ICCJ. Decizia nr. 3077/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3077/2014
Dosar nr. 41951/3/2012
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 6 octombrie 2009, reclamanta C.I. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolul de Stat şi Ministerul Finanţelor Publice - să constate nulitatea absolută parţială a Decretului nr. 133/1985, poziţia 52/186 prin care s-a expropriat în mod abuziv terenul în suprafaţă de 185 mp situat în Bucureşti str. B., sector 5; revendicarea prin compararea de titluri a terenului şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu, iar în subsidiar: constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare, pe un alt amplasament apropiat din aceeaşi zonă şi de aceeaşi valoare; acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc stabilit pe bază de expertiză şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2472 din 8 aprilie 2010, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, învestită în primă instanţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 24079/3/2010, la data de 14 mai 2010.
Prin Sentinţa nr. 986 din 28 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes pentru primul capăt de cerere, pe care l-a respins în consecinţă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, respingând această acţiune ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 537A din 25 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 986 din 28 iunie 2010, pe care a desfiinţat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare pentru a se soluţiona capetele de cerere subsidiare, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele deciziei anterior menţionate s-a reţinut că în mod corect tribunalul a admis excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, menţinând sentinţa în această privinţă. S-a reţinut însă că nu au fost soluţionate capetele de cerere subsidiare ce au avut ca obiect: constituirea dreptului de proprietate asupra altui teren în compensare pe un alt amplasament apropiat, din aceeaşi zonă şi de aceeaşi valoare şi cererea având ca obiect acordarea unei despăgubiri în echivalent bănesc, stabilit pe bază de expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 4403 din 14 iunie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei pronunţate în apel.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Sentinţa nr. 723 din 1 aprilie 2013, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu, şi în consecinţă, a respins cererea ca inadmisibilă.
S-a reţinut că reclamanta nu a formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar acţiunea în revendicare cu privire la terenul ce susţine că i-a aparţinut a fost respinsă, în mod irevocabil, ca inadmisibilă.
Considerentul determinant pentru care acţiunea în revendicare a fost respinsă în acest mod a fost reprezentat de reţinerea că, în situaţia reclamantei, singura procedură în cadrul căreia aceasta îşi putea realiza dreptul cu privire la bunul ce susţine că i-a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, era procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că prin cererile cu caracter subsidiar, ce fac obiectul prezentei cauze, reclamanta pretinde, în realizarea aceluiaşi drept (de proprietate asupra terenului pretins a fi fost preluat în mod abuziv), un teren de aceeaşi valoare şi aşezare sau contravaloarea terenului ce pretinde că i-a fost preluat.
Or, se arată, faţă de considerentele expuse în primul ciclu procesual cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la capetele de cerere subsidiare, unde reclamanta nu face altceva decât să solicite despăgubiri, pentru pierderea dreptului de proprietate asupra terenului.
De altfel, tribunalul a constatat că obiectul cererilor formulate în subsidiar este reprezentat de măsurile reparatorii pe care Legea nr. 10/2001 le recunoaşte persoanelor îndreptăţite, atunci când restituirea în natură a unui imobil preluat în mod abuziv nu mai este posibilă.
Cât priveşte capătul de cerere subsidiar prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri băneşti reprezentând valoarea terenului ce se susţine a fi fost preluat în mod abuziv, tribunalul a constatat aplicabilitatea Deciziei nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin considerentele deciziei menţionate, se arată, cu referire la excepţia de inadmisibilitate a acţiunilor directe, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a statuat că acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul "specialia generalibus derogant".
Se mai arată că raţionamentul este identic cu cel expus în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 care a analizat admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobile aparţinând sferei de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Apelul formulat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost respins, ca tardiv formulat, prin Decizia nr. 129/A din 9 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care a reţinut, în esenţă, că apelanta nu a exercitat calea de atac în termenul de 15 zile, termen ce curge de la data comunicării sentinţei.
Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs în termen legal, reclamanta C.I. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, susţine în esenţă că excepţia tardivităţii a fost greşit reţinută întrucât a declarat şi motivat apelul în termen legal, în condiţiile în care hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată la data de 18 noiembrie 2013.
În consecinţă, se solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de apel a soluţionat în mod greşit cauza pe excepţie, fără a intra în cercetarea fondului.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei, termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Acest termen constituia deci în reglementarea anterioară, în afara unor excepţii expres prevăzute de lege, termenul de drept comun, în materia apelului.
În speţă, aşa cum corect s-a reţinut, sentinţa dată asupra fondului de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată reclamantei la 11 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare, iar apelul a fost depus la 11 decembrie 2013, cu depăşirea termenului de 15 zile.
În consecinţă, instanţa de control judiciar a reţinut corect că apelul a fost exercitat de reclamantă cu neobservarea sus-menţionatei dispoziţii legale şi a fost respins, ca tardiv formulat.
Aşa fiind, recursul declarat de cea în cauză urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 129/A din 9 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3073/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3078/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
