ICCJ. Decizia nr. 3161/2014. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3161/2014
Dosar nr. 5716/2/2013
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată cu nr. 178 din 21 mai 2012 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta SC K.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.G. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.453.108 RON reprezentând „penalităţile pe care reclamanta a fost obligată să le achite ANAF, datorită culpei pârâtei, constând în neemiterea de facturi fiscale la data emiterii unor certificate de emisii de gaze cu efect de seră EUA" şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin sentinţa arbitrală nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC K.E. SRL împotriva pârâtei SC C.G. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Arbitraj a arătat că problema de drept de care atârnă soluţionarea fondului pricinii constă în a se determina dacă penalităţile la care a fost obligată reclamanta urmare a controlului fiscal la care a fost supusă şi care prezintă şi suma pretinsă de la pârâtă cu titlu de daune, reprezintă prejudiciu încercat de către reclamantă prin neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale sau această sarcină este consecinţa unei conduite culpabile a acesteia în raport cu administraţia fiscală.
Referitor la certificatele EUA, s-a arătat că regimul acestora este stabilit prin Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.
Conform acestei legi, certificatul verde este un titlu ce atestă producerea din surse regenerabile de energie a unei cantităţi de 1MWh energie electrică. Certificatul verde se poate tranzacţiona distinct de cantitatea de energie electrică pe care acesta o reprezintă, pe o piaţă organizată, în condiţiile legii. Conform art. 9 şi 10 din lege, producătorii şi furnizorii de energie electrică din surse regenerabile de energie pot vinde certificatele verzi pe piaţa centralizată a certificatelor verzi, precum şi pe piaţa contractelor bilaterale a certificatelor verzi. Cadrul de tranzacţionare a certificatelor verzi pe pieţe centralizate este asigurat de operatorul pieţei de energie electrică. Pentru perioada 2008-2014 valoarea de tranzacţionare a certificatelor verzi pe pieţe centralizate se încadrează între: a) o valoare minimă de tranzacţionare de 27 euro/certificat şi b) o valoare maximă de tranzacţionare de 55 euro/certificat.
Prin avizul din 22 februarie 2010, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a decis că acestea sunt valori mobiliare cărora le sunt incidente prevederile pieţei de capital.
S-a reţinut că situaţia de fapt aşa cum a fost descrisă în cererea de chemare în judecată nu este contestată. Părţile au încheiat convenţia de prestări servicii din 11 noiembrie 2008 în temeiul căreia reclamanta SC K.E. SRL a prestat servicii de administrare certificate EUA în beneficiul pârâtei SC C.G. SA, că prin contract părţile au convenit că prestatorul va primi şi „primă de administrare" pentru serviciile prestate dacă acestea vor avea ca rezultat obţinerea unui număr mai mare de certificate decât cel previzionat prin caietul de sarcini, că, urmare a activităţii prestatorului, au fost obţinute suplimentar un număr de 1.948.177 de certificate EUA şi că prin actul adiţional din 21 mai 2009 părţile au „convenit că prestatorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind obţinerea pentru pârâtă a alocării suplimentare din rezerva de nou intraţi, astfel că este îndreptăţită să obţină prima de administrare" şi că „întrucât administratorul doreşte plata în avans a acestei prime de administrare, părţile convin la reducerea acestei prime la 510.000 EUA" care se vor acorda în două tranşe până la 28 februarie 2010.
S-a mai reţinut că menţionatele certificate au fost remise reclamantei în trei tranşe (310.000 certificate la 22 mai 2009, 100.000 certificate la 5 octombrie 2009, 100.000 certificate la 2 februarie 2010), ultima tranşă fiind remisa înaintea termenului convenit de părţi prin menţionatul act adiţional, adică la data de 2 februarie 2010, în loc de 28 februarie 2010.
S-a arătat că, deşi aparent cele 510.000 de certificate remise reclamantei ar reprezenta o bonificaţie, în realitate ele nu pot servi decât ca element de determinare a cuantumului „primei de administrare" exprimat în RON, respectiv ca element de determinare a preţului suplimentar pe care pârâta a trebuit să-l plătească pentru îndeplinirea de către reclamanta prestatoare a serviciilor sale cu un succes mai mare decât cel previzionat de către pârâtă la încheierea contractului.
Aceste certificate transferate de către pârâtă către reclamantă ca „prime de administrare" au fost apreciate de către organele fiscale cu ocazia controalelor efectuate că ar comensura doar valoarea serviciilor prestate de către reclamantă în beneficiul pârâtei pe baza valorii individuale a acestora de la momentul emiterii (48,41 RON).
S-a expus că ambele părţi au fost supuse unor controale fiscale finalizate cu acte de control şi obligaţii fiscale.
Reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale realizate de ANAF AFP sector 3 finalizată cu Raportul de inspecţie fiscală din 21 iunie 2011 în care se consemnează şi se dispune că:
- în urma demersurilor SC K.E. SRL, SC C.G. SA a atribuit în decembrie 2010 valoarea celor 510.000 certificate şi implicit s-a comensurat valoarea serviciilor prestate, preţul unui certificat fiind de 48,41 RON;
- din conţinutul facturii din 15 decembrie 2010 emisă de SC K.E. SRL rezultă cumpărarea şi primirea în patrimoniul acesteia a celor 510.000 certificate;
- în loc ca SC C.G. SA să factureze valoarea certificatelor vândute în perioada mai 2009- februarie 2010, iar SC K.E. SRL să factureze serviciile de administrare prestate, SC C.G. SA a înscris în factură valoarea certificatelor cu semnul „+" şi încă o dată cu semnul „-„ pentru a compensa serviciile prestate de SC K.E. SRL cu valoarea certificatelor vândute de SC C.G. SA către SC K.E. SRL contrar prevederilor art. 130 C. fisc. şi că în conformitate cu art. 1341 alin. (1) C. fisc., faptul generator intervine la data livrării sau prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute de art. 1342 C. fisc. în care exigibilitatea se produce la momentul emiterii unei facturi ori la acela la care se încasează avansul;
- că certificatele au fost transferate ce la SC C.G. SA către SC K.E. SRL în trei tranşe:
- 22 mai 2009: 310.000 bucăţi x 48,41 RON = 15.007.100 RON;
- 05 octombrie 2009: 100.000 bucăţi x 48,41 RON = 4.841.000 RON;
- 01 februarie 2010: 100.000 bucăţi x 48,41 RON = 4.841.000 RON.
- că echipa de inspecţie fiscală a colectat (de la SC K.E. SRL) TVA suplimentar aferent prestărilor de servicii către SC C.G. SA în sumă totală de 4.690.929 RON;
- că prin dispoziţia de măsuri din 02 mai 2011 s-a dispus ca „în luna primirii raportului de inspecţie fiscală să emită factura fiscală pentru serviciile prestate către SC C.G. SA în sumă totală de 29.380.029 RON, baza impozabilă de 24.689.100 RON şi TVA colectată de 4.690.929 RON" şi că „în decontul de taxă întocmit conform OMFP nr. 77/2010, factura de prestări servicii în sumă totală de 29.380.029 RON cu TVA de 4.690.929 RON va fi declarată pe rândul facturi emise după inspecţia fiscală conform art. 159 alin. (3) C. fisc., pentru a nu afecta perioada fiscală curentă corespunzătoare întocmirii facturii de prestări servicii de către SC C.G. SA".
S-a reţinut că din acest act de control rezultă că organul fiscal a imputat contribuabilului/prestator SC K.E. SRL necolectarea TVA pentru servicii prestate pârâtei la momentul la care acesta a devenit exigibil, adică la data la care serviciile au fost considerate ca fiind prestate. Acest moment l-au stabilit părţile prin actul adiţional din 21 mai 2009 în preambulul acestuia la pct. b şi în art. 1 reţinându-se că: „administratorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind obţinerea pentru client a alocării suplimentare din rezerva de nou intraţi, fiind îndreptăţit să obţină prime de administrare". Cum s-a arătat de părţi şi s-a reţinut şi de către organul fiscal, certificatele au fost remise reclamantei în perioada mai 2009 -februarie 2010.
La data de 21 iunie 2011 a fost emisă decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina K.E., precum şi obligaţii accesorii în valoare de 1.453.108 RON aferente debitului principal ce reprezintă TVA necolectat la termen, adică valoarea pretinsă cu titlu de despăgubiri prin cererea de chemare în judecată (controlul privind şi alte operaţiuni, iar cifrele din decizia de impunere privind şi alte obligaţii fiscale şi accesorii).
Tribunalul arbitral a, reţinut că organul fiscal, în urma controlului efectuat la reclamantă, a reţinut şi a sancţionat cu obligarea la plata de penalităţi în cuantum de 1.453.108 RON pentru necolectarea de TVA aferent serviciilor prestate, preţul stabilit de părţi fiind determinabil prin înmulţirea numărului de certificate EUA (510.000) cu valoarea acestora din momentul la care, în schimbul preţului datorat, au fost remise reclamantei.
Pârâta SC C.G. SA a fost supusă şi ea unui control privind tranzacţiile cu certificate de emisii de gaze cu efect de seră, control care a fost efectuat în perioada 10-14 decembrie de către A.N.A.F. - Garda Financiară, secţia Judeţeană Vâlcea şi care a fost finalizat prin procesul verbal de constatare din 15 decembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a reţinut:
- prin operaţiunea efectuată părţile au procedat la o compensare a datoriilor reciproce, dar, pentru a putea opera compensarea, era necesar ca obligaţiile reciproce să se nască. Or, pentru aceasta era necesar să se emită facturi fiscale pentru „operaţiunile prestate de fiecare parte" şi „ulterior obligaţiile să se stingă prin compensare";
- prin transferul certificatelor s-a transferat un drept pentru care trebuia obţinut preţul cuvenit. Certificatele constituie un bun în sens larg şi nu un mijloc de plată. Transferul dreptului trebuia consemnat în momentul producerii (...) într-o factură;
- tranzacţiile cu certificate de emisii de gaze cu efect de seră reprezintă, din punct de vedere al TVA, prestări de servicii care, dacă au loc în România, nu intră sub incidenţa scutirilor de TVA;
- transferul certificatelor dintr-un cont deschis de o persoană în Registrele naţionale în contul deschis de altă persoană este echivalent cu transferul dreptului de proprietate.
S-a redat concluzia controlului efectuat la pârâtă ca fiind aceea că „prin neîntocmirea unei facturi, neînregistrarea în contabilitate şi nedeclararea operaţiunii impozabile realizate, de vânzare a certificatelor, nu s-au înregistrat şi declarat veniturile şi TVA-ul de plată aferent". Organul fiscal a stabilit sumele de plată datorate cu titlu de obligaţii fiscale la buget, respectiv TVA şi impozite.
S-a arătat că şi pârâta a fost sancţionată de către organul fiscal pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale în legătură cu transferul dreptului de proprietate al celor 510.000 certificate în favoarea reclamantei, operaţiune care a fost considerată de organul fiscal ca fiind vânzare de certificate.
Tribunalul arbitrai a constatat că cele două organe fiscale care au efectuat controale la părţile în litigiu în legătură cu operaţiunile de transfer a certificatelor EUA nu au un punct de vedere unitar în privinţa calificării operaţiunii prin care certificatele au ajuns de la pârâtă la reclamantă, dar această divergenţă de opinii nu este relevantă.
S-a arătat că în timp ce reclamanta a fost sancţionată pentru neemiterea facturii şi colectarea TVA aferent serviciilor prestate şi care trebuiau să fie considerate ca fiind executate la 21 mai 2009, când părţile au convenit, prin act adiţional, asupra acestui lucru, pârâta a fost sancţionată pentru neemiterea facturii cu TVA pentru operaţiunea de transfer a dreptului de proprietate asupra celor 510.000 de certificate la momentul la care acest transfer s-a petrecut.
S-a considerat că reclamanta nu a fost sancţionată pentru neîndeplinirea de către pârâtă a unei obligaţii contractuale a sa, ci pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de emitere a facturii cu TVA pentru serviciile prestate în beneficiul pârâtei. Or, neemiterea acestei facturi nu poate fi imputată pârâtei. Nu neemiterea de către pârâtă a facturii cu ocazia transferului dreptului de proprietate asupra acestor certificate EUA este motivul pentru care reclamanta a fost sancţionată prin stabilirea în sarcina sa a unor accesorii aferente TVA necolectat la data la care serviciile s-au considerat, de ambele părţi, a fi efectuate cu succesul care a justificat acordarea „primei de administrare".
Tribunalul a constatat că prejudiciul încercat de reclamantă este consecinţa neîndeplinirii de către ea a unei obligaţii legale, aceea de a emite factura cu TVA pentru serviciile prestate în favoarea pârâtei, iar nu consecinţa neîndeplinirii vreunei obligaţii contractuale sau legale de către pârâtă, motiv pentru care s-a apreciat că cererea reclamantei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Împotriva sentinţei arbitrale nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a declarat acţiune în anulare petenta reclamantă SC K.E. SRL, care a invocat nelegalitatea hotărârii arbitrale atacate în raport de prevederile art. 364 lit. f), g) şi i) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 123/2013 din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC K.E. SRL împotriva sentinţei arbitrale nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă C.C.I.R. în Dosarul nr. 129/2012 în contradictoriu cu pârâta SC C.G. SA ca neîntemeiată.
În motivarea acestei hotărâri, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Astfel, printr-un prim motiv al acţiunii în anulare s-au invocat prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ. susţinându-se că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. În esenţă, petenta reclamantă a susţinut că tribunalul arbitral a depăşit limitele cu care a fost investit prin cererea arbitrală, deoarece a analizat modul în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile fiscale.
Curtea de apel a apreciat că susţinerea petentei reclamante din cadrul acestui motiv al acţiunii în anulare nu este întemeiată, întrucât raportat la obiectul acţiunii arbitrale formulate de către petenta reclamantă, instanţa arbitrală în motivare a avut în vedere la stabilirea răspunderii pârâtei atât aspectul îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, raportate la neexecutarea vreunei obligaţii contractuale, cât şi pe cel al îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportate la neîndeplinirea unei obligaţii legale constând în neemiterea facturii fiscale.
S-a mai reţinut că tribunalul arbitrai nu a analizat modul în care petenta reclamantă şi-ar fi îndeplinit obligaţiile fiscale, acest lucru făcând obiectul analizei controlului fiscal efectuat de ANAF.
Totodată, tribunalul a verificat îndeplinirea condiţiilor de atragere a răspunderii pârâtei SC C.G. SA condiţii ce privesc, pe lângă prejudiciul invocat, existenţa faptei ilicite, a legăturii de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciul la care s-a referit petenta reclamantă şi vinovăţia pârâtei cu privire la producerea prejudiciului respectiv. În acest sens, tribunalul arbitral a concluzionat că prejudiciul invocat de către petenta reclamantă nu este consecinţa vreunei fapte ilicite a pârâtei, deci nu există legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtei de neemitere a facturii fiscale pentru certificatele de emisii de gaze EUA transferate reclamantei şi prejudiciul încercat de acesta, prejudiciu cauzat de fapta proprie a reclamantei de neemitere a facturii pentru serviciile prestate pârâtei.
S-a constatat că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ., deoarece hotărârea arbitrală cuprinde dispozitivul şi considerentele pe care instanţa arbitrală Ie-a avut în vedere la pronunţarea acesteia.
Această hotărâre cuprinde nu numai motivele de fapt avute în vedere de către instanţa arbitrală, ci au fost redate şi dispoziţiile legale la care s-a raportat tribunalul arbitrai. În acest sens, s-a expus că dispoziţiile legale incidente sunt prevederile art. 969-970 C. civ. şi cele ale C. fisc. referitoare la taxa pe valoarea adăugată.
Curtea de apel nu a reţinut nici susţinerea petentei reclamante în sensul că hotărârea arbitrală nu ar cuprinde motivarea, deoarece tribunalul arbitral nu s-ar fi referit în mod expres la art. 6 (iii) din contract care prevede obligaţia SC C.G. SA în sensul că: „va suporta toate obligaţiile fiscale care îi revin conform legii, inclusiv dar fără a se limita la calcularea, declararea şi/sau plata oricăror taxe percepute pe orice venit sau profit derivând din prezentul contract".
În primul rând, s-a constatat că prin acţiunea arbitrală nu s-a invocat în mod expres încălcarea acestei clauze contractuale.
În al doilea rând, această obligaţie inserată în contractul dintre părţi reiterează obligaţiile fiscale legale care revin pârâtei din executarea contractului.
În al treilea rând, instanţa arbitrală a analizat raporturile contractuale dintre părţi şi a ajuns la concluzia că nu poate fi vorba despre încălcarea vreunei obligaţii contractuale, deci implicit nici despre obligaţia menţionată la art. 6 (iii) din contract.
S-a mai invocat drept motiv al acţiunii în anulare cel prevăzut de dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitor la pronunţarea hotărârii arbitrale cu încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii.
Petenta reclamantă a indicat drept dispoziţii imperative ale legii ce ar fi fost încălcate prin hotărârea arbitrală, prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. care dispun: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", prevederi care consacră principiul forţei obligatorii a contractelor.
Pe lângă faptul că textul de lege al art. 969 alin. (1) C. civ. nu cuprinde o normă juridică imperativă, sens în care s-a apreciat şi în practica judiciară, s-a constatat că instanţa arbitrală a considerat că nu se poate reţine vreo eventuală încălcare a unei clauze contractuale.
Deşi petenta a susţinut şi încălcarea de către instanţa arbitrală a bunelor moravuri la pronunţarea sentinţei arbitrale, nu s-a indicat în concret care sunt aceste bune moravuri considerate ca fiind încălcate şi cu atât mai mult nu se face nici o probă în acest sens.
Faţă de aceste considerente, curtea de apel a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 364 lit. f), g) şi i) C. proc. civ. de natură să atragă admiterea acţiunii în anulare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC K.E. SRL Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii arbitrale cu consecinţa admiterii acţiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.453.108 RON reprezentând penalităţile pe care reclamanta a fost obligată să le achite A.N.A.F., datorită culpei pârâtei, constând în neemiterea de facturi fiscale la data emiterii unor certificate de emisii de gaze cu efect de seră EUA.
Recurenta apreciază că instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare a interpretat greşit actul dedus judecaţii prin aprecierea că acţiunea reclamantei a fost atât o acţiune în răspundere civilă delictuală cât şi o acţiune în răspundere civilă contractuală, tribunalul arbitrai verificând îndeplinirea în cauza a condiţiilor de atragere a răspunderii pe fiecare din cele două tipuri de acţiuni.
Susţine însă că tribunalul arbitral nu a verificat decât îndeplinirea în speţă a condiţiei existenţei prejudiciului, fiind lipsite de temei legal aspectele reţinute de curtea de apel, care nu se regăsesc în sentinţa arbitrală atacată, motiv pentru care consideră că este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că motivarea adusă de instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare excede limitele investirii, curtea de apel producând ea însăşi o motivare a sentinţei arbitrale.
Recurenta arată că deşi a invocat săvârşirea unui exces de către instanţa arbitrală, faţă de limitele cererii cu soluţionarea căreia aceasta a fost investită, curtea de apel a nesocotit particularităţile relaţiilor contractuale încheiate în speţa dedusă analizei, evidenţiate şi argumentate prin probatoriul administrat în faţa instanţei arbitrale, dând dovadă de o evidentă neînţelegere a specificului speţei, ceea ce a dus la pronunţarea asupra unor aspecte ce exced speţei dedusă analizei.
De asemenea, recurenta mai arată şi faptul că a criticat în cuprinsul acţiunii arbitrale absenţa indicării de către instanţa arbitrală a motivelor de drept ce au determinat pronunţarea în sensul respingerii acţiunii arbitrale, instanţa ignorând cu desăvârşire raportarea în analiza făcută la articolul din contract indicat de reclamantă ca şi temei al cererii arbitrale, respectiv art. 6 pct. iii).
Prin urmare, recurenta apreciază ca fiind lipsită de temei legal şi hotărârea curţii de apel de respingere a acţiunii în anulare cu motivarea incidenţei în speţă a dispoziţiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ. câtă vreme din motivarea adusa sentinţei arbitrale, lipsesc motivele de drept care au fundamentat soluţia tribunalului arbitral.
Recurenta reiterează criticile aduse hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral, susţinând că acesta a omis observarea dispoziţiilor imperative ale art. 969 alin. (1) C. civ., deşi reclamanta a solicitat ca analiza să se facă prin prisma raportării la bunele moravuri nesocotite de instanţa arbitrală atunci când nu s-a raportat şi la articolul din contract în temeiul căruia a invocat reţinerea răspunderii civile contractuale a pârâtei şi, pe cale de consecinţă, repararea de către aceasta a prejudiciului creat prin atitudinea sa contrară înţelegerii părţilor statuate prin contract.
Înalta Curte examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Acţiunea în anulare constituie o cale de control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale cu două obiective bine determinate şi anume verificarea conformităţii hotărârii arbitrale cu convenţia arbitrală precum şi respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel cum ele sunt enunţate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.
În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 se va reţine că hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care au determinat adoptarea soluţiei pronunţate astfel că dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. sunt îndeplinite, situaţie în care critica întemeiată pe acest motiv nu este fondată.
În sentinţa atacată se regăsesc toate argumentele pentru care curtea de apel a apreciat că motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. g) C. proc. civ. nu este incident în speţă.
Ipoteza de anulare a hotărârii arbitrale prevăzută de art. 364 lit. g) are în vedere lipsa totală a motivării, iar nu o motivare neconformă opiniei recurentei reclamante, deoarece acţiunea în anulare nu vizează analiza fondului litigiului ci eventualele aspecte procedurale încălcate de instanţa arbitrală.
Interpretarea prevederilor contractuale şi constatările tribunalului arbitrai referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare, cu atât mai puţin prin exercitarea căii de atac a recursului.
Prin urmare, curtea de apel a arătat considerentele pentru care a respins acţiunea în anulare, menţinând soluţia tribunalului arbitral de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC K.E. SRL Bucureşti, precizând că aceasta nu a fost sancţionată pentru neîndeplinirea de către pârâtă a unei obligaţii contractuale a sa, ci pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de emitere a facturii cu TVA pentru serviciile prestate în beneficiul pârâtei. Totodată, curtea de apel a explicat detaliat că motivul pentru care reclamanta a fost sancţionată prin stabilirea în sarcina sa a unor accesorii aferente TVA necolectat la data la care serviciile s-au considerat de ambele părţi a fi prestate cu succesul care a justificat acordarea primei de administrare nu este reprezentat de neemiterea de către pârâtă a facturii cu ocazia transferului dreptului de proprietate asupra acestor certificate EUA.
De asemenea, în hotărârea pronunţată, s-a justificat pe larg şi în mod temeinic faptul că prin acţiunea arbitrală nu s-a invocat în mod expres încălcarea clauzei prevăzute la art. 6 (iii) din contract, clauză care reiterează obligaţiile fiscale legale care revin pârâtei din executarea contractului, precum şi faptul că instanţa arbitrală a analizat raporturile contractuale dintre părţi şi a ajuns la concluzia că nu poate fi vorba de încălcarea vreunei obligaţii contractuale, deci implicit nici de obligaţia menţionată la art. 6 (iii) din contract.
Ca atare, curtea de apel, verificând legalitatea hotărârii arbitrale a răspuns, cu respectarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., la toate criticile, nefiind întrunite condiţiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.
Criticile vizând interpretarea greşită de către curtea de apel a actului dedus judecăţii în sensul că a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind atât o acţiune în răspundere civilă contractuală cât şi una delictuală, pronunţându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nu sunt fondate.
Astfel, deşi în speţă se face referire la răspunderea civilă delictuală, acest element nu influenţează în niciun mod soluţia corectă pronunţată de instanţă cât timp aceasta a verificat în mod temeinic şi legal toate aspectele referitoare la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale şi a respins acţiunea cu respectarea tuturor normelor legale.
Curtea de Apel în mod corect a confirmat faptul că tribunalul a identificat ca problemă de drept de care depindea soluţionarea cauzei aceea ce constă în a determina dacă penalităţile la care a fost obligată reclamanta, urmare a controlului fiscal la care a fost supusă şi care reprezintă şi suma pretinsă cu titlu de daune reprezintă prejudiciu încercat de către reclamantă prin neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale sau această sarcină este consecinţa unei conduite culpabile a acesteia în raport cu administraţia fiscală.
Astfel, instanţa arbitrală s-a raportat în momentul tranşării problemei obiectului dedus judecăţii, la o analiză a condiţiilor existentei răspunderii civile contractuale în sensul identificării existenţei unui prejudiciu cauzat printr-o faptă a pârâtei de neîndeplinire a unor obligaţii contractuale, faptă săvârşită în mod culpabil de către aceasta.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţele nu s-au raportat exclusiv la condiţia existenţei prejudiciului, ci pe baza probatoriului administrat au constatat că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de răspunderea civilă contractuală.
De asemenea, susţinerea recurentei în sensul că motivarea curţii de apel excede limitele învestirii nu poate fi primită, având în vedere faptul că aceasta a analizat cauza sub toate aspectele şi a tras propriile concluzii faţă de soluţia pronunţată de tribunalul arbitral.
În consecinţă, rezultă că tribunalul arbitral a examinat cauza în limita învestirii sale, astfel că în mod corect Curtea a apreciat că motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. nu este fondat.
Este nefondată critica prin care se susţine că instanţa a considerat inaplicabil art. 364 lit. i) C. proc. civ. din perspectiva încălcării art. 969 C. civ., întrucât sunt aprecieri asupra fondului litigiului care exced controlului judiciar, iar nerespectarea prevederilor contractuale nu poate reprezenta o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii.
În baza acestor considerente, reţinând că prin sentinţa atacată instanţa a pronunţat o hotărâre legală, care cuprinde motivele în fapt şi de drept care i-au format convingerea, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC K.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 123/2013 din 6 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3160/2014. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3163/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
