ICCJ. Decizia nr. 3197/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3197/2014
Dosar nr. 2091/97/2010
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 30 aprilie 2010, reclamanta M.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statui Român, prin SC H. Bucureşti şi Sucursala H. Haţeg, să se constate că este moştenitoare în calitate de fiică a defunctului B.G., asupra terenului agricol în suprafaţă de 11.126 mp, ocupat de pârâta SC H. SA încă din anul 1989 - expropriat fără despăgubiri pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, să fie obligata pârâta să-i plătească despăgubiri în sumă de 283,713 lei - echivalentul a 66.549 euro, reprezentând valoarea terenului şi, în principal, suma de 226.800 lei contravaloarea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă a acestuia în perioada 1990 - 2010, iar în subsidiar, suma de 102.060 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pentru lipsa folosului agricol nerealizat pe perioada 2002 - 2010 inclusiv şi să se stabilească cel mai scurt şi posibil termen de plată a despăgubirilor, plata urmând să fie tăcută în lei la cursul oficial ai B.N.R. de la data plăţii efective.
Prin cererea de chemare în garanţie înregistrată la dosarul cauzei, pârâta a solicitat ca, în situaţia în care ar cădea în pretenţii faţă de reclamant, Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat a o despăgubi, în calitate de gestionar al fondurilor băneşti ale statului şi respectiv, de entitate abilitată la efectuarea de plăţi în numele acestuia - unicul beneficiar al investiţiei şi singurul organism îndrituit a deţine dreptul de proprietate publică asupra unui atare imobil.
Prin Sentinţa civilă nr. 297/2013, Tribunalul Hunedoara a respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC "H. SA" Bucureşti - din subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor, împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a lipsei calităţii procesuale pasive.
A admis excepţia tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras, invocată de reclamant
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru folosul de tras pentru perioada 1989 - 2007, ambele invocate de pârâtă.
A constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Haţeg şi a respins acţiunea faţă de aceasta pe această excepţie.
A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta M.A. - decedată pe parcursul procesului şi continuată de M.I.A. în calitate de moştenitor - împotriva pârâtului Statul Român, prin SC H. SA Bucureşti şi, în consecinţă:
A constatat că reclamantul are calitatea de proprietar - ca descendent al antecesorului său B.G. asupra terenului agricol în suprafaţă de 3318 mp, situat pe raza localităţii Subcetate, expropriat pentru cauză de utilitate publică de interes naţional - declarată prin H.G. nr. 392/2002, astfel cum a fost identificat prin raportul de evaluare judiciară executat în cauză de comisia formată din experţii judiciari M.N., C.Ş. şi R.I. şi respectiv, de comisia L.G.T., I.D. şi P.I. - parte integrantă a prezentei hotărâri.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului M.I.A. într-un termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, cu titlu de despăgubiri suma de 84.609 lei, echivalent a 19.034 euro, reprezentând valoarea terenului agricol expropriat şi suma de 30.344 lei, echivalent a 6,826 euro., reprezentând prejudiciul creat acestuia pentru folosul agricol nerealizat în perioada 2002 - 2010 inclusiv.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 2.400 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta are calitatea de descendentă a defunctului B.G., iar reclamantul M.I.A. este descendentul reclamantei pe linie paternă - conform actelor de stare civilă şi respectiv, a registrului agricol din 1959 - 1964. Ca atare, pe baza acestor evidenţe, antecesorul reclamantei era îndreptăţit la reconstituirea întregii proprietăţi agricole pe care în împrejurările anului 1962 au fost nevoiţi să o înscrie în C.A.P. Sântămărie Orlea. Prin titlul de proprietate emis, comisia locală abilitată a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor arabile înscrise în C.A.P, de către antecesorii reclamantei, cu excepţia celor care sunt afectate de lucrările hidroenergetice şi apele Lacului de acumulare Sântămărie Orlea.
Aşadar, reclamantul are vocaţie la moştenirea antecesorilor săi şi, deci, calitate procesuală activă în cauză, determinată de interesul şi. dreptul de a solicita despăgubiri pentru terenurile proprietatea acestora.
Pe cale de consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă.
Instanţa de fond a respins şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca fiind invocată tardiv, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 115 şi art. 132 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării "Amenajarea Hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria", desemnând, la art. 2 al acestui act normativ, ca expropriator, Statul Român, prin SC H. SA, în subordinea M.I.R., iar prin Hotărârea nr. 968 din 15 iunie 2004, Guvernul României a constituit Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării respectivului obiectiv de interes naţional, declarat ca atare, prin Hotărârea nr. 392/2002, fără însă ca procedura exproprierii să fie finalizată în mod concret, efectiv.
Prin raportul de evaluare întocmit în cauză, experţii judiciari au identificat terenurile în litigiu afectate de obiectivul de interes naţional declarat potrivit H.G. nr. 392/2002 a Guvernului României, cu date de carte funciară, vecinătăţi şi categorii de folosinţă, stabilind suprafaţa acestora la 11,126 mp, precum şi valoarea acestuia la 25,5 lei/mp şi respectiv, la 5,1 euro/mp şi 24,81 lei/mp, funcţie de metoda de evaluare folosită, iar valoarea despăgubirilor pentru folosul agricol, anual, nerealizat, la suma de 10.237 lei/ha/an - în fiecare dintre lucrările de evaluare.
Or, având în vedere precedentele judiciare, respectiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare, intrate în puterea lucrului judecat prin cenzurarea lor în căile de control judiciar, instanţa a apreciat că valoarea de 25,5 lei/mp este rezonabilă şi poate compensa valoarea terenului în litigiu, astfel că au fost acordate despăgubiri raportat la această valoare.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren la care este îndreptăţită reclamanta, instanţa a avut în vedere raportul de expertiză topografică, din care rezultă ca după defunctul B.G. se cuvine reclamantei suprafaţa de 3318 mp teren arabil.
Prin Decizia nr. 68 din 3 iulie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Sentinţei nr. 297/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa atacată numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului M.I.A. - moştenitor al reclamantei decedate M.A., cu titlu de foios agricol nerealizat şi rejudecând în aceste limite:
A redus cuantumul despăgubirilor acordate cu acest titlu şi a obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri în sumă 10.114 lei, reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2007 - 2010.
A menţinut în rest sentinţa atacată.
A respins apelul declarat de reclamantul M.I.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Asupra apelului declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că reclamanta M.A. a sesizat instanţa de fond cu o cerere prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat precum şi pentru lipsa de folosinţă a terenului, perioada pentru care au fost solicitate despăgubirile fiind 1989 - 2010,
În ceea ce priveşte terenul pentru care au fost solicitate despăgubirile, reclamanta a indicat suprafaţa de 9.077,49 mp, arătând că aceste terenuri au aparţinut defunctului său tată B.G.
Calitatea reclamantei de moştenitoare după defunctul B.G. nu poate fi contestată, reclamanta decedând în cursul procesului, iar acţiunea fiind continuată de nepotul său, care a devenit astfel reclamantul M.I.A.
La dosar fond a fost depus certificatul de moştenitor suplimentar nr. 101 din 20 septembrie 2011, prin care s-a constatat că reclamantul M.I.A. are calitatea de strănepot de fiu în cotă de 1/1 parte după defunctul B.G. decedat la data de 17 ianuarie 1965.
Cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată de reclamanta M.A., în calitate de fiică a lui B.G. doar pentru terenurile aparţinând acestui proprietar.
Atâta timp cât cea care a promovat acţiunea a invocat calitatea de moştenitor doar după B.G., M.I.A., cel care a continuat acţiunea reclamantei decedate pe parcursul litigiului, nu poate solicita constatarea calităţii de moştenitor şi după alte persoane, respectiv după B.M., B.R., B.I., B.I.Z. şi B.T.
Conform arborelui genealogic de la dosar apel, aceste persoane sunt rude în linie colaterală, respectiv sunt mătuşi ale reclamantei iniţiale M.A., legătura de rudenie dintre acestea şi reclamantul M.I.A. depăşind gradul IV din clasa a II moştenitori, acesta fiind stră-strănepot de frate.
Cererea reclamantului de a-i fi acordate despăgubiri pentru întreaga suprafaţă de 11,126 mp nu poate fi primită, întrucât acesta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor după rudele colaterale ale reclamantei iniţiale.
Pentru aceste motive, curtea de apel a apreciat că suprafaţa de teren la care reclamantul este îndreptăţit a fost corect stabilită de instanţa de fond, fiind calculată de experţii L.G.T., P.I. şi I.D.I. în lucrarea aflată la dosar Tribunalul Hunedoara, suprafaţa totală fiind de 3318 mp.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantului reclamant de a-i fi acordate despăgubirile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi pentru perioada anterioară anului 2002, acest motiv de apei a fost analizat odată cu analiza motivului de apel invocat de pârâtă referitor la prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada anterioară anului 2007, instanţa de apel stabilind că despăgubirile cu acest titlu se cuvin pentru perioada 2007 - 2010.
Cererea formulată de apelant în subsidiar, în sensul de a-i fi acordate despăgubirile şi pentru perioada 2010 - 2014 nu a fost primită, întrucât este o cerere nouă, inadmisibilă în faţa instanţei de apel, în conformitate cu art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Cererea apelantului nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pretenţiile aferente acestei perioade nu pot fi considerate dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe.
În speţă, obiectul pretenţiilor reclamantului este limitat la perioada 1989 - 2010, astfel că perioada 2010 - 2014 nu este un accesoriu al obiectului principal stabilit de reclamant în faţa primei instanţe, ci este o cerere nouă, care nu poate fi încadrată în prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., ci în prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., fiind în consecinţă, inadmisibilă.
Motivul de apel referitor la neacordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariu de avocat nu a fost primit, la dosar neexistând o chitanţă prin care să se facă o astfel de dovadă.
Suma de 2400 lei acordata de instanţa de fond reprezintă onorariul experţilor, la filele indicate de instanţa de fond fiind găsite doar chitanţe privind plata acestui onorariu.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reţinut că reclamantul M.I.A. este unic moştenitor al numitului B.G., decedat la data de 17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică, calitate ce i-a fost recunoscută prin certificatul de moştenitor nr. 101/2011.
Aşa cum s-a arătat în motivarea respingerii apelului reclamantului, acesta nu a dovedit calitatea de moştenitor după mătuşile bunicii sale, B.M., B.R. şi B.I., astfel că instanţa de apel nu a reţinut în final decât calitatea de moştenitor după B.G. şi îndreptăţirea la despăgubiri pentru o suprafaţă de 3318 mp.
Prin urmare, au fost apreciate ca nefondate criticile pârâtei cu privire la calitatea de succesibil a reclamantului după B.G., în calitate de strănepot de fiică, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată în faţa instanţei de fond şi reiterată în apel, fiind nefondată şi corectă respinsă de Tribunalul Hunedoara.
Referitor la criticile care privesc calitatea procesuală activă a reclamantului raportat la faptul că terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul antecesorilor reclamantului la data decesului, astfel că nu puteau fi moştenite de reclamant, chiar dacă a dovedit calitatea de succesibil, întrucât nimeni nu poate transmite mai mult decât are.
Sub acest aspect prezintă relevanţă majoră atitudinea pârâtei SC H. SA, în calitate de reprezentant al expropriatorului care, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment ca aceştia sunt proprietarii terenurilor şi că li se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea,
Cu alte cuvinte, în procedura prealabilă expropriatorul a recunoscut calitatea de proprietari în favoarea antecesorilor reclamantului, fiind emise notificări în temeiul Legii nr. 33/1994, prin care expropriatorul a făcut ofertă de despăgubire pentru terenurile înscrise în CF 63, 120, 212, 837, invitând proprietarii să se pronunţe asupra ofertelor şi să le comunice pretenţiile lor, însă la acea dată proprietarii notificaţi erau deja decedaţi, B.G., B.M. şi B.D.
Prin urmare, îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, aceasta, după apariţia H.G. nr. 392/2002, notificându-i pe proprietarii tabulari, antecesorii reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât la data notificării persoanele notificate erau decedate, iar reclamantul nu a avut cunoştinţă de aceste notificări,
Este de reţinut, sub acest aspect, că limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamant şi ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de moştenitor al persoanelor expropriate.
Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care sa pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise În procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorilor reclamantului calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri,
Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de pârâta apelantă, că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acţiunii de faţă, reclamantului sa i se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptăţit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările adresate antecesorilor săi. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (Decizia nr. 5045/2012 a Secţiei I civile).
Faţă de aceste circumstanţe, s-a constatat că reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârâtă, prin emiterea notificărilor, cât şi de autorităţile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde sa aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerorea contra Republicii Cehe).
În hotărârea pilot pronunţată în cauza A. şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reanalizat noţiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege.
Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În speţă, statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut antecesorilor reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat.
Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului.
Ca urmare, reclamantul are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul î adiţional la Convenţie.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce se impune este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).
În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991 - 1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moştenitor al proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionata şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor după aceştia, curtea de apel a respins argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Imobilele în litigiu înscrise în CF 334, 63, 120, 212 şi 837 Subcetate au fost identificate de experţii C.Ş., M.N., R.I. şi S.M. care au concluzionat ca suprafaţa totală de teren cuvenită reclamantului după proprietarul tabular B.G. este de 3318 mp, pe care l-au evaluat la 25,5 lei/mp.
În urma obiecţiunilor pârâtei, a fost efectuat un supliment al raportului de expertiză prin care a fost stabilită aproximativ aceeaşi valoare şi anume 24,81 lei/mp.
Imobilele în litigiu fiind expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, la acel moment Legea nr. 33/1994 era în vigoare şi pe deplin aplicabila, neavând relevanţă împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia civilă nr. 3383/2011).
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel a respins argumentele apelantei pârâte în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu îşi poate produce efecte ultraactiv.
Pentru cele expuse, s-a constatat că instanţa de fond în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
În ce priveşte excepţia prematurităţii, instanţa de apel a constatat că susţinerile apelantei sunt de asemenea nefondate, întrucât nu poate fi imputată reclamantului nici lipsa procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelanta şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona Bucium-Subcetate.
Contrar susţinerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de iac, iar pentru cele m litigiu, persoanele îndreptăţite fiind îndrumate să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 (conform adeverinţei de la dosar fond).
Nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilităţii publice s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
Pârâta, prin reprezentantul său, SC H. SA critică şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Aşa cum s-a reţinut, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002.
Ca urmare, s-a constatat că prima instanţă în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie.
Referitor la fondul cauzei, instanţa de apei a reţinut că pârâta aduce critici vizând valoarea terenului expropriat, precum şi valoarea folosului de tras acordat de instanţa de fond, considerând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă.
Experţii care au efectuat primul raport de expertiză au propus mai multe metode de determinare a valorii terenului, instanţa de fond stabilind valoarea prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de Ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 25,5 lei/mp.
Prin contraexpertiza efectuată ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor pârâtei, experţii au propus şi alte variante de stabilire a preţului terenului în litigiu, suma propusă fiind sensibil apropiată de suma stabilită iniţial, respectiv 24,81 mp.
În apel, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare a despăgubirilor reprezentând valoarea terenului expropriat, susţinând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă.
În cauză, experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobilele de acelaşi fel cu cel în litigiu, curtea de apel constatând ca varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25 lei/mp este o valoare reală.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că despăgubirile acordate de instanţa de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafaţă de 3318 mp au fost corect stabilite, motivele de apel care vizează acest aspect fiind nefondate.
În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, curtea a constatat că apelanta critică raportul de expertiză pentru faptul că despăgubirile au fost acordate la nivelul preţurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei şi nu luând în calcul preţul aferent fiecărui an agricol aşa cum trebuia să se procedeze.
Criticile astfel formulate sunt nefondate, experţii stabilind despăgubirile în funcţie de categoria terenului în litigiu, fiind vorba de un teren în zonă de lunca, terenurile fiind fertile şi pretabile cultivării legumelor diverse şi cartofilor, despăgubirile fiind stabilite la o valoare medie.
Experţii au determinat profitul mediu pe an, luând în caicul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafaţă de 3318 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi şi cu porumb. Prin această metodă, experţii au determinat un profit mediu pe hectar de 10.217 lei/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 3371 lei/an pentru suprafaţa în litigiu, de 3318 mp.
Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a constatat că valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată.
În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea prin care reclamantul solicită lipsa de folosinţă pe ultimii 21 de ani, s-a arătat că această cerere este una patrimonială.
Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani,
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002.
Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate.
Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamantului, în calitate de proprietar al terenului în litigiu, pentru obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei acţiunea fiind prescrisă.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţa, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care 1-a ocupat.
Respingerea excepţiei ca fiind tardiv invocată este nelegală, excepţia prescripţiei fiind de ordine publică în interpretarea art. 18 din Decretul-lege nr. 167/1958, sub imperiul căruia prescripţia a început să curgă, motiv pentru care poate fi invocată oricând şi chiar de instanţă din oficiu.
Această interpretare a fost dată disp. art. 5, 201, 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi ale art. 6, art. 2512, 2513 din Legea nr. 287/2009, prin Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, prima instanţă pronunţând hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În consecinţă, instanţa a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007 - 2010 la suma de 10.114 iei (3371 lei/an x 3 ani).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin SC "H." SA, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ.
În baza primului motiv de recurs, pârâta a arătat că există contradicţie între considerente şi dispozitiv în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.
Formularea cererii de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor nu a vizat atragerea acestuia ca pârât în procesul de expropriere, ci a fost făcută în considerarea dreptului de regres al pârâtei de a fi dezdăunată de către Statul Român pe temeiul raportului de reprezentare, participând în acest raport prin Ministerul Finanţelor.
Astfel, cererea de chemare în garanţie a vizat raportul de reprezentare între H. şi Statul Român instituit prin prevederile H.G. nr. 392/2002, raport în care Statul Român participă conform dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1994 privitor la persoanele fizice şi juridice, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În baza acestui raport de reprezentare, pârâta are dreptul de a se îndrepta cu o cerere în despăgubiri împotriva celui pe care l-a reprezentat în procedura de expropriere, în vederea recuperării sumelor pe care este obligată să le plătească pentru dobândirea de către reprezentat a dreptului de proprietate.
Ca atare, Ministerul Finanţelor în raportul de reprezentare dintre stat şi H. participă în numele statului, motiv pentru care este nelegală respingerea cererii pe temeiul lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului.
Prin respingerea cererii de chemare în garanţie, instanţa admite implicit calitatea de proprietar al H. asupra terenurilor în litigiu ce devin proprietate publică, ceea ce încalcă dispoziţiile legale imperative ale regimului proprietăţii publice prevăzute de Legea nr. 213/1998, ce dispun că singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţi le-administrativ teritoriale.
În speţă, având în vedere că terenurile au fost declarate ca fiind de interes naţional, titularul dobândirii dreptului de proprietate publică asupra acestor bunuri prin procedura exproprierii, este Statul Român.
H. este subiect de drept privat ce nu poate fi titular al proprietăţii publice, prin dispoziţiile H.G. nr. 392/2002 se instituite astfel, doar un caz de reprezentare legală a Statului român de către H. SA în această procedură.
Atâta timp cât Statul Român este cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, el este cel ce trebuie să suporte şi costul acestei dobândiri. Altminteri se produce o îmbogăţire fără justă cauză a statului în detrimentul H., cu atât mai mult cu cât aceasta plăteşte şi redevenţa pentru folosirea acestor terenuri.
H. are calitatea de concedent asupra terenurilor ce fac obiectul litigiului şi are doar un drept de concesiune, singurul pe care de altfel îl poate avea, plătind totodată redevenţa pentru terenurile din litigiu.
Deşi instanţa retine că prin dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 există o derogare de la prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu are în vedere ca în cererea de chemare în judecată şi în cererea de chemare în garanţie există două raporturi juridice de natură diferită: în raportul de expropriere se aplica într-adevăr dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002 însă în raportul de reprezentare, temei al cererii de chemare în garanţie, se aplică prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
În susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pârâta a criticat modul în care instanţa de judecată a procedat la judecarea excepţiilor şi fondului în considerarea aplicării greşite a legii de drept material şi totodată, cu interpretarea greşita, a actelor deduse judecaţii de către reclamanţi în dovedirea susţinerilor lor.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile Legii nr. 18/199 şi ale Legii nr. 1/2000.
Notificarea a fost realizată sub condiţia dovedirii dreptului de proprietate reconstituit asupra terenului şi a dobândirii prin moştenire în condiţiile legii.
Având în vedere că o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 a fost depusă de către reclamanta M.A. în vederea retrocedării suprafeţei de teren consemnată în registrul agricol al C.A.P., aceasta este calea procedurală ce trebuia urmată de reclamantă în vederea întregirii suprafeţei de teren la care se considera îndreptăţită.
Mai mult decât atât, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2000, reclamanta avea la dispoziţie şi dreptul în despăgubiri conferit de această lege potrivit prevederilor art. 4.
Având în vedere că o procedură în temeiul unei legi a fost pornită de reclamantă, nu este permisă părăsirea acesteia şi declanşarea unei alte proceduri (conform principiului electa una via).
În concret, procedura prin care reclamantul este îndreptăţit ia a obţine despăgubiri este procedura deja declanşată, instituită prin dispoziţiile imperative ale Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, motiv pentru care este inadmisibilă declanşarea unei acţiuni cu scopul obţinerii de despăgubiri potrivit procedurii exproprierii.
Un alt aspect de drept privitor la inadmisibilitatea acţiunii îl reprezintă probarea existentei dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii, condiţie sine qua non pentru acordarea despăgubirilor potrivit procedurii exproprierii, temei pe care prima instanţa în mod eronat nu l-a luat în considerare, fapt ce a condus la pronunţarea unei soluţii cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 33/1994 - art. 2.
În cauză, la momentul exproprierii, respectiv în momentul de faţă nu este reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor expropriate, reclamantul nu are în patrimoniu proprietatea terenurilor în litigiu.
Având în vedere faptul că procedura potrivit Legii fondului funciar nu este finalizată, iar dreptul de proprietate nu este reconstituit asupra terenului expropriat, reclamantul nu are un drept la acordarea despăgubirilor, întrucât imobilul nu se află printre bunurile succesorale, el dobândind decât un drept potestativ de continuare a procedurilor şi acţiunilor puse la dispoziţie de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi de Legea nr. 1/2000.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei, instanţa a soluţionat excepţia cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 213/1998.
Prin soluţia pe care prima instanţa a pronunţat-o, instituind în sarcina societăţii H. despăgubiri aferente procedurii exproprierii, se admite implicit calitatea acesteia de titular al dreptului de proprietate publică rezultat din exproprierea terenurilor, ceea ce încalcă prevederile legale imperative privind regimul dreptului de proprietate publică instituit de Legea nr. 213/1998.
Cu privire la calitatea procesual activă a reclamantului, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel nu au avut în vedere normele imperative incidente, aplicând greşit legea de drept material ce reglementează aspectele succesorale şi totodată, a fost dată o interpretare greşită actelor de stare civilă depuse de reclamant.
Actele de stare civilă ce au fost depuse în probarea calităţii de moştenitori nu reprezintă înscrisuri prin care se face dovada acestei calităţi potrivit legii, ci prin astfel de documente se atesta doar o vocaţie succesorală la moştenirea defuncţilor.
Moştenirea este un mod de dobândire a proprietăţii conform legii, iar dreptul la despăgubiri este o subrogaţie cu titlu particular a dreptului de proprietate asupra bunului succesoral, însă îndreptăţirea la aceste despăgubiri nu se poate face decât în condiţiile în care în prealabil s-a constatat calitatea de moştenitor a reclamantului prin îndeplinirea cerinţelor legale.
În ceea ce priveşte fondul acţiunii, hotărârea este nelegală sub aspectul aplicării greşite a Legii nr. 33/1994 - art. 26.
Prima instanţa a luat în calcul la stabilirea valorii terenului o metoda de determinare ce nu corespunde cerinţelor legale astfel cum sunt prescrise de dispoziţiile imperative ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv determinarea valorii prin bonitare.
Nici conţinutul expertizei efectuat tot în primă instanţă de expertul P.I. nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât varianta de calcul în raport de anunţurile de vânzare electronice şi de la agenţiile imobiliare nu au în vedere un preţ la care s-a vândut, reprezentând în fapt simple oferte.
Nu este legală acordarea unor despăgubiri cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului în condiţiile în care reclamantul nu a probat prejudiciul suferit, dispoziţiile legii exproprierii neacordând despăgubiri, în afara valorii reale a terenului, în mod a priori prin simplul fapt al exproprierii.
Astfel, prima instanţă de judecată nu a procedat la acordarea unei juste şi echitabile despăgubiri, astfel cum prevede legea, daunele reprezentând lipsa de folosinţa a terenului fiind acordate pe un simplu fapt al potenţialităţii folosului agricol dincolo de criteriile legale şi care este de natură a distorsiona justul echilibru între interesul privat al expropriatului şi interesul general al procedurii exproprierii, echilibru pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a reţinut în Decizia nr. 535/2011.
Mai mult decât atât, despăgubirile reprezentând lipsă folos agricol au fost acordate în mod injust la nivelul preţurilor produselor agricole de la momentul efectuării expertizei şi nu luând în calcul preţul aferent fiecărui an agricol aşa cum în mod corect trebuia să se procedeze, întrucât reprezintă un prejudiciu pretins pentru fiecare an în parte şi nu doar pentru anul curent,
Atâta timp cât se pretinde o lipsă de folosinţă decurgând din faptul că reclamantul ar fi procedat la cultivarea terenului şi la obţinerea de produse agricole în fiecare an, de pe urma cărora ar fi obţinut venituri, acest fapt semnifică în mod logic că aceste prejudicii trebuie acordate la nivelul preţurilor pe care le-ar fi obţinut în fiecare an, nu prin raportare la anul curent,
Aşadar, prejudiciile constând în lipsa de folos agricol au fost acordate cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care prevăd că astfel de prejudicii pot fi acordate cu condiţia dovedirii producerii acestora în patrimoniul celui ce se pretinde îndreptăţit.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate în baza motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta invocă de fapt o greşită aplicare a prevederilor legale în soluţionarea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, aşa încât acestea vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţele fondului au respins în mod corect cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1956, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Pârâta nu stă în procesul pendinte în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, calitate confirmată printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 din H.G. nr. 392/2002.
În raport de dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 2 din H.G. nr. 392/2002, nu există nicio obligaţie de garanţie instituită în sarcina sa faţă de pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC H. SA, unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei (Ministerul Industriei şi Resurselor la momentul adoptării H.G. nr. 392/2002).
Ca urmare, având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice nu este implicat în niciun fel în ceea ce priveşte exproprierea terenului în litigiu, se constată că susţinerile recurentei privind respingerea cererii de chemare în garanţie sunt nefondate, raportat ia dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale H.G. nr. 392/2002.
Nici criticile prin care recurenta susţine excepţia inadmisibilităţii nu pot fi reţinute, întrucât imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, ceea ce înseamnă că legea aplicabilă este Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii de expropriere, neavând relevanţă sub acest aspect împrejurarea că, în fapt, ocuparea terenurilor a avut loc înainte de declararea utilităţii publice,
S-a apreciat corect că până la adoptarea H.G. nr. 392/2002, terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, astfel încât dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, ceea ce însemna că nu puteau fi obţinute despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
Totodată, s-a avut în vedere în mod corect atitudinea pârâtei, care, deşi a susţinut că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, ea însăşi a demarat procedura prevăzută de această lege, notificându-i pe antecesorii reclamantului, în calitatea acestora de proprietari ai terenurilor.
Este nefondat argumentul recurentei pârâte în sensul că pentru terenul în litigiu reclamantul putea beneficia de dispoziţiile legilor fondului funciar, aceste dispoziţii fiind anterioare exproprierii şi neputând produce efecte ultraactiv.
Prin urmare, s-a apreciat corect că acţiunea nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 18/1990 şi ale Legii nr. 1/2000.
Motivul referitor la faptul că reclamantul nu a făcut dovada deţinerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii nu poate susţine excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, deoarece problema dovedirii sau nu a dreptului de proprietate ţine de calitatea procesuală activă şi, în ultimă instanţă, chiar de fondul acţiunii.
Preluarea în fapt a terenului anterior apariţiei Legii nr. 33/1994 nu poate conduce la inadmisibilitatea acţiunii, pentru motivul deja expus, anume, aceia că exproprierea, ca procedură, s-a declanşat chiar de către pârâtă, după intrarea în vigoare a acestei legi.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este de reţinut că imobilul în litigiu a fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului "Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria", Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român, prin SC "H." SA.
Aşadar, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, iar "H." SA este numai reprezentanta expropriatorului căruia îi revine şi obligaţia de plată a despăgubirilor.
Ca atare, Statul Român, ca entitate, va sta în proces prin instituţia abilitată şi indicată expres în actul de expropriere.
De altfel, reclamanta a chemat în judecată această societate în calitatea ei de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu. Prin urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimarea procesuală.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este întemeiată, aşa cum corect s-a apreciat, întrucât reclamantul M.I.A. este unic moştenitor al numitului B.G., decedat la data de 17 ianuarie 1965, în calitate de strănepot de fiică, calitate ce i-a fost recunoscută prin certificatul de moştenitor nr. 101/2011.
Mai mult, recunoaşterea dreptului de proprietate şi îndreptăţirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzute de legea de expropriere, pârâta notificându-i pe antecesorii reclamantului cu privire ia oferta de despăgubire.
Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul acestuia de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituţiilor administrative ale statului, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană de Drepturilor Omului.
Astfel, noţiunea de "bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În speţă, reclamantul se poate prevala de protecţia acordată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având un bun actual în sensul acestui articol. Statul, prin instituţiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi dreptul la despăgubiri pentru terenul expropriat, sugerându-i în acest sens procedura instituită de Legea nr. 33/1994.
Critici le ce vizează fondul cauzei nu pot fi primite, întrucât, pe de o parte, în privinţa despăgubirilor solicitate, au fost respectate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, iar, pe de altă parte, reclamantul, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
În ceea ce priveşte stabilirea valorii imobilului expropriat, curtea de apel a constatat că varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit, iar suma de 25 lei/mp este o valoare reală.
Aşadar, despăgubirile acordate de instanţa de fond în cuantum de 84.609 lei, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafaţă de 3318 mp, au fost corect stabilite.
Instanţa de apel a modificat soluţia primei instanţe de fond prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosinţă, la termenul de prescripţie de 3 ani.
Astfel, ambele instanţe de fond au apreciat că reclamantul este îndreptăţit să primească şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acţiunii.
Noţiunea de prejudiciu la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994 presupune şi contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului.
Dată fiind interpretarea textului de lege enunţat, instanţa de apel a menţinut soluţia de acordare a acestei categorii de despăgubire.
Aşadar, dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului expropriat a fost recunoscut reclamantului ca o componentă a prejudiciului cauzat proprietarului.
În speţă, lipsa de folosinţă constă în pierderea suferită de reclamant pentru imposibilitatea cultivării agricole a terenului expropriat, ca urmare a pierderii posesiei.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Societatea de producere a energiei electrice în H. "H." SA prin administrator judiciar E.I. S.P.R.L. împotriva Deciziei nr. 68 din data de 3 iulie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3196/2014. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... | ICCJ. Decizia nr. 3200/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
