ICCJ. Decizia nr. 3158/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3158/2014
Dosar nr. 35527/3/2012
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2252 din 15 martie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţia prematurităţii şi excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiate, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins cererea formulată de reclamanta SC G.M. SRL prin lichidator judiciar E.I. SPRL în contradictoriu cu pârâta SC E.P. SRL, pentru existenţa puterii de lucru judecat, şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.800 RON către pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti interzice supunerea din nou în faţa unei instanţe a cea ce a fost deja judecat, dată fiind prezumţia de adevăr de care aceasta se bucură.
Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat instanţei constatarea calităţii sale de proprietar asupra etajelor 1 şi 2 din imobilul situat în Bucureşti, bd. I.M., sector 6, motivat de faptul că prin contractul de asociere în participaţiune încheiat la data de 16 septembrie 2002 cu SC A. SA Bucureşti şi SC M. SA Bucureşti s-a convenit ca în urma investiţiei făcute în asociaţiune aceasta va deveni proprietar exclusiv al etajului 1 şi 2.
Din actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat că o asemenea solicitare a fost formulată de către reclamantă şi în Dosarul nr. 2625/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, în cadrul căruia s-a solicitat punerea părţilor în situaţia anterioară prin constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra etajelor I şi II, a scării exterioare de acces la aceste etaje conform contractului de asociere în participaţie din 16 septembrie 2002, ca urmare a anulării contractelor de cesiune fără număr şi dată încheiate între reclamantă şi SC M. SA şi pârâta SC E.P. SRL.
Prin decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea principală formulată de către reclamantă, a anulat contractele de cesiune fără număr şi dată prin care s-a convenit cesionarea contractului de asociere în participaţiune din 16 septembrie 2002 şi s-a respins capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, reţinându-se că reclamanta-debitoare nu a probat că este proprietara etajelor 1 şi 2 şi a scării exterioare de acces la aceste etaje, la data cesionării nefiind construite (...) „expertiza în cauză reţinând o investiţie de 89.383 RON în cea ce o priveşte".
S-a apreciat de către prima instanţă că decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, dată fiind identitatea de părţi: reclamanta din prezenta cauză în ambele dosare a chemat în judecată pe pârâta SC E.P. SRL; identitatea de obiect: în ambele acţiuni reclamanta solicită constatarea dreptului de proprietate asupra etajelor I şi II, a scării exterioare de acces la aceste etaje; de cauză: în ambele acţiuni se invocă ca temei juridic, ca fundament al dreptului de proprietate a cărui constatare se solicită, contractul de asociere în participaţiune din 16 septembrie 2002.
Î mpotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC G.M. prin lichidator judiciar E.I. SPRL, solicitând anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin decizia civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a cvilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC G.M. prin lichidator judiciar E.I. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 2252 din 15 martie 2013, pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti, a fost anulată sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că pentru a exista autoritatea de lucru judecat este necesar să fie întrunită o triplă identitate, respectiv cea de părţi, obiect şi cauză, iar hotărârea judecătorească anterioară în raport de care se invocă această excepţie, în afară de faptul de a fi definitivă, trebuie să fi rezolvat în fond procesul dintre părţi, deoarece doar astfel se aduce satisfacţie principiului esenţial potrivit cu care o cerere de chemare în judecată nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată.
În speţă, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca urmare a admiterii recursului, s-a admis în parte cererea principală formulată de către administratorul judiciar al debitoarei G.M. SRL, şi, printre altele, s-a respins capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară prin constatarea existenţei în patrimoniul debitoarei a dreptului de proprietate exclusivă asupra etajelor I şi II şi a scării exterioare de acces.
În considerentele acestei decizii, cu privire la acest capăt de cerere, s-a reţinut că „în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, probele relevă că nu este posibilă în prezent cât timp societatea debitoare nu a probat că este proprietara etajelor 1 şi 2 şi a scării exterioare de acces la aceste etaje, la data cesionarii nefiind construite.
Aşadar, societatea urmează ca sub acest aspect să-şi valorifice drepturile pe care le are pe cale separată, limitându-se la momentul cesiunii şi în raport de obiectul cesiunii".
Faţă de aceste aspecte, instanţa de apel a reţinut că prima hotărâre nu a rezolvat definitiv fondul acestei pretenţii deduse judecăţii, câtă vreme a apreciat că doar temporar şi prin raportare la un anume moment nu era posibilă repunerea în situaţia anterioară prin constatarea dreptului de proprietate şi implicit a recunoscut părţii posibilitatea unei acţiuni ulterioare, dându-i îndrumarea de a-şi valorifica drepturile pe cale separată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât din lecturarea atentă a cererii de chemare în judecată s-a observat că reclamanta a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilelor menţionate în starea în care se găseau la data primei cesiuni intervenite între G. şi M., reieşind aşadar că nu există identitatea deplină de obiect între cele două cauze, câtă vreme în petitul din primul litigiu nu s-a făcut nicio referire la acest aspect (respectiv nu s-a cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de la un moment anterior).
Or, date fiind cele de mai sus, curtea de apel a statuat că este permisă reiterarea cererii G.M. SRL de constatare a existenţei în patrimoniul său a dreptului de proprietate, neexistând lucru judecat cu privire la aceasta.
În consecinţă, admiţând apelul, faţă de faptul că prima instanţă în mod greşit nu a intrat în cercetarea fondului şi că prin cererea de apel s-a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, date fiind prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Î mpotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.P. SRL Bucureşti, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de tribunal.
Recurenta - pârâtă susţine că instanţa de apel care a pronunţat hotărârea atacată a interpretat greşit faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de recurs, respectiv decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012, nu ar fi rezolvat în mod definitiv fondul pretenţiei deduse judecaţii, ci numai temporar, în logica juridică a instanţei de. apel această noţiune fiind înţeleasă cu totul greşit, deoarece repunerea în situaţia anterioară se analizează raportat la un singur moment, respectiv momentul încheierii contractelor de cesiune anulate, indiferent dacă analiza acestei situaţii anterioare se realizează la momentul soluţionării prezentului recurs, la momentul soluţionării în fond sau recurs a acelei cauze sau la momentul soluţionării în apel a acestei cauze.
Se arată că în decizia civilă menţionată, instanţa de recurs care s-a pronunţat în acea cauză a menţionat expres că societatea debitoare îşi poate valorifica, pe cale separată, numai drepturile pe care le avea la momentul cesiunii şi în raport de obiectul cesiunii, care a constat în cesionarea „dreptului de a construi" fie a etajului 1, fie a etajului 2 şi a scărilor de acces a clădirii anexă ce a constituit obiectul contractului de asociere în participaţiune, iar la momentul cesiunii, debitoarea SC G.M. SRL nu era titulara niciunui drept de proprietate a vreunei părţi din această clădire, ci, eventual, titulara dreptului de creanţă asupra investiţiei efectuată până la acel moment al cesiunii, în condiţiile în care dreptul său de proprietate s-ar fi născut numai la data încheierii procesului-verbal de finalizare a lucrărilor.
Recurenta consideră că intenţia vădită a reclamantei - intimate este de a induce în eroare instanţele, aceasta susţinând că la data de 16 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune numai între SC A. SA şi debitoarea SC G.M. SRL, înscrisul fără număr şi fără dată depus la dosarul cauzei nefacând dovada acestui contract.
Totodată, arată că la oricare dintre contractele de asociere în participaţiune ne-am referi -fie la cel real care are şi număr şi dată, respectiv 212 din 16 septembrie 2002 şi care este singurul contract de asociere în participaţiune încheiat în scopul construirii extinderii anexă, fie la cel fără număr şi fără dată invocat de reclamanta-intimată - se impune a se constata nevalabilitatea şi nulitatea oricărui contract de cesiune care s-ar încheia fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Cap. VIII. art. 1. clauza comună ambelor contracte precizate, respectiv încheierea acestui contract de cesiune printr-un act adiţional care să fie semnat (şi deci însuşit) de reprezentantul fiecărei părţi contractante.
Chiar în contractul de asociere în participaţiune - fără număr şi fără dată - invocat de reclamanta-intimată, cele (numai) două părţi contractante au convenit ca „Construcţia ce constituie obiectul prezentului contract, realizată prin invenstiţia făcută în Asociaţiune devine şi rămâne de la data încheierii între părţi a procesului-verbal de finalizare a lucrărilor, proprietatea celor doi asociaţi astfel:
- SC A. SA va fi prcprietar exclusiv al parterului;
- SC G.M. SRL va fi proprietar exlusiv al etajelor 1 şi 2, precum şi al scării de acces la aceste doua etaje."
Recurenta-pârâtă susţine că cele două acţiuni, chiar dacă sunt intitulate în mod diferit, respectiv "acţiune în anulare" pentru prima acţiune şi "acţiune în constatare" pentru cea de-a doua, ambele au acelaşi obiect, deoarece reclamanta are aceeaşi pretenţie dedusă judecăţii.
Astfel, în prima acţiune, reclamanta-intimată solicită constatarea dreptului său de proprietate asupra părţilor din construcţia anexă ca efect al anulării oricărui contract (în sensul de act juridic civil), în speţă a contractelor de cesiune, prin intermediul instituţiei restitutio in integrum, iar in a doua acţiune, reclamanta-intimată solicita tot constatarea dreptului sau de proprietate asupra aceloraşi părţi din construcţia anexă, şi tot ca efect al anularii contractelor de cesiune, de aceasta dată, însă, anularea fiind dispusă - în mod definitiv şi irevocabil - în baza unei hotărâri judecătoreşti, nemaifiind nevoie să apeleze la instituţia restitutio in integrum.
Se arată că, dacă la prima acţiune este evident că repunerea in situaţia anterioară se raportează la momentul cesiunii încheiate între reclamanta-intimată SC G.M. SRL, în calitate de cedent şi SC M. SA, în calitate de cesionar, la a doua acţiune, instanţa de apel consideră în mod vădit eronat că „reclamanta a solicitat să se constate dreptul de proprietate asupra imobilelor menţionate în starea în care se găseau la data primei cesiuni intervenite între G. şi M., reieşind aşadar că nu exista identitate deplină de obiect între cele două cauze, câtă vreme în petitul din primul litigiu nu s-a făcut nicio referire la acest aspect (respectiv nu s-a cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de la un moment anterior)".
Prin urmare, recurenta învederează greşeala instanţei de apel în interpretarea dată petitului din primul litigiu - respectiv nu s-a cerut constatarea dreptului prin raportare la starea de la un moment anterior, dat fiind că nici nu era nevoie ca intimata-reclamantă să solicite în mod expres raportarea la un moment anterior, câtă vreme aceasta a solicitat, ca un capăt de cerere distinct, repunerea părţilor în situaţia anterioară, principiu în virtutea căruia, părţile (re)ajung, de drept, în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Solicită recurenta să se constate că momentul la care se raportează revenirea la situaţia anterioară este acelaşi în ambele acţiuni formulate de intimata-reclamantă, respectiv momentul dinaintea încheierii contractului de cesiune anulat între intimata-reclamantă SC G.M. SRL (cedent) şi SC M. SA (cesionar).
Numai că, susţine recurenta, raportat la acest moment, intimata-reclamantă nu era titulara a vreunui drept de proprietate asupra construcţiei anexă ce făcea obiectul contractului de asociere în participaţiune din 16 septembrie 2002, ci, numai asupra unui drept de creanţă materializat în investiţia făcuta până la momentul cesiunii, motiv pentru care instanţa de recurs care s-a pronunţat definitiv şi irevocabil în prima acţiune a indicat intimatei-reclamante să-şi valorifice drepturile pe care le are pe cale separată limitându-se la momentul realizării cesiunii şi în raport de obiectul cesiunii, expertiza efectuată în cauza reţinând o investiţie în sumă de 89.383 RON în ceea ce o priveşte.
Î n acest context, dacă instanţa în decizia civilă nr. 466 din 21 februarie 2012 reţine că debitoarea nu este proprietara etajelor 1 şi 2 şi a scării exterioare de acces din construcţia anexă, hotărâre cu putere de lucru judecat sub acest aspect, recurenta arată că este evident că prin intermediul prezentei acţiuni intimata-reclamanta intenţionează, de fapt, să recupereze suma investită de debitoare în construcţia anexă până la momentul cesionarii contractului de asociere în participaţiune indicat, în baza căruia fiecare dintre asociaţi s-a obligat să construiască anumite părţi din anexă, dar, până la momentul cesiunii au construit efectiv numai structura de rezistenţă numai la nivelu! parterului şi etajului 1, cum reţine expertiza efectuată la judecarea în fond a primei acţiuni.
Recurenta mai solicită şi să se constate că obiectul real al prezentei acţiuni este patrimonial, evaluabil în bani, el constând într-un drept de creanţă ce reprezintă pretenţiile lichidatorului judiciar în sumă de 99.819 RON în opinia sa, în realitate însă de 89.383 RON, aşa cum reţin instanţele anterioare, drept de creanţă materializat în contravaloarea investiţiei efectuată de societatea debitoare SC G.M. SRL în extinderea-anexă până la momentul cesionarii de către aceasta a dreptului de a construi etajul 2 către SC M. SA, această primă cesiune perfectându-se în decembrie 2005, cum a reţinut instanţa de fond care a judecat prima acţiune.
În final, recurenta susţine şi faptul că, dat fiind că prezenta acţiune în care intimata-reclamanta face referire la faptul că instanţele anterioare i-au indicat să acţioneze pe cale separată valorificarea drepturilor pe care le are a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10 septembrie 2012, pe de o parte, şi având în vedere ca instanţa de recurs care a soluţionat definitiv şi irevocabil prima acţiune indică şi momentul în care s-a născut dreptul la acţiune privind valorificarea drepturilor pe care le are debitoarea, respectiv momentul realizării cesiunii, pe de altă parte, instanţa trebuie să constate că dreptul la acţiunea debitoarei având ca obiect pretenţii în sumă de 89.383 RON, este prescris în baza art. 3 raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil la speţă potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
În condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cauza pe excepţia autorităţii de lucru judecat, limitele de judecată în apel se circumscriu soluţiei atacate, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
Nu prezintă relevanţă astfel decât analizarea condiţiilor în care poate interveni această excepţie, în funcţie de apărările părţilor - instanţa de apel procedând în acest fel şi constatând în mod corect inexistenţa autorităţii de lucru judecat, ceea ce face să nu fie fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. invocate de recurenta-pârâtă.
Nu se arată care act juridic dedus judecăţii ar fi fost interpretat greşit, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În măsura în care este vizată hotărârea de recurs pronunţată în litigiul anterior al reclamantei-intimate, faţă de cronologia motivelor, aceasta nu este act juridic dedus judecăţii în sensul normei procedurale menţionate.
Prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se urmăreşte, de fapt, reanalizarea deciziei de recurs anterioare, lucru care nu este permis de art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. care consacră caracterul irevocabil al acestei hotărâri.
Criticile formulate de recurenta - pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat (art. 1201 C. civ.).
Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Cauza acţiunii civile trebuie privită din. punct de vedere al scopului, dar şi din punct de vedere al temeiului juridic al cererii.
Aşadar, conceptul de cauza trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât şi la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuţie (causa debendi).
În speţă, din perspectiva acestei analize există o diferenţă importantă de cauză între prezenta pricină şi cauza anterior judecată şi finalizată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Astfel, la data pronunţării deciziei civile nr. 466 din 21 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere soluţionarea petitului privind repunerea părţilor în situaţia anterioară prin prisma consecinţei nulităţii, la acel moment recunoaşterea calităţii de proprietar a reclamantei nefiind posibilă, instanţa raportându-se la data cesiunii.
În litigiul pendinte, dreptul dedus judecăţii presupune o altă cauză juridică şi anume valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei derivat din contractul de asociere în participatiune contra pârâtei recurente care exercită posesia şi este înscrisă în Cartea Funciară.
Prin urmare, în speţă trebuie analizat dacă readucerea reclamantei SC G.M. SRL prin lichidator judiciar E.I. SPRL în contractul de asociere, prin realizarea obiectului convenţiei (îndeplinirea existenţei drepturilor şi obligaţiilor părţilor decurgând din asociere) este de natură să titularizeze calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilelor în discuţie şi dacă aceasta poate fi opusă pârâtei.
În consecinţă, în mod corect instanţa de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la constatarea existenţei în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilelor şi având în vedere solicitarea reclamantei a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare. Întrucât fondul pricinii nu a fost analizat de instanţa de apel, instanţa de recurs nu se poate pronunţa asupra celorlalte critici invocate de recurentă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa învestită cu rejudecarea.
Constatând că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 6 din 7 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3155/2014. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 3159/2014. Civil → |
|---|
