ICCJ. Decizia nr. 3224/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3224/2014

Dosar nr. 4003/121/2010

Şedinţa publică din 19 noiembrie 2014

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi la 14 noiembrie 2007 sub nr. 7564/121/2007, reclamanta T.D.E. SRL a chemat în judecată pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V., solicitând obligarea lor la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul de 18.750 mp situat în Galaţi, albia veche a Siretului, tarlaua 230, parcelele x1/2 şi x2/1, având număr cadastral x6 şi înscris în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi.

În motivare a arătat că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T. SA şi autentificat sub nr. 2367 din 06 iulie 2007 de B.N. L., iar dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi prin încheierea din 13 august 2007. Autorul reclamantei, T. SA, a avut iniţial un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului popular al judeţului Galaţi, iar ulterior drept de proprietate potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nr. 4798 emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei şi comerţului. Acest drept de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi potrivit încheierii de intabulare din 12 mai 2000.

La rândul lor, pârâţii au afirmat că au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi bun prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 2006 autentificat de B.N.P. G.D.N. şi prin contractul de schimb din 30 martie 2006 autentificat de B.N.P.A. C.T.M. şi I.B.M.

Reclamanta a susţinut că titlul său de proprietate este preferabil în comparaţie cu al pârâţilor pentru că are data mai veche şi provine de la adevăratul proprietar. Astfel, autorul reclamantei, T. SA, a dobândit bunul în 1999, în vreme ce pârâţii l-au dobândit abia în 2006.

De asemenea, pârâţii au fost de rea-credinţă la dobândirea imobilului, iar reclamanta de bună-credinţă. Astfel, la data dobândirii imobilului de pârâţi (anul 2006), dreptul de proprietate al reclamantei era deja înscris în cartea funciară (din anul 2000), astfel că pârâţii, cu minime diligenţe, puteau cunoaşte situaţia reală a bunului. În drept au invocat art. 480 din vechiul C. civ.

Pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V. au formulat întâmpinare prin care:

- au invocat excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., pentru că acesta este proprietarul terenului din parcela 1522, înscris în cartea funciară x4 cu nr. cadastral x5, diferit de imobilul revendicat; iar pe fond, au cerut respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivare au arătat că terenul revendicat, situat în tarlaua 230, parcela x1/2, nu este deţinut de niciunul dintre pârâţi. În cauză este necesară operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate, respectiv:

- titlul T. SA, autoarea reclamantei; şi

- titlul R.N.P. R. ca autoare a pârâtului S.V.

În primul rând, titlul de proprietate al T. SA nu individualizează suprafaţa de teren care este dată în proprietate. Apoi, terenul respectiv făcea parte din fondul forestier naţional, astfel că certificatul de atestare este nul absolut. Nu în ultimul rând, pârâţii au fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului, bazându-se pe înscrierile din cadastrul de specialitate forestier.

Prin înscris depus la 22 februarie 2008, pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V. au invocat excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei şi comerţului. Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2008, Tribunalul Galaţi a dispus sesizarea Curţii de apel Galaţi, secţia de contencios administrativ cu această excepţie de nelegalitate şi, totodată, a suspendat judecata în cauză.

Prin Sentinţa nr. 122 din 20 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de nelegalitate formulată de pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V. şi, în consecinţă, a constatat nelegalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Împotriva sentinţei au declarat recurs Ministerul Economiei, T.D.E. SRL şi T. SA Prin Decizia nr. 439 din 29 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis aceste recursuri şi a modificat sentinţa recurată în sensul că a respins excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Pentru a hotărî astfel, instanţa supremă a reţinut că, în jurisprudenţa sa constantă, a stabilit că art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (privind excepţia de nelegalitate a actului administrativ unilateral cu caracter individual) nu este aplicabil acelor acte emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Cum acesta este situaţia în speţă (certificatul atacat fiind emis în 1999), rămâne ca excepţia de nelegalitate invocată de pârâţi să fie analizată ca un mijloc de apărare de către chiar instanţa învestită cu soluţionarea fondului cauzei (Tribunalul Galaţi).

Cauza a fost reînregistrată sub nr. 4003/121/2010 din 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Galaţi, la cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta T.D.E. SRL.

Prin înscris depus la 10 iunie 2010, reclamanta T.D.E. SRL a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale cuprinse în petitul acţiunii, solicitând instanţei să ia act că obiectul acţiunii este doar parcela x2/1, în suprafaţă de 18.750 mp, situată în tarlaua 230, având număr cadastral x6 şi înscrisă în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi.

Prin înscris depus la 10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenţie în favoarea reclamantei T.D.E. SRL.

În motivare a arătat că, în calitate de autoare a acesteia din urmă, este interesată în prezervarea drepturilor reclamantei şi, implicit, ale sale. Terenul asupra căreia intervenienta avea drept de administrare şi, respectiv, terenul asupra căruia R.N.P. R. (continuatoare a inspectoratului silvic) avea drept de proprietate, sunt diferite, deci R.N.P. R. nu-l putea transmite pe primul, astfel că pârâţii nu au titlu de proprietate asupra bunului revendicat. În drept a invocat art. 49 şi 51 - 52 din vechiul C. proc. civ. şi art. 480 din vechiul C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 10 iunie 2010, Tribunalul Galaţi a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie în interesul reclamantei formulată de T. SA.

Prin încheierea de şedinţă din 03 septembrie 2010, Tribunalul Galaţi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V.

Prin înscris depus la termenul de judecată din 11 octombrie 2010, pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V. au invocat excepţia nulităţii absolute parţiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999, în ce priveşte includerea în suprafaţa pentru care s-a atestat proprietatea şi a terenului de 18.750 mp revendicat de reclamantă, fiind încălcat art. 3 din H.G. nr. 834/1991 (care excludea de la atestare terenurile din domeniul public al statului). În fapt, excepţia invocată este o reluare a excepţiei ce a făcut obiectul judecăţii de către Curtea de Apel Galaţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar ca argument de fond.

La termenul de judecată din 13 septembrie 2012, atât reclamanta T.D.E. S.R.L., cât şi intervenienta T. SA, au formulat cerere de introducere a unui nou pârât în cauză, respectiv C.D. SRL. Aceasta din urmă a fost introdusă în cauză în calitate de intervenient în nume propriu prin încheierea de şedinţă de la acel termen.

Prin înscris depus la 19 decembrie 2012, pârâţii au invocat excepţiile inadmisibilităţii şi a tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată a unui nou pârât de către reclamantă.

Intervenienta C.D. SRL a formulat întâmpinare prin care:

- a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare a sa în judecată şi excepţia lipsei sale de calitate procesuală pasivă; şi

- pe fond, a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin înscris depus la 13 februarie 2013, reclamanta T.D.E. SRL a renunţat la cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta în nume propriu C.D. SRL Prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2013, instanţa a luat act de această renunţare.

Prin înscris depus la 04 martie 2013, intervenienta T. SA a renunţat la cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei T.D.E. S.R.L.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri şi cu expertiză tehnică.

Prin Sentinţa civilă nr. 888 din 03 aprilie 2013 a Tribunalului Galaţi instanţa a luat act de renunţarea intervenientei la cererea de intervenţie în interesul reclamantei SC "T.D.E." SRL, precum şi de renunţarea reclamantei SC "T.D.E." SRL la cererea formulată în contradictoriu cu C.D. SRL.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului S.V.

S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC "T.D.E." SRL.

S-au respins ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, prin înscris depus la 10 iunie 2010, T. SA a formulat cerere de intervenţie în favoarea reclamantei T.D.E. SRL Ulterior, prin înscris depus la 04 martie 2013, intervenienta T. SA a renunţat la cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei T.D.E. S.R.L.

Cererea, formulată de administratorul judiciar al intervenientei (care se află în stare de insolvenţă) a fost ratificată de Adunarea generală a creditorilor T. SA prin hotărârea din 25 martie 2013.

În drept, potrivit art. 246 din vechiul C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.

De asemenea, conform art. 68, alin. (1) din vechiul C. proc. civ., renunţările nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale. S-a admis, totuşi, valabilitatea actului de renunţare confirmat ulterior.

În consecinţă, părţile nefiind intrate în dezbaterea fondului la momentul formulării cererii de renunţare, iar actul de renunţare al administratorului judiciar al T. SA fiind confirmat de Adunarea generală a creditorilor prin hotărârea din 25 martie 2013, instanţa a luat act de renunţare.

Efectele acestei renunţări, care echivalează cu diminuarea cadrului procesual sub aspectul părţilor (ieşirea intervenientei T. SA din litigiul pe rol), s-au extins şi asupra cererii sale din 13 septembrie 2012 de introducere a unui nou pârât în cauză, respectiv C.D. SRL Astfel, implicit, partea a renunţat şi la această cerere.

De asemenea, dată fiind şi renunţarea reclamantei T.D.E. SRL la cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta în nume propriu C.D. S.R.L., de care instanţa a luat act prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2013, rezultă că instanţa nu mai va mai analiza argumentele invocate în apărarea sa de intervenienta C.D. S.R.L.

Analizând excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., invocată de toţi pârâţii, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, s-a reţinut că, probele administrate în cauză - atât înscrisurile, cât şi expertizele tehnice - cuprind neclarităţi în ce priveşte suprapunerea dintre, pe de o parte, imobilul revendicat de reclamanta T.D.E. SRL (parcela x2/1, în suprafaţă de 18.750 mp, situată în tarlaua 230, având număr cadastral x6 şi înscrisă în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi) şi, pe de altă parte, imobilele stăpânite de pârâţi.

Astfel, expertul desemnat de instanţă (doamna B.E.) a concluzionat în raportul său că o identificare riguroasă a amplasării terenului dobândit de T. SA prin Certificatul de atestare nu a putut fi realizată deoarece documentaţia topografică nu îndeplineşte cerinţele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1.C/311 din 1992, privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, şi anume o reprezentare în sistem de referinţă stereografic. Totuşi, a putut identifica o suprapunere de terenuri.

Aceeaşi incertitudine a amplasării, dar şi suprapunerea între imobilele părţilor, au fost reţinute şi de experţii consilieri (domnul N.V. pentru pârâţi şi doamna R.C. pentru reclamantă şi intervenienta T. SA). Diferenţele dintre concluziile experţilor sunt doar în ce priveşte poziţia zonelor efectiv suprapuse.

Incertitudinea se desprinde chiar şi din poziţia procesuală a pârâţilor; astfel:

- prin întâmpinarea din 23 ianuarie 2008 au invocat lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtului S.V., excepţie unită ulterior cu fondul cauzei; dar

- prin concluziile scrise depuse pe 02 aprilie 2013 au arătat că terenul atribuit în proprietate către T. SA se suprapune parţial cu terenul proprietatea pârâtului S.V., dar nu se suprapune cu imobilele celorlalţi pârâţi (sugerând, astfel că pârâtul S.V. are calitate procesuală, în schimb ceilalţi pârâţi nu).

Totuşi, instanţa nu trebuia să stabilească aşezarea în teren a zonei de suprapunere (respectiv să dea întâietate unuia sau altuia dintre rapoartele experţilor).

În drept, calitatea procesuală presupune identitate între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. În speţă, date fiind probele incerte, această identitate, în privinţa pârâtului S.V., nu poate fi stabilită cu exactitate, dar nici nu poate fi respinsă; de altfel, nici nu este necesar a se face o astfel de stabilire.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut următoarele:

În fapt, reclamanta T.D.E. SRL a formulat acţiune în revendicare, în contradictoriu cu pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V., cu privire la terenul de 18.750 mp din Galaţi, situat în tarlaua 230, parcela x2/1, având număr cadastral x6 şi înscrisă în cartea funciară nr. x3 a oraşului Galaţi.

În motivare a arătat că este proprietară a imobilului potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T. SA din 06 iulie 2007 de B.N. L. La rândul său, T. SA a avut iniţial un drept de administrare în baza Deciziei nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului popular al judeţului Galaţi, iar ulterior drept de proprietate potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 iulie 1999 de Ministerul industriei şi comerţului.

Altfel spus, reclamanta este actuala deţinătoare a dreptului de proprietate dobândit anterior de T. SA.

Cu privire la acest drept de proprietate, dobândit de T. SA, instanţa a reţinut că este întemeiat argumentul pârâţilor de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei şi comerţului.

Astfel, s-a reţinut că, din înscrisurile doveditoare depuse la dosarul cauzei, rezultă că greşit a fost inclusă în suprafaţa de teren pentru care a fost atestat dreptul de proprietate al reclamantei şi suprafaţa de teren de 17.850 mp, atâta vreme cât aceasta nu se afla la data emiterii certificatului de atestare în patrimoniul autoarei reclamantei.

În drept, această cerinţă de fond pentru legalitate (ca terenul să fie în patrimoniul T. SA la data emiterii certificatului) este în mod imperativ prevăzută de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.

În privinţa suprafeţei de teren revendicate, prin mai multe acte de dispoziţie ale vechilor autorităţi locale, acesta a fost trecută în administrarea autoarei reclamantei (T. SA.), dar şi în cea a Inspectoratului Silvic Judeţean (I.S.J.) Galaţi.

La data apariţiei atât a Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, dar şi a Hotărârii Guvernului nr. 834/1999, terenul se afla în administrarea I.S.J. Galaţi, care l-a preluat fără vreo construcţie ori amenajare. S-a reţinut că, acest lucru rezultă şi din corespondenţa purtată cu T. SA, care a iniţiat o procedură de schimb nefinalizată tocmai pentru că pe vechea albie a râului Siret nu a fost identificat terenul despre care aceasta a făcut vorbire în anul 1993.

Pe de altă parte, suprafaţa în litigiu făcea parte începând cu anul 1996, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic, din fondul forestier naţional, deci din domeniul public al statului, aşa cum era el definit prin art. 3, alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Or, acest teren nu putea fi la data respectivă recunoscut ca făcând parte din patrimoniul T. SA, pentru simplul motiv că el făcea parte din domeniul public al statului. De altfel, suprafaţa de 17.850 mp era inclusă în amenajamentul silvic al Ocolului silvic "H.C." - U.P.III - Independenţa.

Nu mai puţin, terenul în litigiu nici nu era necesar desfăşurării activităţii autoarei reclamantei, atâta vreme cât el nu a fost în posesia acesteia, nu a făcut amenajări de niciun fel pe el, şi nici la data vânzării către reclamantă nu a fost individualizat, împrejmuit sau hotărnicit în vreun mod.

S-a reţinut că rezultă de aici nelegalitatea Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la 26 iulie 1999 de Ministerul industriei şi comerţului în privinţa suprafeţei de 17.850 mp din tarlaua 230 parcela x2/1.

Intervenienta T. SA a invocat prescriptibilitatea excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare. Deşi argumentul a fost invocat doar de partea renunţătoare T. SA şi nu a fost însuşit de reclamantă, instanţa l-a analizat pentru a conferi dreptul deplin de apărare al părţii. Totuşi, instanţa nu a reţinut ca întemeiat acest argument întrucât:

- pârâţii au calitate de terţi faţă de Certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat, deci un eventual termen de prescripţie ar începe să curgă abia de la data exhibării acestuia de către partea adversă; cum acest lucru s-a petrecut doar în cadrul procesului de faţă (la data introducerii acţiunii, respectiv 14 noiembrie 2007), iar la termenul din 22 februarie 2008 pârâţii au invocat nelegalitatea, rezultă că nu s-a împlinit termenul de prescripţie (de 3 ani);

- este admis faptul că prescriptibilitatea pe cale de acţiune nu împiedică invocarea argumentului pe cale de excepţie (ca mijloc de apărare), acest lucru putând fi făcut oricând.

În consecinţă, instanţa a reţinut că, în litigiul de faţă, singurii care au titlu de proprietate valabil asupra terenului în litigiu sunt pârâţii. Aşadar, nu se poate face nicio operaţiune de comparare de titluri, reclamanta neavând un titlu în sprijinul poziţiei sale procesuale, astfel că instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta T.D.E. SRL în contradictoriu cu pârâţii N.M. şi N.C., M.C. şi M.S., precum şi S.V.

Împotriva acestei decizii a declarat apel SC "T.D.E." SRL care a criticat soluţia instanţei de fond, în principal, sub următoarele aspecte:

1) În legătură cu excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 a apreciat că a fost în mod greşit soluţionată, iar considerentele instanţei de fond, exced celor invocate de reclamantă, fiind străine de natura pricinii şi contradictorii.

Astfel, unul dintre argumente pentru care a fost admisă această excepţie a fost că suprafaţa de 18.750 mp nu se afla la data emiterii certificatului în patrimoniul autoarei, fiind transmisă prin mai multe acte de dispoziţie, atât în administrarea autoarei reclamantei, SC "T." SA, cât şi în administrarea Inspectoratului Silvic Judeţean.

Deşi intimaţii afirmă ca terenul a fost inclus în anul 1975, instanţa a făcut trimitere la o perioadă ulterioară anului 1989.

Raportat la susţinerile părţii, argumentul reţinut de instanţă este contradictoriu.

Aceeaşi motivare contradictorie şi străină de cele invocate de reclamantă apare şi în legătură cu inexistenţa vreunei construcţii sau amenajări pe teren la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990, acest aspect rezultând din corespondenţa purtată cu T. SA, ce a iniţiat o procedură de schimb nefinalizată, tocmai pentru că nu a fost identificat terenul.

Instanţa nu a arătat în motivare care au fost probele care au format această convingere, singura probă analizată fiind adresa din 19 mai 1993, prin care SC "T." SA ar recunoaşte implicit ipoteza enunţată de instanţă, nu duce la concluzia că terenul în cauză "constituia proprietate publică la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate".

În realitate, consideră apelanta că suprafaţa de 43,62 ha teren, care s-a transmis Inspectoratului Silvic al Judeţului Galaţi prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular a Judeţului Galaţi este compusă din suprafeţe mai mici, în vecinătatea terenului în suprafaţa de 18.750 mp, dar fără să includă această suprafaţă.

De altfel, după ce iniţial, pârâţii şi-au întemeiat excepţia pe această apărare, în momentul reinvocării în faţa instanţei de fond, reclamanţii au susţinut că Decizia nr. 269/1978 a Comitetului Executiv era inaptă de a naşte vreun drept deoarece era emisă de un organ ce nu avea atribuţii în dezafectarea şi darea unor altor destinaţii terenului.

Tribunalul nu a făcut referiri la motivarea concretă a excepţiei, ci la excepţia soluţionată irevocabil de instanţa supremă, invocând motive străine de natura pricinii.

În realitate, suprafaţa în litigiu de 18.750 mp face parte din x2/1, parcelă, ce nu e inclusă în cuprinsul Deciziei 417 din 31 septembrie 1989, ci a fost transmisă prin D268 din 13 octombrie 1978 în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie şi lanţuri Galaţi. Pe această suprafaţă se află amplasat un depozit pentru produse finite.

În mod eronat, a reţinut instanţa că terenul în cauză în mod evident nu era necesar activităţii acestei societăţi, conform obiectului său de activitate; de vreme ce nu a fost şi nu era folosit de T. întrucât nu era împrejmuit.

Consideră apelanta că această afirmaţie nu are niciun suport probator, în realitate din planul întocmit de T.e. SRL Bucureşti rezultă existenţa depozitului.

Mai susţine apelanta că expertiza administrată în cauză nu conţine avizarea OCPI, ceea ce atrage nulitatea acesteia.

Intimaţii au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea apelului.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 29 A din 3 martie 2014 a respins ca nefondat apelul formulat de SC "T.D.E." SRL (prin administrator judiciar specialist T.I. IPURL - Iaşi, judeţul Iaşi şi în Galaţi, judeţul Galaţi), împotriva Sentinţei civile nr. 888 din 3 aprilie 2013 a Tribunalului Galaţi, în contradictoriu cu pârâţii N.M., N.C., M.C. şi M.S., intervenientul în numele altor persoane SC "T." SA Galaţi şi SC "C.D." SRL Galaţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:

Curtea, a apreciat că soluţia tribunalului, potrivit căreia certificatul de atestare a dreptului de proprietate este emis nelegal, astfel că reclamanta, succesoare în drepturi cu titlu particular, nu justifica un titlu pentru a promova o cerere de revendicare, este corectă, dar motivarea nu este completă, în sensul că n-au fost analizate în detaliu toate apărările şi probele administrate.

Totuşi, consideră instanţa că hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul lipsei totale a motivării, care să poată fi sancţionată cu nulitatea, motiv pentru care, în această cale de atac devolutivă urmează să completeze motivarea tribunalului, prin raportare la toate probele administrate şi apărările apelantei.

Astfel, tribunalul a respins acţiunea în revendicare, deoarece a apreciat că excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 este fondată şi, prin urmare, reclamanta nu este proprietara terenului revendicat.

A mai susţinut apelanta că tribunalul n-a avut în vedere motivele de nelegalitate invocate de pârâţi, ci altele, astfel încât motivarea e străină de natura pricinii şi contradictorie. Din aceste considerente se impune analiza celor invocate de pârâţi pe cale de apărare.

Această excepţie a fost invocată la termenul din 22 februarie 2008 de pârâţi, care au susţinut în esenţă următoarele:

1) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, este lovit de nulitate absolută parţială în ce priveşte includerea în suprafaţa de teren pentru care s-a atestat proprietatea terenului în suprafaţă de 18.750 mp, căci a fost emis cu încălcarea art. 20(1) din Legea 15/1990 şi art. 1 H.G. nr. 834/1991, care impun că bunul pentru care se emite certificatul de atestare să se afle în patrimoniul persoanei ce se pretinde îndreptăţită a obţine certificatul.

Nici la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/90, nici a H.G. nr. 834/1991, nici la momentul înfiinţării ca societate comercială a SC "T." SA şi nici la momentul emiterii certificatului de atestare a proprietăţii, terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul persoanei pe numele căreia certificatul de atestare a fost emis.

Cerinţa legală ca bunul să se afle în patrimoniul unităţilor ce urmau a se transforma în societăţi comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, viza situaţia ca asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform Decretului nr. 409/1955 şi în virtutea căruia titularul administrării să aibă posesia, folosinţa şi dispoziţia materială (iar nu cea juridică) asupra terenului.

În speţă însă, la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990 dar şi ulterior acelui moment terenul în suprafaţă de 18.750 mp nu se afla în patrimoniul SC "T." SA, căci prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi, în temeiul Decretului nr. 409/1955, o suprafaţă de 43,62 ha, în care este cuprinsă şi suprafaţa de 17.850 mp, situată în albia veche a râului Siret, a fost transmisă în administrarea Inspectoratului Silvic Judeţean Galaţi, "în vederea împăduririi pentru refacerea echilibrului ecologic".

În condiţiile de mai sus, terenul în suprafaţă de 17.850 mp, nefiind în patrimoniul SC "T." SA, nici anterior şi nici la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990, cerinţa legală pentru atestarea dreptului de proprietate în condiţiile H.G. nr. 834/1991 nu era îndeplinită, certificatul emis cu neobservarea acestei condiţii fiind nul absolut.

Persoana care a avut în administrare terenul a fost Inspectoratul Silvic al Judeţului Galaţi.

2) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută parţială, în ce priveşte includerea în suprafaţa pentru care s-a atestat proprietatea, terenului în suprafaţă de 17.850 mp, pentru încălcarea art. 3 din H.G. nr. 834/1991.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis la 26 iulie 1999.

Potrivit art. 1 Codul Silvic din 1996 - Pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.

Potrivit art. 4 din acelaşi C. silvic, - fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare în anul 1999), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

La pct. I - 4 din anexa Legii nr. 213/1998, între bunurile individuale ca făcând parte din domeniul public al statului se numără şi pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată.

A mai susţinut că terenul în suprafaţă de 17.850 mp era inclus în amenajamentul silvic, în componenţa ocolului silvic H.C. UP III Independenţa, astfel încât în mod neechivoc, în virtutea argumentelor de text de mai sus, face parte din domeniul public al statului.

Potrivit art. 3 H.G. nr. 834/1991, de la aplicarea dispoziţiilor respectivului act normativ erau excluse terenurile ce făceau parte din domeniul public.

3) În sfârşit, un ultim motiv de nelegalitate viza faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991 recunoaşterea dreptului de proprietate societăţii comerciale este condiţionată de situaţia ca bunul cu privire la care se cere atestarea proprietăţii, este necesar desfăşurării acesteia, conform obiectului de activitate.

La momentul emiterii certificatului de atestare a proprietăţii ce face obiectul acestei excepţii de nelegalitate, dar şi la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991 sau înfiinţării SC "T." SA, terenul în suprafaţa de 17.850 mp, în mod evident nu era necesar activităţii acestei societăţi, conform obiectului său de activitate, nu doar pentru ca o folosinţă de către această societate a terenului nu există în mod real şi faptic şi nu a existat niciodată, dar şi pentru ca obiectul de activitate al respectivei societăţi nu vizează exploatarea de fonduri forestiere.

Dovada cea mai concludentă a faptului ca terenul în discuţie nu era necesar desfăşurării activităţii SC "T." SA, este aceea ca până la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate respectiva societate nu a folosit în vreun mod terenul în activitatea sa, iar mai apoi l-a vândut către SC "T.D.E." SRL fără a exista pe aceasta nicio amenajare specifică obiectului de activitate al SC "T." SA.

Însăşi faptul vânzării către o terţă persoană dovedeşte că terenul nu era necesar SC "T." SA.

Legea nr. 15/1991 şi H.G. nr. 834/1995 nu a avut ca scop crearea unei surse de venit societăţilor comerciale ci crearea tuturor condiţiilor pentru ca acestea să-şi deruleze activitatea conform obiectului de activitate, inclusiv prin constituirea proprietăţii asupra terenurilor afectate sau necesare activităţii acestora.

Iniţial, prin încheierea din 22 februarie 2008 a Tribunalului Galaţi s-a admis cererea formulată de pârâţi şi a fost sesizată Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ - în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 iulie 1999 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului.

Prin Sentinţa nr. 122 din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Ulterior, prin Decizia nr. 439 din 29 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile declarate de Ministerul Economiei şi SC "T." SA şi s-a modificat sentinţa atacată, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare din 26 iulie 2009.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

S-a apreciat că o astfel de excepţie poate fi cercetată de instanţa de fond, ca mijloc de apărare şi nu pe calea specială a controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ.

Ulterior, după repunerea cauzei pe rol la Tribunalul Galaţi pârâţii au reiterat excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare din 26 iulie 1999 ce constituie titlul de proprietate al

autoarei reclamantei, susţinând aceleaşi argumente deja expuse, cu o singură nuanţă. Pârâţii au afirmat că bunul nu se află în patrimoniul persoanei ce se pretinde îndreptăţită a obţine certificatul deoarece terenul respectiv este inclus încă din anul 1975 în amenajările silvice, făcând parte din fondul forestier şi că nu puteau ieşi, din acel fond, conform art. 2 din actul normativ, decât în baza unei Hotărâri a Consiliului de Miniştri şi nu în baza unei decizii a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Galaţi.

Apelanta a susţinut pe de o parte, că instanţa a admis apărarea părţilor cu alte argumente decât cele invocate, şi pe de altă parte că nu a analizat deloc apărările sale pe fond.

În esenţă, aceste apărări au fost următoarele:

Nu există identitate între suprafaţa de teren de 18.750 mp, din T230, x2/1 şi suprafaţa trecută în administrarea R. prin efectul Deciziei nr. 417/1989, deoarece nu corespund datele de identificare a terenului şi nu rezultă din analiza schiţelor anexe ale celor două acte administrative.

Din studiul adreselor din 08 aprilie 1999, din 16 septembrie 1993 şi din 07 octombrie 1994 prin care se propunea un schimb de teren, practic rezultă că SC "T." avea un drept de administrare asupra terenului, atâta timp cât orice schimb presupune recunoaşterea reciprocă a drepturilor copermutanţilor.

În plus, în Dosarul nr. 16004/1997 s-a constatat existenţa dreptului de administrare al T. cu privire la teren.

Nu există nicio dovadă a apartenenţei terenului la fondul forestier aparţinând domeniului public, proba includerii suprafeţelor făcându-se prin prezentarea inventarului ce se întocmeşte periodic.

Simplele adrese emise de R., nu sunt suficiente pentru probarea apartenenţei terenului la fondul forestier.

Chiar dacă terenul ar fi făcut parte din fondul forestier, aceasta nu înseamnă în mod necesar că făcea parte din domeniul public al statului.

Din documentaţia întocmită rezultă că pe teren se afla un depozit de produse ceea ce atestă faptul că la data emiterii certificatului terenul era necesar desfăşurării activităţii societăţii.

Condiţia prev. de art. 17 din H.G. nr. 834/1991 se referă la caracterul necesar al terenului în viitor.

Pentru soluţionarea cauzei instanţa a încuviinţat proba cu expertiza topografică, unele dintre obiectivele încuviinţate vizând soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Obiectivele expertizei se refereau la stabilirea suprafeţei atribuită Întreprinderii de sârmă, cuie şi lanţuri, în administrare prin Decizia nr. 268 din 13 octombrie 1978, conform schiţei anexe şi a celei cu privire la care s-a emis certificatul de atestare din 26 iulie 1999.

De asemenea, un alt obiectiv era identificarea suprafeţei de teren trecută în administrarea Inspectoratului Silvic Judeţean Galaţi prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 a Consiliului Popular al Judeţului Galaţi şi stabilirea eventualelor suprapunere de teren între x2/1 menţionată în Decizia nr. 268 din 13 ianuarie 1978 şi terenul dat în administrarea R. prin Decizia nr. 417/1989.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert B.E., Curtea reţine că prin Decizia nr. 268 din 13 octombrie 1978 a Consiliului Popular al Judeţului s-a transmis în administrarea Întreprinderii de sârmă, cuie şi lanţuri Galaţi suprafaţa de 18.750 mp situat în albia veche a Siretului, mărginit la nord cu braţul vechi al râului, la sud cu digul contra inundaţiilor, iar la vest cu teren viran.

În planul întocmit de ICPPAM Galaţi "Regularizarea râului Siret între podul CF - Barboşi şi Dunăre" s-a reprezentat această suprafaţă, calculată, avându-se în vedere suprafaţa necesară depozitării unei cantităţi de nămol de 12.700 tone, pe o perioadă de 12 ani.

Experta a identificat terenul prin suprapunerea amplasamentului descris cu planul cadastral din 1983 şi planul fotometric al Municipiului Galaţi, din anul 1978 - ca fiind poziţionat în albia veche a Siretului T230, x1/2, având categoria de folosinţă teren neproductiv.

Ulterior, s-a înfiinţat societatea SC "T." SA în baza Legii nr. 15/1990, iar terenurile aflate în administrarea sa au fost inventariate conform H.G. nr. 834/1991.

Prin Sentinţa civilă nr. 3485/1998 a Judecătoriei Galaţi s-a constatat că SC "T." SA are un drept de administrare asupra suprafeţei de 149.453 mp, în care se includea şi suprafaţa în litigiu de 18.750 mp şi apoi s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 ce ar fi trebuit să coincidă cu acela ce a făcut obiectul Dosarului nr. 268/1978.

Conform opiniei expertului, întrucât planul ce a stat la baza emiterii certificatului a fost realizat într-un sistem de protecţie local şi nu s-au indicat distanţele faţă de alte repere, nu e posibilă identificarea riguroasă a amplasamentului atribuit prin acel certificat.

Deşi există un protocol încheiat între SC "T." SA şi Primărie, având ca scop recunoaşterea poziţiei şi stabilirea hotarului între aceste două entităţi, acesta nu este însoţit de o schiţă, care să permită identificarea exactă a terenului.

În plus, expertul audiat în instanţă a precizat că a încercat să stabilească amplasamentul prin suprapunerea schiţei - anexă la Ordinul Ministerului Industriei cu planul de situaţie al Municipiului Galaţi - T230, raportându-se atât la podul nou, cât şi la cel vechi, în prezent demolat, însă această suprapunere nu s-a putut realiza decât raportându-se la podul vechi şi la celelalte repere: râul Siret şi banda transportoare.

În concluzie, experta a stabilit cu exactitate amplasamentul suprafeţei de teren atribuită în folosinţa I.S.C.L. prin Decizia nr. 268/1978, folosindu-se de schiţa anexă şi planul cadastral din 1983, dar nu a reuşit acelaşi lucru şi cu terenul atribuit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Deşi amplasamentul terenului atribuit prin certificatul de atestare din 26 iulie 1999 ar fi trebuit să coincidă cu terenul dobândit prin Decretul nr. 268/1978, experta nu a reuşit o identificare riguroasă a primului, motivat de faptul că documentaţia topografică nu îndeplinea cerinţele stabilite prin Criteriile nr. 2665/1C/311 din 1992, privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat şi anume o reprezentare în sistem de referinţă stereografic. În anexa 3 a fost prezentat amplasamentul stabilit în documentaţie, iar în anexa 7 - amplasamentul terenului raportat la cel stăpânit de pârâţi, conform titlurilor de proprietate.

În ceea ce priveşte momentul la care suprafaţa în litigiu a fost transmisă în administrare şi Inspectoratului Silvic Judeţean Galaţi, Curtea reţine următoarele:

Aşa cum au susţinut iniţial pârâţii atunci când au invocat excepţia de nelegalitate, terenul în litigiu s-a transmis din administrarea Consiliului Executiv al Consiliului Popular Galaţi în administrarea Inspectoratului Silvic Judeţean Galaţi prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989.

Anterior acestui moment în anul 1987 în Registrul cadastral întocmit de OCOT Galaţi, R. figura cu 7,66 ha pădure în x2/1, 2,31 ha pădure în P15 25/1 şi 1,27 ha pădure - x1 - suprafeţe colorate cu verde în schiţa anexă la raportul de expertiză.

Prin Decizia nr. 417 din 30 septembrie 1989 s-a mai transmis în administrare şi suprafaţa de 43,62 ha, din care 12,75 ha neirigat, 10,25 ha bălţi şi 20,62 neproductiv.

La poziţia 6 este trecută suprafaţa de 50 ha teren neproductiv, situată în T 230, x1/2 în care este inclusă şi suprafaţa în litigiu.

Suprafaţa totală preluată în administrare prin această decizie este haşurată cu roşu în anexa 4 la raportul de expertiză.

Ulterior, suprafaţa de teren transmisă Inspectoratului Silvic în vederea împăduririi şi refacerii echilibrului ecologic în zonă a fost înregistrată în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic H.C., UP III Independenţa şi a făcut obiectul comasării într-o singură parcelă x2/1, având categoria de folosinţă pădure.

În ceea ce priveşte suprapunerea terenurilor ce au făcut obiectul Decretului nr. 268/1978 şi Decretului nr. 417 din 30 septembrie 1989, Curtea îşi însuşeşte opinia expertei B.E. potrivit căreia, suprafaţa de 18750 mp dată în administrare I.J.C.L. prin D 268 din 13 ianuarie 1978 aflată în albia veche a Siretului, învecinată la nord cu braţul vechi al râului, la sud cu digul contra inundaţiilor şi la est şi vest cu terenul viran (situat în x1/2 din P230), este cuprinsă integral în suprafaţa de 5 ha, identificată în T x1/2, P230, transmisă în administrarea Inspectoratului Silvic Judeţean Galaţi.

În opinia experţilor B.E. şi N.V., audiaţi în instanţă, opinie ce a avut la bază studiul documentelor aferente celor două decizii, schiţele anexe precum şi documentele cadastrale din anul 1987, suprafaţa de 18750 mp este inclusă în ambele decizii, fiind vorba de acelaşi amplasament situat mai jos în albia veche a râului, acest teren a făcut obiectul comasării în P x2/ T230 după trecerea în administrarea Inspectoratului Silvic, iar apoi a făcut obiectul contractului de schimb cu pârâtul S.

În timp ce primele două expertize B. şi N. au ajuns la concluzii apropiate, diferenţa fiind că în raportul N. terenul a fost translatat spre sud-est, expertiza R.C. nu poate fi avută în vedere stabilind un cu totul alt amplasament, raportându-se doar la numele parcelei x2/1 trecută în decizie şi nu la celelalte coordonate ce rezultă din documentele aflate la dosar.

Contrar celor susţinute de apelantă, instanţa a făcut o corectă interpretare a adreselor din 08 septembrie 1993, din 16 septembrie 1993 şi din 07 octombrie 1994 din conţinutul cărora rezultă că SC "T." avea cunoştinţă despre faptul că suprafaţa de 18750 mp era inclusă şi în fondul forestier, fiind transmisă şi Inspectoratului Silvic prin Decretul nr. 417 din 30 septembrie 1989, motiv pentru care dorea un schimb de terenuri.

Din răspunsul oferit de R. rezultă că în anul 1993, suprafaţa era împădurită.

În concluzie, tribunalul a făcut o corectă interpretare a conţinutului acestor adrese.

Sentinţa civilă nr. 3485/1998 a Judecătoriei Galaţi prin care s-a recunoscut dreptul de administrare al apelantei asupra unei suprafeţe datorate de 149,453 mp nu este opozabilă pârâţilor, fiind pronunţată în contradictoriu cu Primăria Galaţi şi Consiliul Judeţean Galaţi.

La dovedirea apartenenţei terenului la fondul forestier, instanţa nu a avut în vedere doar adresele emise de R., ci registrul cadastral al Municipiului Galaţi, în care suprafaţa de 5 ha situată în T x1/2 apare trecută la Ocolul Silvic în baza D 417/1989, cât şi amenajamentul Ocolului Silvic H.C. din anul 1995.

Raportat la această situaţie de fapt potrivit căreia, după transmiterea în administrarea I.J.C.L. în anul 1978, suprafaţa de 18750 mp a trecut în administrarea Inspectoratului Silvic prin decizia 417 din 30 septembrie 1989 şi a fost înregistrată în angajamentul silvic al Ocolului H.C., UPI II Independenţa, în mod corect Tribunalul, din coroborarea disp. art. 1 şi 4 din Legea nr. 26/1996, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, a stabilit că terenul în litigiu făcea parte din fondul forestier naţional şi din domeniul public al statului, astfel încât era exclus de la aplicarea H.G. nr. 834/1991, conform disp. art. 3.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de nelegalitate a certificatului, legat de neîndeplinirea condiţiilor art. 20(1) din Legea 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991, Curtea constată că într-adevăr, argumentele de fapt prezentate iniţial în susţinerea motivului au fost schimbate, susţinându-se acum că terenul era inclus încă din 1975 în amenajamentul Silvic.

În final, stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor judecătoreşti.

În mod corect a stabilit tribunalul, raportat la probele administrate că în anul 1989 terenul a trecut în administrarea Inspectoratului Silvic, care a efectuat lucrări de împădurire.

Relevant pentru soluţionarea speţei nu este însă cine a preluat primul în administrare acest teren, ci faptul că anterior apariţiei Legii nr. 15/1990, terenul a fost inclus în amenajamentul silvic şi s-au efectuat operaţiuni de împădurire, deci autoarea reclamantei nu mai avea dispoziţia materială asupra terenului.

Or, cerinţa legală ca bunul să se afle în patrimoniul unităţilor ce urmau a se transforma în societăţi comerciale, în baza art. 20(1) din Legea 15/1990, vizează situaţia ca asupra acestora să poarte un drept de administrare directă, constituit conform Decretului nr. 409/1955 şi în virtutea căruia titularul administrării să aibă posesia, folosinţa şi dispoziţia materială (iar nu cea juridică) asupra terenului.

În consecinţă, la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990, nu erau îndeplinite condiţiile art. 20(1) din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 din H.G. nr. 834/1991, terenul nemaiaflându-se în administrarea autoarei reclamantei.

În condiţiile în care primele două motive de nelegalitate au fost găsite întemeiate şi s-a stabilit că la momentul atestării dreptului de proprietate autorul reclamantei nu mai avea stăpânirea materială asupra bunului nici nu mai poate susţine că acesta era necesar pentru buna desfăşurare a activităţii.

Din concluziile raportului de expertiză, mai rezultă că experta nu a putut identifica construcţii sau orice alte amenajări care să indice folosirea respectivului teren de către T., construcţii care, de altfel nu apar nici în contractul de vânzare cumpărare prin care SC T. SA a devenit proprietară pe teren, astfel încât în mod corect a reţinut instanţa că terenul nu era necesar desfăşurării activităţii, conform obiectului de activitate. Planul întocmit de T.e. SRL Bucureşti, în care ar figura construcţia, nu este semnat de executant, astfel încât nu poate fi avut în vedere.

Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta SC "T.D.E." SRL Galaţi prin administrator judiciar Specialist T.I. IPURL invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:

- ambele instanţe, de fond şi de recurs au soluţionat procesul fără a mai cerceta fondul;

- părţile (în special emitentul), certificatului de atestare a statutului de proprietate nu au fost introduse în cauză;

- probatoriul (expertiza) care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate este afectată de nulitate";

Referitor la critica potrivit căreia ambele instanţe, de fond şi de apel, au soluţionat procesul fără a mai cerceta fondul, recurenta-reclamantă a susţinut că prin cererea de chemare în judecată a solicitat a-i fi lăsată în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 18.750 mp, situat în Municipiul Galaţi, în albia veche a Siretului, tarlaua 230, parcela x2/1, număr cadastral 1644, înscris în CF nr. x3, teren ce-l deţine în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu autoarea SC T. SA Galaţi în data de 6 iulie 2007, aceasta din urmă dobândindu-l conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Instanţa de fond nu a mai analizat fondul cauzei şi probatoriul administrat, acţiunea fiind respinsă ca urmare a admiterii excepţiei de nulitate (parţială) a certificatului de atestare a dreptului de proprietate mai sus menţionat, excepţie invocată de pârâţi.

Întrucât pârâţii au mai invocat şi excepţia de nelegalitate, prima instanţă a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei.

Că, deşi, iniţial, excepţia de nelegalitate a fost admisă de către Curtea de Apel Galaţi, recursul formulat de către SC T.D.E. SRL a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, urmare a Deciziei civile nr. 439/2010, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate.

După repunerea pe rol a dosarului de fond, pârâţii-intimaţi au invocat încă o dată excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC T. SA, de data aceasta ca "mijloc de apărare".

Excepţia însă a fost unită cu fondul, iar în cauză au fost administrate înscrisuri şi probe cu expertiză.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de fond a găsit întemeiată excepţia invocată întrucât, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că greşit a fost inclusă în suprafaţa de teren pentru care a fost atestat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei şi suprafaţa de 18.750 mp, atâta vreme cât terenul nu se afla la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei, SC T. SA Galaţi, această cerinţă de fond pentru legalitate fiind în mod imperativ prevăzută de art. 1 din H.G. nr. 834/1971.

Recurenta a mai arătat că prima instanţă nu a făcut nicio referire la apărările formulate cu privire la excepţia invocată de către pârâţi, opinie împărtăşită şi de către instanţa de apel, care consideră însă că "deşi motivaţia nu este completă, hotărârea nu este afectată de un viciu fundamental, în sensul lipsei totale a motivării, care să poată fi sancţionată cu nulitatea (...) urmând a completa motivarea tribunalului, prin raportare la probele administrate şi apărările apelantei".

Susţine recurenta că instanţa de apel, procedând în acest mod, confirmă apărarea sa cu privire la pierderea unui grad de jurisdicţie.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la nulitatea raportului de expertiză întrucât obiectivele formulate au fost respinse de prima instanţă fără nicio motivare;

A mai arătat că raportul de expertiză este nul şi pentru că nu a fost avizat de O.C.P.I. Galaţi.

O ultimă critică de nelegalitate invocată de către recurentă se referă la faptul că prin invocarea excepţiei de nulitate parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999 de către Ministerul Industriei şi Comerţului, atât instanţa de fond cât şi cea de apel trebuiau să dispună introducerea în cauză a acestei părţi.

Faţă de cele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru efectuarea unei expertize topometrice în cauză.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazul de modificări prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce succed:

Critica recurentei reclamante potrivit căreia instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe excepţia de nulitate parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999, excepţie invocată de pârâţi şi nu pe probatoriul administrat este nefondată.

Actul administrativ supus parţial controlului de legalitate l-a constituit certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

Prin Sentinţa civilă nr. 122 din 20 mai 1999 Curtea de Apel Galaţi a admis excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Instanţa supremă, prin Decizia civilă nr. 439 din 29 ianuarie 2010 soluţionând recursurile formulate de recurentă şi Ministerul Industriei şi Comerţului împotriva Sentinţei civile nr. 122 din 20 mai 2009 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 iulie 1999.

S-a reţinut că o astfel de excepţie poate fi cercetată de instanţa de fond, ca mijloc de apărare, dar nu pe calea specială a controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ întrucât actul a fost emis anterior datei la care a fost adoptată Legea nr. 554/2004.

Reiterată, excepţia de nelegalitate a fost calificată de pârâţi ca fiind un mijloc de apărare.

În concepţia art. 294 alin. (1) C. proc. civ., mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Interpretarea logică care trebuie să prevaleze este aceea că legea are în vedere atât apărările de drept material cât şi apărările procedurale.

În raport cu dispoziţiile art. 294 - 298 C. proc. civ., instanţa de apel poate ea însăşi să refacă când consideră necesar o parte din mijloacele de probă sau să completeze probatoriul, urmând în final să pronunţe o hotărâre asupra fondului pricinii, iar nu să trimită cauza la instanţa de fond.

Efectul devolutiv al apelului are consecinţe şi asupra unor lacune ori inadvertenţe ale hotărârii primei instanţe aceasta putând fi suplinită prin substituirea sau completarea motivării instanţei de apel.

Nemulţumirea recurentei legată de modul în care instanţa a evaluat şi interpretat probatoriul administrat nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În raport de starea de fapt stabilită şi analiza făcută instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală.

Nefondată este şi critica recurentei referitoare la neintroducerea în cauză a emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 16 iulie 1999, respectiv a Ministerului Industriei şi Comerţului.

Conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, în ce priveşte persoana cu care se judecă şi obiectul pricinii.

În speţă, recurenta nu a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă chemarea în judecată a Ministerului Industriei şi Comerţului.

În plus, recurenta nu a suferit nicio vătămare procesuală referitoare la neintroducerea în cauză a acestei entităţi, iar cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi-a putut formula apărările necesare.

Critica referitoare la neavizarea expertizei topografice efectuate în cauză de către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Galaţi este nefondată, întrucât o astfel de avizare nu era obligatorie potrivit Ordinului nr. 1882/C din 12 septembrie 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare efectuate de experţii judiciari în specializarea topografie, cadastru şi geodezie.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.D.E. SRL prin administrator judiciar Specialist T.I. IPURL împotriva Deciziei nr. 29A din 03 martie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 3223/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 3225/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3224/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs