ICCJ. Decizia nr. 3040/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3040/2014
Dosar nr. 47439/3/2010
Şedinţa publică din 06 noiembrie 2014
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1.669 din 10 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 47.439/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii D.K. şi K.B. împotriva despăgubirii propuse, în sumă de 173.641 RON, prin hotărârea nr. 97 din 5 august 2010, pentru exproprierea imobilului situat în Bucureşti, str. G.C., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Pentru a dispune în acest sens, examinând actele şi lucrările aflate la dosar, prima instanţă a reţinut că, potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 decembrie 2007 la B.N.P., reclamanţii au dobândit în proprietate imobilul - spaţiu comercial, situat în Bucureşti, str. P.G.C., cu o suprafaţă utilă de 63,73 m.p., împreună cu cota indiviză de teren în suprafaţă de 15,29 m.p., dreptul de proprietate fiind înscris în CF a O.C.P.I. sector 1 Bucureşti.
Prin notificarea din 21 aprilie 2008 emisă de PMV, reclamanţii au fost încunoştinţaţi despre faptul că prin hotărârea CLMB nr. 262/2006 zona în care se află situat imobilul proprietatea lor a fost declarată „zonă de utilitate publică de interes local”, astfel că imobilul - spaţiu comercial mai sus arătat, urma să fie expropriat şi trecut în proprietatea Municipiului Bucureşti în vederea realizării lucrării „dublarea diametrului N - S pe tronsonul Buzeşti - Berzei-Vasile Pârvan, etapa 1 din tronsonul Buzeşti - Calea Rahovei”, şi, totodată, reclamanţilor le-a fost comunicată suma propusă ca despăgubire în valoare de 566.100 RON, sumă contestată de petenţi prin întâmpinarea depusă la PMB la data de 04 iulie 2008.
Potrivit actelor depuse la dosar, rezultă că spaţiul comercial în litigiu este folosit de către SC D.P. SRL, în temeiul unui contract de închiriere încheiat cu reclamantul D.K., termenul de închiriere prelungindu-se până la data de 30 martie 2013, această convenţie fiind notată în CF a imobilului.
Cererea introdusă de reclamanţi a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că suma propusă cu titlu de despăgubire prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator B.C. este justă, aceasta reflectând atât valoarea propriu-zisă a bunului imobil, cât şi prejudiciul adus proprietarilor prin măsura de expropriere, valoarea menţionată fiind stabilită în concordanţă cu prevederile Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, instanţa înlăturând raportul extrajudiciar de evaluare depus la dosar de către reclamanţi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii D.K. şi K.B., iar prin decizia civilă nr. 384 A din 08 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 47.439/3/2010, de către Curtea de Apel Bucureşti, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, s-a modificat hotărârea nr. 97 din 05 august 2010, stabilindu-se cuantumul despăgubirilor la suma de 464.888,96 RON, şi a fost obligat pârâtul la 3.000 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii D.K. şi K.B., şi pârâtul Municipiul Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 3.661 din 12 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 47.439/3/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au admis ambele recursuri, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, pentru următoarele considerente;
Au fost apreciate ca fondate criticile recurenţilor privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ţine seama de criteriul „preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele”, instanţa de apel validând cuantumul despăgubirilor stabilite pe baza unui raport de expertiză din care nu rezultă că s-a ţinut seama de preţul cu care se vindeau, în mod obişnuit, terenurile de acelaşi fel, situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză.
În acest context, a arătat instanţa supremă, se impuneau lămuriri suplimentare din partea experţilor în justificarea comparabilelor folosite la evaluare, respectiv, în privinţa prejudiciului pretins de reclamanţi, în condiţiile în care experţii au ajuns la valori diferite în privinţa cuantumului despăgubirilor datorate.
S-a mai arătat, că, neprocedându-se în acest sens, nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt la care să poată fi aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 47.439/3/2010*.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 180A din 23 aprilie 2014, a omologat opinia separată a expertului B.A.M.D.; a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi D.K. şi K.B., şi a obligat pe recurenţi la 2000 RON onorariu de expertiză către Comisia de experţi formată din experţii P.M., B.D.A.M. şi P.I., reţinând următoarele;
În opinia majoritară susţinută de experţii P.M. şi P.I., s-a constatat că, deşi raportul de expertiză s-a întocmit la 19 martie 2014, evaluarea s-a făcut la 5 august 2010 şi 17 aprilie 2012, şi că au folosit drept acte de vânzare - cumpărare comparabile contracte din anul 2010. În această opinie, s-a reţinut că valoarea imobilului expropriat este de 489.694,19 RON sau de 111.973,61 RON la data de 17 aprilie 2012, fără, însă, a se aplica indici de corecţie.
În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin expropriere, rezultat din imposibilitatea continuării executării contractului de închiriere, înscris în evidenţele cărţii funciare, s-a constatat că este de 183.679 RON sau 43.000 euro la un curs de 1 euro = 4,3733 RON.
Spre deosebire de opinia majoritară, în opinia separată a expertului B.A.M.D., s-a constatat că s-a stabilit o valoare a imobilului expropriat de 155.350 RON, la data efectuării expertizei, anul 2014, la care s-au aplicat şi indicii de corecţie.
Pentru a stabili această valoare au fost avute în vedere contracte de vânzare - cumpărare comparabile, respectiv două contracte din anul 2010, un contract de din anul 2012 şi două contracte din anul 2013.
În ceea ce priveşte prejudiciul pretins cauzat pentru imposibilitatea continuării executării contractului de închiriere, s-a reţinut că nu poate fi estimată lipsa de folosinţă, deoarece nu se cunoaşte chiria contractuală pentru că în actul adiţional la contractul de închiriere, la cap. II - pct. 22, s-a menţionat dreptul de renegociere a chiriei la 30 martie 2010, lipsind orice act care să dovedească limitele noii chirii negociate.
Faţă de cele rezultate din opinia majoritară şi din opinia separată, Curtea a apreciat că numai opinia separată a expertei B.A.M.D. întruneşte exigenţele dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de interes public, motiv pentru care a omologat această opinie separată, reţinându-se deci valoarea imobilului expropriat la suma de 155.350 RON.
În ceea ce priveşte prejudiciul pretins suferit, înţeles că ar fi rezultat din lipsă de folosinţă a imobilului şi calculat în raport de chiria înscrisă în contractul de închiriere din 12 martie 2008, Curtea a constatat că, prin H.G. nr. 590 din 23 iunie 2010, s-a aprobat declanşarea procedurii de expropriere a imobilului iar transferul dreptului de proprietate a operat la data consemnării despăgubirilor, conform hotărârii nr. 97 din 05 august 2010.
De la data la care s-au consemnat despăgubirile, rezultă că toate prerogativele dreptului de proprietate aparţin statului şi, deci, un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a imobilului nu se mai poate pretinde, deoarece nu s-a putut vătăma vreun drept al apelanţilor - reclamanţi asupra imobilului.
S-a concluzionat, că prejudiciul pretins datorat pentru pretinsa lipsă de folosinţă a imobilului nu există şi nici nu poate exista în condiţiile în care dreptul de proprietate al apelanţilor - reclamanţi asupra imobilului nu mai există, astfel că o asemenea cerere este nefondată.
În ceea ce priveşte motivele de apel, s-a reţinut că primul motiv de apel, deşi fondat, nu este de natură a schimba soluţia primei instanţe. Astfel, s-a constatat că, într-adevăr, instanţa de fond s-a raportat la suma de despăgubiri de 566.100 RON, menţionată în notificarea din 21 aprilie 2008 şi nu la suma din hotărârea nr. 97 din 05 august 2010.
În condiţiile în care apelul este o cale devolutivă, s-a apreciat că motivarea din actuala hotărâre suplineşte motivarea din hotărârea dată de către instanţa de fond, iar eroarea instanţei de fond s-a datorat şi modului în care a fost întocmită cererea de chemare în judecată, întrucât nu s-a făcut o distincţie corectă între secţiunile pe care o cerere de chemare în judecată trebuie să le cuprindă, potrivit art. 112 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel formulat împotriva sentinţei primei instanţe, cu privire la modul în care trebuia efectuată expertiza în cauză şi la componenţa comisiei, s-a reţinut că acest aspect a fost remediat prin întocmirea unei expertize în conformitate cu dispoziţiile art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994, astfel că această critică nu este determinantă pentru schimbarea soluţiei.
În ceea ce priveşte calcularea pretinsului prejudiciu datorat lipsei de folosinţă a imobilului, critica a fost apreciată ca nefondată, cu motivarea că pentru a putea cere lipsă de folosinţă apelanţii - reclamanţi trebuiau să deţină legal asupra imobilului cel puţin prerogativa folosinţei a dreptului de proprietate. Ori, toate prerogativele dreptului de proprietate au trecut în patrimoniul statului şi deci un asemenea tip de prejudiciu nu există.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat şi dezvoltat, critica a fost apreciată ca nefondată, reţinându-se că din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că s-a cerut „să se constate că despăgubirea propusă în cuantum de 173.041 RON pentru imobilul proprietatea noastră situat în str. G.C., este sub valoarea de piaţă calculată pentru acesta”, deci însăşi reclamanţii au formulat o cerere de constatare.
S-a concluzionat, că, aşa cum s-a arătat, cererea de chemare în judecată nu întruneşte toate cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. şi că reclamanţii ar fi trebuit să solicite modificarea hotărârii nr. 97 din 05 august 2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului Bucureşti, în sensul stabilirii ”despăgubirii la o sumă de (...) pentru exproprierea imobilului situat în Bucureşti,str. G.C.”.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs re clamanţii D.K. şi K.B., care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 315 C. proc. civ.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ”la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ține seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială”.
Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte a statuat, cu valoare obligatorie pentru instanţa de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ., faptul că la realizarea expertizei trebuie să se aibă în vedere numai preţul menţionat în contracte de vânzare cumpărare reale, pentru imobile similare situate în aceeaşi unitate administrativ - teritorială.
În speţă, opinia separată a raportului de expertiză, care stă la baza soluţiei pronunţate, foloseşte ca termen de comparaţie o convenţie (contract) de aport prin care o societate comercială, T.S. SRL, în calitate de asociat al societăţii S. SA aportează la capitalul social al acestei din urmă societăţi un imobil evaluat la suma de 190.000 RON.
Or, este evident că acest contract nu îndeplineşte condiţiile pentru a sta la baza stabilirii unei valori reale, de piaţă, a imobilului, de vreme ce reprezintă o înţelegere între un asociat şi societatea sa, prin care bunul aportat intră în capitalul social, parte a patrimoniului societăţii, în schimbul unor acţiuni emise de societate.
S-a arătat, că alte trei contracte folosite în opinia separată au ca obiect bunuri de altă natură decât bunul expropriat.
Astfel, prin două dintre contractele folosite s-a transmis dreptul de proprietate asupra unor apartamente cu destinaţia de spaţiu de locuinţă, iar cel de-al treilea contract are ca obiect un spaţiu comercial foarte mic, suprafaţa acestuia fiind de 7,5 m.p., în care s-ar fi putut desfăşura o afacere de mică anvergură.
Or, spaţiul reclamanţilor avea o suprafaţă de aproximativ 64 m.p., şi, modernizat fiind, permitea realizarea unor activităţi comerciale aducătoare de profituri substanţiale, şi, prin urmare, valoarea pe metru pătrat a spaţiului expropriat este mult mai mare decât valoarea unui spaţiu cu o utilitate economică redusă ca urmare a dimensiunilor sale infime.
Aşadar, în opinia separată, singurul imobil comparabil cu cel al reclamanţilor este cel situat în Calea P., care a făcut obiectul unui contract din anul 2010, folosit, de altfel, şi de către ceilalţi doi experţi.
Art. 26 din Legea nr. 33/1994 se referă, în mod expres, la contractele de vânzare - cumpărare încheiate în unitatea administrativ teritorială, în speţă aceasta fiind chiar Municipiul Bucureşti, astfel că ar fi fost foarte uşor pentru expropriator să pună la dispoziţia experţilor contracte de vânzare-cumpărare a unor spaţii comerciale similare din zone ale unităţii administrativ-teritoriale.
S-a mai arătat, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, întrucât dispozițiile Legii nr. 33/1994 reprezintă dreptul comun în materie de expropriere, iar Legea nr. 198/2004, având un caracter special, derogă de la dreptul comun.
Potrivit Legii nr. 33/1994, exproprierea presupune, în toate cazurile în care părţile nu se înţeleg, parcurgerea procedurii judiciare descrisă în art. 21-27 din lege. Transmiterea proprietăţii de la expropriat la expropriator are astfel loc numai ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti şi numai după ce expropriatorul şi-a îndeplinit toate obligaţiile stabilite în sarcina sa prin hotărâre, deci inclusiv obligaţia de plată a despăgubirilor (art. 28 şi art. 31 din lege).
Prin urmare, apar ca fiind pe deplin logice şi corecte dispoziţiile art. 26. alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care impun ca valoarea imobilului să fie cea de la momentul efectuării expertizei în cursul procesului, moment care precede, în mod firesc, pe cel al pronunţării hotărârii în care trebuie să apară cuantumul exact al despăgubirilor după a căror plată se va produce efectul translativ de proprietate.
Însă, în sistemul Legii nr. 198/2004, art. 15, stipulează în mod expres faptul că transferul dreptului de proprietate de Ia expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii hotărârii de plată a despăgubirilor şi consemnării acestora la dispoziţia expropriatului. Prin urmare, în acest caz nu există o hotărâre judecătorească de expropriere, rolul instanţelor fiind redus la controlul temeiniciei şi legalităţii modalităţii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ce nu se poate realiza decât în funcţie de împrejurările concrete, (valoarea de piaţă) de la data la care are loc exproprierea, chestiune ce rezultă în mod evident chiar din cuprinsul art. 9 din Legea nr. 198/2004, potrivit căruia se poate adresa instanţei expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor prevăzute la art. 8.
Faţă de cele expuse, s-a arătat că eventuala nemulţumire a expropriatului se formează în raport de situaţia concretă de la momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate în acel moment sunt nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piaţă, iar în mod logic doar o astfel de nemulţumire poate sta la baza formării voinţei sale juridice de a acţiona în sensul formulării unei acţiuni judiciare de contestare a acestora.
În acest sens, s-a conchis că este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia art. 26 din Legea nr. 33/1994 trebuie aplicat tale quale, fără a se ţine seama de specificul exproprierii întemeiate pe Legea nr. 198/2004, în sensul că valoarea despăgubirii trebuie calculată la momentul întocmirii raportului de expertiză, deşi efectele translative ale exproprierii s-au produs cu mai mult de trei ani în urmă, ceea ce conduce la concluzia profund ilogică potrivit căreia nemulţumirea expropriaţilor este raportată la împrejurări economice viitoare pe care aceştia nu aveau cum să le cunoască.
Totodată, acţionând astfel s-a arătat că s-au încălcat principiile fundamentale în materie de expropriere astfel cum sunt ele reglementate de art. 44 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire; de art. 481 C. civ. de la 1864, în vigoare la acea dată, care stipula, de asemene, că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire; de art. 1 din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
De asemenea, s-a mai arătat că, în ciuda celor afirmate de către instanţa de apel, nicăieri în cuprinsul hotărârii de casare nu se menţionează că valoarea reală a imobilului trebuie calculată la momentul efectuării expertizei.
Astfel, motivarea Înaltei Curţi începe cu citarea integrală a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care se face trimitere directă în art. 9 din Legea nr. 198/2004, însă atunci când realizează interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii la speţă, instanţa supremă nu face nici un fel de referire la momentul ce trebuie avut în vedere de către experţi, ca dată de referinţă.
Pentru toate aceste considerente, s-a arătat că devine evident faptul că despăgubirea, care nu reprezintă altceva decât o contraprestaţie a expropriatorului pentru dobândirea de la expropriat a dreptului de proprietate, trebuie calculată la momentul producerii efectului translativ.
S-a mai arătat, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât procedura de expropriere a imobilului proprietatea reclamanţilor a fost declanşată iniţial în baza Legii nr. 33/1994.
În temeiul art. 13 din această lege, expropriatorul a comunicat reclamanților notificarea din 21 aprilie 2008 în care era afirmată intenţia de expropriere a imobilului amintit împreună cu oferta de despăgubire în cuantum de 566.100 RON.
Notificarea menționată are, în mod evident, natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual, fiind emisă de o autoritate publică în regim de putere publică.
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 1. alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care vorbeşte de posibilitatea de revocare a actelor nelegale în condiţiile în care acestea nu au produs efecte juridice, rezultă că actele administrative emise în condiţii legale, aşa cum este cazul notificării în discuţie, nu pot fi revocate de către autoritatea emitentă.
Imposibilitatea revocării derivă şi din faptul că notificarea a produs efecte juridice, fiind comunicată reclamanţilor, care au atacat-o cu întâmpinare în condiţiile Legii nr. 33/2004.
Cel mai important efect al notificării, care cuprinde oferta de despăgubire, este consacrat de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit căruia chiar şi în situaţia extremă în care părţile se judecă cu privire la cuantumul despăgubirilor, acesta nu va putea fi în nici un caz mai mic decât cel cuprins în oferta comunicată.
Prin urmare, caracterul obligatoriu al ofertei de despăgubiri cuprinsă în notificare din 21 aprilie 2008 nu trebuie analizat prin prisma unui act juridic de drept privat a cărui revocabilitate depinde de acceptarea sa de către destinatar, ci din perspectiva faptului că oferta este cuprinsă într-un act administrativ emis în regim de putere publică şi care prin natura sa este irevocabil.
Numai pornind de la această premisă se poate explica soluţia consacrată de legiuitor în cuprinsul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care menţine valabilă şi obligatorie oferta pentru expropriator în situaţia în care aceasta nu a fost acceptată de expropriat, chiar şi în ipoteza când din expertiză ar rezulta că valoarea bunului este mai mică decât cea oferită.
Ţinând cont de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, reclamanţii au arătat că au declanşat procedura administrativ-jurisdicţională prin depunerea întâmpinării, cunoscând faptul că în cel mai rău caz, dacă s-ar fi dovedit că nu ar avea dreptate în contestarea cuantumului despăgubirilor, ar fi obţinut suma oferită prin notificare.
Având în vedere atât prevederile legale în discuţie, cât şi faptul că o autoritate a statului, în speţă, expropriatorul, a transmis o ofertă de despăgubiri, printr-un act administrativ, dreptul reclamanţilor de a obţine suma menţionată în notificarea din 21 aprilie 2008 se circumscrie noţiunii de bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar prin comportamentul lor organelor statului cu puteri legislative şi executive, le-au creat cel puţin o speranţă legitimă că vor obţine suma sus arătată.
Prin urmare, dreptul reclamanţilor la despăgubiri în cuantum de cel puţin 566.100 RON a fost câştigat la momentul primirii ofertei şi, pentru motivele expuse mai sus, acesta trebuie să fie ocrotit de instanţă şi, pornind de la această premisă, apare ca fiind profund nelegală hotărârea nr. 97 din 05 august 2010, prin care cuantumul despăgubirilor a fost micşorat.
S-a concluzionat, că, în condiţiile în care se va considera că suplimentul raportului de expertiză îndeplineşte condiţiile legale, urmează să se constatate că suma menţionată în cuprinsul acestuia este inferioară sumei din oferta iniţială de expropriere şi, pe cale de consecinţă, să se dispună modificarea hotărârii recurate, în sensul obligării expropriatorului la plata sumei de 566.100 RON.
În privinţa respingerii pretenţiei de acoperire a celorlalte pagube (mai puţin contravaloarea imobilului) generate de expropriere, s-a arătat, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de apel cuprinde, pe de o parte, motive contradictorii, iar pe de altă parte, că a fost dată cu încălcare dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel, în ceea ce priveşte pretenţia referitoare la plata contravalorii lipsei de folosinţă, instanţa de apel a considerat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanţii au fost lipsiţi de folosinţa imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 05 august 2010, astfel că, neavând folosinţă, nu puteau pretinde nici despăgubiri pentru faptul că au fost lipsiţi de aceasta.
Cu toate acestea, atunci când calculează valoarea imobilului expropriat instanţa stabileşte ca dată de referinţă data efectuării expertizei, ca şi când transferul dreptului de proprietate s-ar fi făcut către stat în anul 2014.
Prin urmare, motivarea instanţei cu privire la aceste aspecte este profund contradictorie, întrucât fie se accepta că transferul dreptului de proprietate a avut loc în anul 2010 şi astfel nemaiavând folosinţa reclamanții nu puteau solicita contravaloarea acesteia pe perioada care s-a scurs până în prezent, însă aveau dreptul la plata contravalorii bunului de la data exproprierii, fie li se achita contravaloarea imobilului din prezent, dar li se recunoştea dreptul la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între momentul pierderii posesiei şi cel la care s-a calculat valoarea de piaţă a bunului expropriat.
În ambele situaţii, însă, trebuia să se ţină cont de cele statuate prin decizia de casare, în sensul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi şi la acoperirea unui prejudiciu care va trebui calculat independent de valoarea reală a imobilului expropriat.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii”.
În speţă, reclamanţii, invocând cea de-a doua ipoteză din art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii în ceea ce priveşte pretenţia referitoare la plata contravalorii lipsei de folosinţă, în sensul că instanţa de apel a considerat că această pretenţie este neîntemeiată, cu motivarea că reclamanţii au fost lipsiţi de folosinţa imobilului, care a trecut la expropriator, începând cu data de 5 august 2010, pe de o parte, iar pe de altă parte, atunci când a calculat valoarea imobilului expropriat, aceasta a stabilit ca dată de referinţă anul 2014, ca şi când exproprierea ar fi avut loc în anul respectiv.
Această critică se constată că este nefondată, întrucât contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri echivalează cu nemotivarea acesteia, or, în speţă, decizia recurată cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluţia pronunţată pe acest aspect, acestea fiind clare şi coerente, astfel că susţinerea reclamanţilor potrivit căreia decizia recurată cuprinde considerente contradictorii nu va fi primită.
Celelalte critici formulate de reclamanţi, aşa cum au fost expuse mai sus, şi care s-ar circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în opinia reclamanţilor, se constată că reprezintă critici de nelegalitate ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că li se vor răspunde în cadrul analizei acestui motiv de recurs.
Astfel, în ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi, așa cum au fost dezvoltate mai sus, potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 15 din Legea nr. 198/2004, în sensul că stabilirea valorii despăgubirii trebuie calculată la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator şi nu la momentul întocmirii raportului de expertiză, întrucât transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator operează de drept la momentul emiterii hotărârii de plată a despăgubirilor şi consemnării acestora la dispoziţia expropriatului, iar nemulţumirea expropriatului se „formează în raport de situaţia concretă de la momentul exproprierii, el considerând că despăgubirile acordate la acel moment sunt nesatisfăcătoare, fiind sub valoarea de piaţă”; că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 27 (2) din Legea nr. 33/1994 şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, faţă de notificarea din 21 august 2008 emisă de intimat, reclamanţii deţin un „bun” în sensul Convenţiei cu privire la suma de 566.100 RON, reprezentând oferta de despăgubire pentru imobilul expropriat, situaţie în care hotărârea contestată, cât şi soluţiile instanţelor de fond şi apel, prin care li s-a acordat reclamanților, cu titlu de despăgubire, o sumă mult mai mică, respectiv, 173.641 RON, sunt nelegale, se constată că sunt formulate pentru prima dată direct în recurs în cel de-al doilea ciclu procesual, omisso medio, întrucât criticile formulate de reclamanţi atât prin apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, cât şi prin recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, în primul ciclu procesual, au vizat numai „stabilirea cuantumului despăgubirii”, iar sancțiunea este aceea că nu vor fi analizate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul expropriat s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 315 C. proc. civ. faţă de statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, în recurs, în sensul că la realizarea expertizei trebuie să se aibă în vedere numai preţul menţionat în contracte de vânzare-cumpărare reale pentru imobilele similare, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, pe care instanţa de apel nu le-a respectat, se constată că sunt întemeiate, pentru cele ce succed;
În primul ciclu procesual, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a statuat că sunt fondate criticile recurenţilor privind calcularea cuantumului despăgubirilor fără a se ţine seama de criteriul „preţului cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel”, întrucât instanţa de apel a validat cuantumul despăgubirilor stabilit pe baza unui raport de expertiză din care nu rezulta că s-a ţinut seama de preţul cu care se vindeau, în mod obişnuit, imobilele de același fel, situate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză; că, în acest context, se impuneau lămuriri suplimentare din partea experţilor în justificarea comparabilelor folosite la evaluare, respectiv, în privinţa prejudiciului pretins de reclamanţi, în condiţiile în care experţii au ajuns la valori diferite în privința cuantumului despăgubirilor datorate, şi că, neprocedând în acest sens, nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt la care să poată fi aplicate dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. În acest context, în rejudecare, instanţa de apel trebuia să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, iar neconformarea acesteia atrage casarea hotărârii ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
În speţă, deşi instanța de recurs a statuat că se impune refacerea raportului de expertiză pentru stabilirea cuantumului despăgubirii ce li se cuvine reclamanţilor, ţinând seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că instanţa de apel, în rejudecarea pricinii, nu a ţinut seama de această dezlegare, cu caracter obligatoriu, potrivit art. 315 C. proc. civ., întrucât, prin încheierea din 11 decembrie 2013, a dispus completarea raportului de expertiză de către aceeaşi experţi care au efectuat raportul de expertiză în apel, în primul ciclu procesual, urmând ca experții să aibă în vedere ”dispoziţiile deciziei de casare”, fără a stabili în detaliu care sunt obiectivele raportului de expertiză ce urma a fi întocmit în completare, cu atât mai mult cu cât, prin decizia de casare, nu s-a stabilit momentul în raport de care trebuia să se determine cuantumul despăgubirilor.
În ceea ce privește momentul în raport de care se stabileşte cuantumul despăgubirilor, în etapa jurisdicţională, se constată că este acela de la data efectuării raportului de expertiză, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevede că ”despăgubirile se vor stabili în raport de preţul cu care se vând imobilele de acelaşi fel din aceeaşi unitate administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză”.
Or, în apel, obiectivele suplimentului la raportul de expertiză au fost stabilite de către experți şi anume: stabilirea valorii de circulație a imobilului atât la momentul exproprierii, cât și la momentul efectuării raportului de expertiză, precum şi stabilirea prejudiciului cauzat prin expropriere ca urmare a imposibilităţii executării contractului de închiriere a cărui existenţă este reţinută în mod expres în cuprinsul sentinţei civile nr. 881/39 din 12 martie 2008, fără ca acestea să fie cenzurate de către instanță.
Prin raportul de expertiză, în majoritate, experții au stabilit cuantumul despăgubirilor având în vedere preţurile cu care se vindeau imobilele în anii 2010-2012, iar expertul ce a formulat opinia separată a avut în vedere preţurile care rezultau din contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2010 - 2013.
Însă, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, contractele de vânzare-cumpărare din care rezultau comparabilele ce urmau a fi avute în vedere de către experţi la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor trebuiau să fie încheiate la data efectuării raportului de expertiză, respectiv, în anul 2014, şi nu, aşa cum s-a arătat mai sus, în anii 2010-1012, în opinia majoritară sau în anii 2010-2013, în opinia separată.
Mai mult, în ceea ce priveşte comparabilele avute în vedere de expertul a cărui opinie separată s-a apreciat că întruneşte exigenţele art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi a fost omologată de către instanţa de apel, se constată că acestea nu întrunesc exigenţele textului de lege mai sus indicat şi pentru că prin contractele de vânzare-cumpărare de care s-a ţinut seama la stabilirea cuantumului despăgubirii nu s-au înstrăinat imobile de acelaşi fel cu imobilul expropriat, respectiv, spaţii comerciale situate în aceeaşi unitate administrativ teritorială, ci bunuri de altă natură.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare de care s-a ținut seama, în opinia separată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților, cu data cât mai apropriată de data efectuării raportului de expertiză, în anul 2013, au avut ca obiect locuințe și nu spații comerciale.
În concluzie, se constată că instanţa de apel nu a procedat în sensul şi în limitele deciziei de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ., respectiv nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt pentru a se putea face o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, ceea ce nu permite efectuarea controlului judiciar asupra deciziei recurate pe calea prezentului recurs şi atrage casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fără a mai fi analizate criticile formulate de reclamanţi privind stabilirea prejudiciului produs prin expropriere, ce vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.
Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar în vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt şi se va ţine seama de mijloacele de apărare invocate de părţi, pentru ca instanţa să facă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, în cauză.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii D.K. şi K.B. împotriva deciziei nr. 180A din 23 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3038/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3076/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
