recurentei privind caracterul fraudulos, neputând fi avută în vedere.
Calificarea acțiunii ce a fost soluționată prin sentinţa nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea ca fiind o acțiune în constatare este greșită, deoarece prin această sentință s-a dispus anularea actului juridic intitulat "protocol", prin care SC P. SA predase spațiul comercial către autoarea recurentei, dispoziție care are ca efect desființarea actului juridic, iar hotărârea astfel pronunțată este în realizare, și nu în constatare de drepturi.
Se susține de către recurentă că transferul dreptului de proprietate către autoarea recurentei a fost generată prin H.G. nr. 765/1990 şi Legea nr. 15/1990, acte normative ce şi-au produs toate efectele la data de 08 septembrie 1990.
Înalta Curte constată că modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv, legea, invocată de recurentă, nu poate fi avută în vedere în mod izolat și fără a fi corelată cu actul juridic individual prin care bunul ce a format obiectul transferului a fost concretizat. Actele de care se prevalează recurenta au caracter normativ și cuprind reglementări generale, ce constituie cadrul juridic al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul statului în patrimoniul societăților cu capital de stat, care s-au înființat prin reorganizarea fostelor unități economice de stat.
În temeiul actelor normative menționate, s-au emis acte juridice individuale de reorganizare, care au dat naștere unor raporturi juridice concrete, acestea constituind, alături de actul normativ, izvorul dreptului de proprietate pentru bunurile în concret determinate în actele juridice respective.
În speță, actul prin care s-a individualizat imobilul în litigiu ca fiind transmis din patrimoniul SC P. SA în patrimoniul SC G. SA a fost protocolul de predare-primire, anulat parțial (inclusiv cu privire la spațiul comercial în litigiu) prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Împrejurarea că nu a fost anulată însăși hotărârea de guvern în temeiul căreia s-a încheiat protocolul de predare-primire nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost dobândit în proprietate de către recurentă. Stabilindu-se în mod irevocabil, prin sentința civilă nr. 4874/2001, că spațiul în litigiu nu se afla în patrimoniul SC G. SA, ci în administrarea autorităților administrației publice locale, concluzia instanței de apel din prezentul litigiu este corectă din punct de vedere juridic și logic, recurenta neputând dobândi un drept de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 decât asupra bunurilor pe care le avea în administrare, categorie din care este exclus imobilul revendicat.
În consecință, este nefondată critica recurentei, potrivit căreia titlul de proprietate privind transferul bunului de la SC P. SA la SC G. SA ar fi H.G. nr. 765/1990 și că, atâta vreme cât hotărârea de guvern nu a fost anulată, anularea unor operaţiuni tehnico-administrative este lipsită de relevanţă juridică.
Susținerile din recurs, potrivit cărora statul, ca unic proprietar al acestor spații, putea să dispună de ele cum dorea, cele referitoare la puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 440 din 29 iunie 1994 pronunţată de Tribunalul București în Dosarul nr. 841/1993, precum și cele privind nulitatea sentinţei nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea pe motiv că s-ar fi încălcat norme de procedură referitoare la competența materială și teritorială a instanței de judecată, constituie critici de nelegalitate ce se adresează sentinței respective, critici care nu puteau fi valorificate în afara căilor legale de atac (ordinare și extraordinare) exercitate împotriva acestei hotărâri judecătorești.
O hotărâre a Consiliului General al Municipiului București, prin care se susține că s-ar fi recunoscut dreptul reclamantei recurente asupra spațiului comercial în litigiu, ulterioară sentinţei nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, nu poate lipsi de efecte această hotărâre judecătorească irevocabilă și nici nu poate fi opusă pârâtei, care a dobândit între timp dreptul de proprietate prin cumpărare de la Municipiul București, prin Consiliul Local al sectorului 1. De altfel, referitor la această susținere, făcută de reclamantă în fața primei instanțe, prin sentința de fond s-a reținut că Hotărârea C.G.M.B. nr. 285 din 17 noiembrie 2006 se referă la alt spațiu comercial, această situație de fapt stabilită de prima instanță nefiind contestată cu argumente în apel și, astfel, neputând fi reevaluată în recurs.
În ceea ce privește hotărârile judecătorești depuse de recurentă la termenul de judecată din 6 noiembrie 2014, respectiv, Decizia civilă nr. 1093 din 1 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, Decizia nr. 89/A din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, sentința civilă nr. 249 din 3 februarie 2012 a Tribunalului București, Decizia civilă nr. 1901/R din 28 iunie 2013 a Tribunalului București și sentința civilă nr. 9558 din 15 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, se constată că litigiile soluționate prin aceste hotărâri au avut ca obiect alte imobile revendicate de aceeași reclamantă, dar a căror situație juridică nu este identică celei în care se află imobilul în litigiu. Din considerentele hotărârilor judecătorești examinate rezultă că, la pronunțarea soluțiilor în cauzele menționate, instanțele au avut în vedere că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiilor revendicate în temeiul Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 765/1990 și a protocoalelor de predare-primire care nu au fost desființate, spre deosebire de speța de față, în rezolvarea căreia instanța nu poate să nu dea eficiență puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 4874 din 21 decembrie 2001 a Judecătoriei Buftea, prin care a fost anulat protocolul de predare-primire în ceea ce privește imobilul revendicat.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta reclamantă a fost respins, ca nefondat, iar în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a fost obligată la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial, către intimata SC Ş.P.S. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.R.B.G. SRL Glina împotriva Deciziei nr. 332/A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC Ş.P.S. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3035/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3041/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
