ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3082/2014

Dosar nr. 49580/3/2011

Şedinţa publică din 11 noiembrie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 22 iunie 2011, reclamantul G.T.O. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 49.070 RON, reprezentând diferenţa dintre cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 140.000 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea (tranzacţionate pe piaţa nereglementată) şi valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite - 1 RON/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;

- obligarea în subsidiar a pârâtului să-i remită un număr de acţiuni la Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul sumei de 49.070 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 268.549 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia încasării creanţei garantate asupra statului, în cuantum de 430.500 RON, prin tranzacţionarea în cadrul Bursei de Valori Bucureşti a cantităţii de 430.500 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea;

- obligarea în subsidiar a pârâtului să-i remită un număr de acţiuni la Fondul Proprietatea reprezentând echivalentul sumei 268.549 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 520.082 RON, reprezentând echivalentul creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de către Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiţia suspensivă ca reclamantul să restituie pârâtului cantitatea de 520.082 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea;

- în subsidiar, obligarea pârâtului să-i remită un număr de acţiuni la Fondul Proprietatea, reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 520.082 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 520.082 RON;

- obligarea pârâtului Statul Român la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 837.671 RON (49.070 + 268.549 + 520.082), începând cu data de 13 martie 2008 şi până la momentul plăţii efective a sumelor mai sus arătate;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii date asupra fondului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că autorul său, defunctul N.C., a notificat în baza Legii nr. 10/2001, la 31 ianuarie 2002, Primăria Municipiului Buzău pentru restituirea în natură sau în echivalent a imobilului - teren în suprafaţă totală de 414,92 + 1109 mp, precum şi construcţie, situat în Municipiul Buzău, str. A., imobil intrat în posesia statului în mod abuziv, fără titlu, în baza Decretului nr. 92/1950.

În data de 4 noiembrie 2004, după o întârziere culpabilă din partea autorităţilor statului de aproximativ 3 ani de zile, a fost emisă de către Primăria Municipiului Buzău, Dispoziţia din 4 noiembrie 2004 modificată prin Dispoziţia din 7 iulie 2006 (având în vedere Sentinţa civilă nr. 699 din 29 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Buzău şi Decizia civilă nr. 1070 din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti), prin care s-a dispus restituirea în natură, în parte, a unei părţi din imobilul construcţie notificat (trei suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţă, precum şi teren aferent în suprafaţă de 730,00 mp). Totodată, s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul-teren în suprafaţă de 414,92 mp, din care se vor scădea prin compensare despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul notificat mai sus arătat.

Ulterior, după încă o întârziere culpabilă de aproximativ 4 ani de zile a autorităţii de resort, având în vedere termenul administrativ rezonabil de 6 luni de zile consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia din 13 martie 2008 reprezentând titlul de despăgubire în cuantum de 1.090.582 RON, "care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate" (art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Nr. 446/29.06.2007), raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, "(...) creanţele asupra statului sunt garantate".

Reclamantul a menţionat că, având în vedere Secţiunea I din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, a ales să opteze în vederea realizării conversiei, pentru despăgubirile în numerar în cuantumul maxim de 250.000 RON, despăgubiri neîncasate în mod efectiv. Având în vedere şi dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 prin care plata despăgubirilor în numerar a fost sistată pe o perioadă de 2 ani, titlul de despăgubire aferent Deciziei din 13 martie 2008 a fost convertit în mod unilateral de către pârât, prin Decizia nr. 370 din 10 iunie 2008 - Titlu de Conversie şi Decizia nr. 1690 din 20 septembrie 2010 - Titlu de Conversie a A.N.R.P. în favoarea reclamantului, în sumă de 1.090.582 RON, reprezentând un număr total de 1.090.582 acţiuni la Fondul Proprietatea, la o valoare nominală de 1 RON/acţiune.

Întrucât, mai arată reclamantul, s-a confruntat cu grave probleme familiale, până în data de 25 ianuarie 2011, momentul listării la Bursa de Valori Bucureşti a Fondului Proprietatea, reclamantul a înstrăinat în data de 26 august 2008 prin intermediul pieţei de capital nereglementate, o cantitate de 140.000 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea.

Cu toate că aceste acţiuni au fost valorificate pe "piaţa gri", anterior listării la Bursa de Valori Bucureşti a Fondului Proprietatea, reclamantul arată că nu ridică pretenţii în justiţie în ceea ce priveşte recuperarea diferenţei de valoare reprezentată de diferenţa dintre preţul vânzării pe piaţa nereglementată a acestor acţiuni şi valoarea lor nominală, în acest sens cadrul legal fiind deficitar.

Totuşi, având în vedere diferenţa dintre, pe de o parte cotaţia maximă (atinsă în data de 25 ianuarie 2010 - 0,6495/acţiune) cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti cantitatea de 140.000 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, iar de cealaltă parte valoarea nominală la care i-au fost atribuite - 1 RON/acţiune, conform creanţei garantate asupra statului conferită de Titlul de despăgubire din 13 martie 2008 emis de Guvernul României prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reclamantul s-a considerat îndreptăţit la această diferenţă de valoare în ceea ce priveşte creanţa garantată asupra statului, mai sus menţionată.

A mai precizat reclamantul că a vândut pe "piaţa gri" nereglementată, doar un număr de 140.000 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, obiectul acestei tranzacţii nefiind nicidecum o anumită câtime din creanţa garantată asupra statului, asupra căreia şi-a păstrat toate drepturile aferente.

Ca atare, creanţa garantată asupra statului este reprezentată de suma de 140.000 RON, şi nicidecum de cele 140.000 de acţiuni aferente acestei sume de bani, ce i-au fost atribuite "în mod silit" de organismul de investiţii - Fondul Proprietatea, ca şi înscrisuri cu caracter literal, întinderea şi natura dreptului ca şi obligaţia corelativă dreptului fiind determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris (în cuprinsul acţiunilor).

Mai susţine reclamantul că nu a avut nicio culpă personală, întrucât de la momentul intrării în posesia acţiunilor mai sus arătate - 10 iunie 2008 - constrâns fiind de probleme şi necesităţi familiale, s-a văzut nevoit să vândă pe piaţa nereglementată, în data de 26 august 2008, cantitatea de acţiuni mai sus arătată.

Or, reclamantul s-a aflat în aceasta situaţie deoarece statul român prin instituţiile sale, respectiv Guvernul României, nu a respectat termenul iniţial de 4 luni prevăzut de dispoziţiile art. 12 pct. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înlăuntrul căruia urma să se desfăşoare listarea la bursă a Fondului Proprietatea, acesta din urmă fiind depăşit cu 2 ani şi 7 luni. Ulterior şi termenul de 6 luni prevăzut prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 81/2007 a fost încălcat cu 11 luni, întrucât caietul de sarcini şi regulamentul de organizare a licitaţiei internaţionale pentru desemnarea societăţii de administrare a Fondului Proprietatea a fost aprobat prin Hotărâre de Guvern abia la data de 19 noiembrie 2008, odată cu aprobarea H.G. nr. 1514 din 19 noiembrie 2008 publicată în M.O. nr. 806/3.12.2008, motiv pentru care listarea la bursă a Fondului Proprietatea a fost tergiversată în mod abuziv de către pârât timp de 5 ani de zile.

Având în vedere cele mai sus arătate, reclamantul a solicitat să se constate că în conformitate cu dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., acţiunea este întemeiată în drept şi pe răspunderea pentru fapta proprie.

În susţinerea cererilor sale, reclamantul face trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, citând între altele şi cauza Almeida Garret, Mascarenhas Falcao şi alţii împotriva Portugaliei, în care instanţa europeană a stabilit că dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 protejează şi drepturile de creanţă, nu doar bunurile corporale.

Or, se conchide, reclamantul are asupra statului o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 1.090.582 RON, fiind aşadar titularul "unui bun" în accepţiunea dispoziţiilor Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa nr. 52 din 16 ianuarie 2013, a respins ca neîntemeiată cererea, reţinând în esenţă că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert şi actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite este ţinut să răspundă şi pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.

Tribunalul a apreciat că în cauză această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, deşi la momentul formulării cererii, valoarea acţiunilor Fondului Proprietatea era sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune, totuşi, nu s-a dovedit că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu efectiv şi actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat cele 950.582 acţiuni, iar pentru cele 140.000 înstrăinate nu rezultă că suma obţinută este inferioară valorii de 140.000 RON. Ca atare, reclamantul deţine în continuare calitatea de acţionar la Fondul Proprietatea şi nu se poate previziona care va fi preţul de tranzacţionare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze restul de acţiuni.

Totodată, se mai arată, faţă de caracterul speculativ al mecanismului bursei, în care evoluţiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret valorificarea acţiunilor la un anumit moment, ales de titularul acţiunilor, se va face la valoarea lor nominală.

Mai mult, în cauză, tribunalul a reţinut că vânzarea celor 140.000 acţiuni de către reclamant anterior listării Fondului Proprietatea la Bursă, a fost o opţiune personală, iar preţul la care acestea au fost vândute a fost rezultatul negocierii dintre vânzător şi cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestui element.

Cât priveşte prejudiciul constând în scăderea valorii acţiunilor la momentul listării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acţiunile deţinute la Fondul Proprietatea la un preţ sub valoarea nominală, nu prezintă relevanţă dacă statul a cunoscut sau putea cunoaşte că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acţiunilor SIF-urilor, denumit vuan.

În plus, referitor la pretinsa faptă ilicită constând în aceea că statul nu a iniţiat procedurile legale conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, necesare pentru derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, tribunalul a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză ca fiind neconcludente, întrucât acestea nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. - care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii preţului de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea.

Cât priveşte "discriminarea" creată de legiuitor şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1, faţă de care reclamantul consideră că este îndreptăţit la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, pentru a lua măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Totodată, s-a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233).

În jurisprudenţa referitoare la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că "remediul intern" trebuie să fie un "recurs efectiv", dar "care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale" (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, reclamantul nu are, în temeiul acestui articol, un recurs "naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale" fiind garantată numai "o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (...)".

În consecinţă, tribunalul a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoaşterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudenţială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului naţional.

De asemenea, cât priveşte pretinsa discriminare invocată de reclamant, întrucât se susţine că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/200, tribunalul a apreciat, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 3 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 537/16.07.2008, că în lipsa admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată. În acest sens, se arată, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În consecinţă, conchide tribunalul, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamantul nu a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului şi nici a unui prejudiciu cert şi actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală.

Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, care, prin Decizia nr. 244/A din 18 decembrie 2013, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a reţinut că statul şi-a îndeplinit obligaţia de conversie a despăgubirilor în acţiuni, neputându-se imputa acestuia că nu garantează valorificarea acţiunilor la un anumit preţ şi la un moment anume ales de titular.

Astfel, se arată, vânzarea acţiunilor la un preţ mai mic sau mai mare decât cel stabilit în titlul de conversie este rezultatul propriei alegeri a reclamantului, care, devenind acţionar la Fondul Proprietatea, a suportat consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră, şi nu a unui fapt culpabil din partea pârâtului, care să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia, în condiţiile art. 998 - 999 C. civ. Aceasta înseamnă că obţinerea unui preţ mai mic de 1 RON pe acţiune, prin vânzarea înainte de listarea la bursă a Fondului Proprietatea, a fost asumată de către reclamant, fiind lipsite de relevanţă, în contextul caracterului speculativ al mecanismului bursei, cotaţiile acţiunilor şi preţul efectiv obţinut, a cărui notorietate se invocă în cauză.

Nefondată a fost privită şi critica vizând nemotivarea hotărârii de către tribunal, instanţa de control judiciar reţinând că au fost expuse motivele de fapt şi de drept care au condus la reţinerea caracterului neîntemeiat al acţiunii, şi în consecinţă la respingerea acesteia.

Judecătorul, se arată, nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor părţilor, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Nu se poate cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părţii pentru a considera motivată hotărârea, din ansamblul considerentelor rezultând cu claritate care au fost motivele ce au condus la soluţia dată în cauză.

Înlăturarea concluziilor expertizei bursiere de specialitate efectuată în cauză a fost justificată de prima instanţă prin aceea că nu se coroborează cu nicio altă probă din dosar, astfel că nu se poate reţine nemotivarea sentinţei pe acest aspect.

În cauză, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamantul G.T.O. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- a fost "în mod voit" greşit interpretat actul juridic dedus judecăţii, fiind nesocotite dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie.

Ca atare, se arată, instanţa de apel a respins practic cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg atât în cererea introductivă, cât şi în cererea de apel.

Se face trimitere, în acest sens la prevederile art. 1073, 1075, 1091, 1102 şi 101 C. civ. de la 1864, precum şi la dispoziţiile art. 2, 5, 9 alin. (4) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.

Se invocă de asemenea, în sprijinul criticilor formulate, prevederile art. 1480, 1488, 1490, 1492 şi 1516 - 1536 din Noul C. civ.

Toate, raportate la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi ale art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Aceste prevederi, susţine recurentul, sunt guvernate de principiul restituirii integrale, conform dispoziţiilor art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

- instanţele au reţinut greşit că nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale, ignorând astfel "evidenţa" realităţii obiective.

Astfel, se arată, este evident că în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenţionată a ignorat factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispoziţiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (2) din acelaşi Titlu, inacţiuni şi omisiuni care au condus ca preţul acţiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.

Iniţierea conform dispoziţiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru iniţierea, derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale SC R. SA şi SC N. SA şi listarea acestora din urmă la bursă în toamna anului 2013, a influenţat preţul de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 RON/acţiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 RON/acţiune (ulterior listării celor două companii energetice naţionale).

Se susţine că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la concluziile rapoartelor de expertiză extrajudiciare din speţă, în ceea ce priveşte culpa statului, deşi în opinia recurentului concluziile primelor două obiective ar fi de natură să dezlege la modul "cel mai elocvent" dilema culpei statului în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie.

- deşi s-a conchis că recurentul nu are, în temeiul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vreun recurs în convenţionalitate, cu toate acestea judecătorul naţional este un prim judecător al Convenţiei şi are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără a fi nevoie de a se aştepta abrogarea acesteia, de către legiuitor.

Se face trimitere la cauza Dumitru Popescu împotriva României, susţinându-se că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice în speţă, cu preeminenţă prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

- în mod greşit s-a interpretat că statul român nu s-a aflat în culpă, fără a se avea în vedere că a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile şi a stabilit în mod unilateral şi "eminamente artificial" cum că valoarea de tranzacţionare pe bursă a acţiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una şi aceeaşi cu valoarea nominală unitară a acţiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Ori activul net este un indicator folosit în domeniul fondurilor de investiţii (inclusiv SIF şi FP) şi reprezintă suma valorii actuale a tuturor investiţiilor unui fond (acţiuni, obligaţiuni, etc.), din care se scad cheltuielile (obligaţiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitară a Activului Net - VUAN) se calculează împărţind activul net la numărul de unităţi de fond în circulaţie sau la numărul de acţiuni emise în cazul fondurilor închise. În cazul fondurilor deschise, valoarea unei unităţi de fond este chiar VUAN; însă în cazul fondurilor tranzacţionate (ca de exemplu FP şi SIF), preţul la bursă (valoarea de capitalizare) diferă cu mult faţă de VUAN, caz în care se calculează indicatorul preţ/VUAN şi se foloseşte pentru comparaţii între diverse fonduri, pieţe, perioade, etc.

Or, creanţa reclamantului garantată asupra statului este ope legis în cuantumul nominal stabilit în titlul de despăgubire, de 837.671 RON. Interpretarea sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, a dispoziţiilor art. 4 lit. a) şi b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi a dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 neputând conduce la o concluzie contrară.

- prin referirile sale la cauza Atanasiu vs. România, instanţa de apel a ignorat principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire din 13 martie 2008 cauza Atanasiu vs. România din data de 12 octombrie 2010 încă nu fusese judecată de către Curtea de la Strasbourg, deci recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 12 octombrie 2010 nu puteau fi aplicate anacronic în luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea că şi noua Lege nr. 165/2013, care a avut în vedere recomandările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza mai sus arătată, este guvernată conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din lege, tot de principiul restituirii integrale, în cazul foştilor proprietari deposedaţi sau moştenitorii acestora: (1) "Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.", statul român însuşindu-şi doar recomandările Curţii de la Strasbourg în ceea ce priveşte eşalonarea plăţii despăgubirilor, şi nicidecum plafonarea acestora.

Cu alte cuvinte, faptul că, în conformitate cu legea specială, persoana îndreptăţită nu beneficiază de restituirea în natură a bunului, ci de măsuri reparatorii prin echivalent, nu înseamnă că repararea prejudiciului cauzat prin naţionalizare ori confiscare nu trebuie să fie efectivă şi completă.

În consecinţă, conchide recurentul, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în condiţiile în care statul român nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcţionarii pieţei de capital, acţiunile fiind tranzacţionate cu un discount semnificativ de 50 - 60% din valoarea nominală.

Or, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opţiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă şi astfel conversia s-ar fi realizat în funcţie de preţul mediul ponderat de tranzacţionare, aferent primelor 60 de şedinţe de tranzacţionare (art. 187 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007).

Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opţiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 RON/acţiune.

În măsura în care conversia ar fi operat în funcţie de preţul mediu ponderat de tranzacţionare, reclamantul nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuaţia bursieră este una normală, în funcţie de cerere şi ofertă.

Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Se constată că o parte din susţinerile recurentului-reclamant nu pot fi încadrate în vreunul din temeiurile prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, şi în consecinţă nu învestesc în mod legal, instanţa de recurs.

Enumerarea unor texte de lege, reproducerea conţinutului acestora şi susţinerea că ele ar fi trebuit interpretate, prin raportare la alte acte normative, parţial reproduse în cuprinsul cererii de recurs, nu pot constitui critici de nelegalitate în înţelesul art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, dispoziţiile art. 3021 din acelaşi cod impun - în susţinerea criticilor de nelegalitate formulate - dezvoltarea unei argumentări juridice, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate, şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

Simpla indicare a unor texte de lege, chiar dacă se afirmă că încalcă alte dispoziţii legale şi se indică care ar fi acestea, nu satisface exigenţele art. 3021 C. proc. civ. prin raportare la art. 304 C. proc. civ. Cât timp recurentul nu arată în ce a constat greşeala instanţei de apel în interpretarea sau aplicarea textelor reproduse, care ar fi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi care sunt argumentele care susţin o astfel de interpretare, Înalta Curte nu este legal sesizată cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului.

Tot astfel, trimiterea la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la art. 16 din Constituţia României şi reproducerea unor paragrafe din hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate în temeiul art. 304 C. proc. civ. Recurentul ar fi trebuit să arate prin cererea de recurs care sunt argumentele juridice pentru care consideră că o normă internă a fost greşit aplicată sau interpretată de instanţa de apel, astfel încât a determinat un conflict cu norma europeană ori cu jurisprudenţa instanţei europene dezvoltată în aplicarea respectivei norme.

Recurentul susţine că prejudiciul solicitat este rezultatul faptei culpabile a statului român constând în listarea întârziată la bursă a Fondului Proprietatea şi în nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru derularea ofertelor publice de vânzare de pachete de acţiuni, ceea ce a făcut ca acţiunile emitentului Fondului Proprietatea să se tranzacţioneze pe bursă cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.

În considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a arătat că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre aceste două pretinse fapte ilicite şi prejudiciul încercat de reclamant şi că, în plus, fiind vorba de vânzarea unor acţiuni pe piaţa bursieră, guvernată de un mecanism speculativ, reclamantul nu poate dovedi că ar fi obţinut un preţ superior dacă listarea la bursă a Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de pachete de acţiuni s-ar fi făcut înlăuntrul termenelor legale.

În plus, a reţinut curtea de apel, statul nu şi-a asumat vreo obligaţie de garantare a valorii acţiunilor pe piaţă, creşterea sau scăderea valorii lor fiind rezultatul mecanismelor bursiere.

Or, prin cererea de recurs, reclamantul nu arată de ce sunt greşite argumentele instanţei de apel, dezvoltate în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale pe temeiul căreia a fost fundamentată cererea de chemare în judecată, mulţumindu-se numai să afirme în ce constă fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul pretins produs.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul acestuia, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau alt conţinut.

Or, recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., aşa cum a fost prezentat anterior, ci doar critici privind modul de interpretare a unor dispoziţii legale menţionate în cadrul recursului, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a mai sugerat şi faptul că decizia atacată ar fi insuficient motivată, afirmaţie care ar putea fi coroborată cu susţinerea din recurs că instanţa de apel ar fi "ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor" invocat în cererea de chemare în judecată, susţineri care vor fi analizate, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., şi prin raportare la prevederile art. 304 partea introductivă pct. 7 coroborate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Susţinerea este nefondată întrucât instanţa de apel a analizat fiecare motiv de apel formulat, cu menţionarea argumentelor pentru care l-a considerat nefondat.

Instanţa de apel este ţinută potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în reanalizarea fondului cauzei, de limitele cererii de apel.

Or, în apel, nu s-au formulat critici în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat corect "cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor", ci doar argumente legate de dreptul de creanţă pe care reclamantul îl are împotriva statului, creanţă care trebuie satisfăcută integral prin achitarea diferenţei dintre cotaţia maximă cu care ar fi putut vinde pe Bursa de Valori Bucureşti, "cantitatea" de 140.000 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea (tranzacţionate pe piaţa nereglementată) şi valoarea nominală la care acestea i-au fost atribuite, de 1 RON/acţiune.

Instanţa de apel a răspuns, prin raportare atât la legislaţia în materie cât şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de ce a considerat ca nefiind fondate motivele de apel.

Aşa cum s-a statuat în practica instanţelor şi cum s-a reţinut şi în doctrină, instanţa nu este obligată să răspundă fiecăruia dintre argumentele formulate de părţile atrase în litigiu, acestea putând fi grupate în înţelesul în care se constituie într-o critică comună, astfel încât nu poate fi privită ca fondată critica vizând nemotivarea judicioasă a hotărârii.

Mai arată recurentul că art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat de instanţa de apel "în mod independent şi izolat, rupt de contextul juridic generic în materie".

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că titlul de despăgubire iniţial emis încorpora dreptul de creanţă al apelantului asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate, cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Această creanţă a fost acoperită de către Statul Român prin emiterea unui număr de acţiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acţiune, aspect confirmat şi de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanţa de control judiciar a arătat în mod corect că, la momentul emiterii acţiunilor în favoarea reclamantului, creanţa deţinută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, şi că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamant şi statul român. Reclamantul şi-a realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acţionar după regulile specifice acestei calităţi, vânzarea pe bursă făcându-se după regulile pieţei de investiţii.

Se reţine că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Astfel, dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, o dată ce au fost adoptate o serie de măsuri de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă aceste măsuri.

Or, aşa cum s-a arătat, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Susţinerile recurentului privitoare la existenţa unei creanţe garantate asupra statului, până la concurenţa valorii nominale a acţiunilor atribuite, ignoră faptul că art. 44 alin. (1) din Constituţie consacră cu caracter general garantarea acestui tip de creanţe, în condiţiile legii.

Or, în condiţiile legilor speciale de reparaţie, care exclud de la aplicare, conform principiului specialia generalibus derogant, dispoziţiile de drept comun cuprinse în C. civ., recurentului i s-au atribuit un număr de 1.090.582 acţiuni la Fondul Proprietatea.

Ele au avut o valoare nominală de 1 RON, la data la care au fost cuantificate măsurile reparatorii, fără a exista vreo dispoziţie legală care să instituie obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă sau la momentul valorificării, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă aceeaşi valoare.

Or, recurentul nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate; în prezentul demers judiciar acesta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acţiuni, o acţiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON.

Dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu constituie temeiuri de admitere a recursului, ele fiind aplicabile în procedurile de determinare a întinderii dreptului la măsuri reparatorii, proceduri care, aşa cum s-a arătat, au fost finalizate.

În condiţiile în care recurentul a optat pentru conversia despăgubirilor în acţiuni, pe care le-a şi valorificat, din perspectiva legalităţii deciziei atacate, nu prezintă relevanţă circumstanţele personale invocate, care l-au determinat să înstrăineze 140.000 de acţiuni, anterior listării la bursă a acestora.

Înalta Curte reţine că, invocând dispoziţii cu caracter general din materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de statul român, recurentul-reclamant solicită de fapt să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele cuprinse în legea specială.

În adevăr, principiul restituirii integrale invocat de recurent este consacrat atât în Legea nr. 10/2001, cât şi în Legea nr. 247/2005, dar aplicabilitatea lui poate fi pusă în discuţie doar în procedurile de stabilire a dreptului la măsuri reparatorii, moment care în speţă a fost depăşit.

Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză, din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că nu este fondată critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privitoare la stingerea creanţelor, întrucât acestea sunt dispoziţii de drept comun, care sunt înlăturate de normele speciale cuprinse în legile cu caracter reparator.

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile corespunzătoare din noul C. civ., care pe lângă faptul că sunt norme cu caracter general, au intrat în vigoare ulterior finalizării procedurii de acordare a măsurilor reparatorii şi chiar a înstrăinării acţiunilor.

Cât priveşte solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru listarea cu întârziere la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea, se reţine că statul nu şi-a asumat obligaţia de a face listarea într-un termen determinat şi nici nu a garantat că acţiunile se vor tranzacţiona la valoarea de 1 RON/acţiune.

Ca atare, în mod corect s-a reţinut că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Cu referire la pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, se reţine că principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalităţii în faţa legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare. Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.

Recurentul a susţinut că însăşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii. Această susţinere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri să opteze pentru conversie, ulterior listării acţiunilor la bursă.

În consecinţă nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie, şi nici cele ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.T.O. împotriva Deciziei nr. 244/A din 18 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 3081/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3223/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3082/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs