ICCJ. Decizia nr. 3188/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3188/2014
Dosar nr. 14306/3/2011
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 23 februarie 2011, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la:
1) măsura restituirii contravalorii imobilului situat în Bucureşti, b-dul P. nr. 37, sector 1, calculată conform standardelor internaţionale la valoarea de piaţă actuală a acestuia, pentru a putea să-şi achiziţioneze un alt imobil echivalent cu cel pe care a fost obligat să-1 predea fostului proprietar al acestuia, conform unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile,
2) restituirea integrală a sumei de 298.059.105 lei actualizată, reprezentând preţul plătit pentru Imobilul constând din teren în suprafaţă de 318 m.p. şi construcţia existentă pe acesta, dobândit în temeiul Deciziei civile nr. 1360A din 31 mai 1999 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin Sentinţa nr. 726 din 10 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice; a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de 29.805,90 lei, actualizat pe perioada 15 decembrie 1999 - data plăţii; a respins acţiunea în rest, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 211A din 20 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul C.V. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei pronunţate de către instanţa de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul pârâtului vizează exclusiv excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în acţiunea promovată de către reclamanţi, ca urmare a faptului că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, dar şi ca urmare a neincidenţei prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece garanţia pentru evicţiune derogând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi, este mult mai largă, putând fi angajată în temeiul normelor civile invocate.
În esenţă, curtea de apel a arătat că, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, în speţă SC H.N. SA, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelative dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.
Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, reprezintă dispoziţii speciale, de reglementare fie a răspunderii pentru evicţiune (în cazul în care nu a intervenit anularea/constatarea nulităţii actului juridic civil), fie a principiului repunerii în situaţia anterioara în cazul constatării nulităţii/anul arii contractelor, în domeniul distinct al imobilelor naţionalizate de statul comunist şi redate mai apoi, vechilor proprietari.
Având în vedere că dispoziţiile legale evocate circumstanţială în mod expres, atât titularul raportului juridic, cât şi persoana celui obligat în cadrul sau, rezultă că pe plan procesual, vom regăsi aceleaşi persoane, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20001 reprezentând din această perspectivă, norme procesuale, contrar aserţiunii apelantului-pârât.
În ceea ce priveşte argumentul pârâtului în susţinerea lipsei calităţii sale procesuale pasive aferent inadmisibilităţii instituirii ex lege a unei novaţii de debitor, în lipsa consimţământului creditorului, acesta nu este unul dirimant, deoarece condiţia impusă de dispoziţiile art. 1132 C. civ. vizează ipoteza juridică a novaţiei convenţionale şi nu legale, în cadrul căreia marja de apreciere a legiuitorului este foarte largă, acesta putând să instituie sau să elimine condiţii care sunt consacrate în domeniul novaţiei convenţionale.
Împrejurarea că respectiva convenţie dintre primărie şi reclamant a fost perfectată prin hotărâre judecătorească - Decizia nr. 1.360/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu înlătură considerentele expuse anterior, întrucât odată pronunţată hotărârea respectivă - de constatare a intervenirii vânzării-cumpărării - părţile sunt considerate ca fiind părţi ale unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul respectiv, încheiat în temeiul Legii nr. 1 12/1995, astfel încât li se va aplica regimul juridic instituit de art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin urmare, cel chemat sa răspundă în calitate de pârât pentru despăgubirile reprezentând preţui de piaţă al imobilului sau preţul actualizat plătit la momentul cumpărării este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, regimul juridic al prezentei acţiuni fiind guvernat de legea specială şi nu de dreptul comun.
În privinţa criticilor reclamantului, curtea de apel a reţinut că, în cadrul Sentinţei nr. 689 din 13 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect revendicarea imobilului, litigiu în care a figurat ca parte şi reclamantul din prezenta cauză, s-a tranşat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Considerentele expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a. acţiunii în revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere; ele beneficiază de puterea de lucra judecat în prezentul litigiu, în condiţiile în care reclamantul a fost parte şi în cauza anterioară.
Problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 1 12/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, iar criticile din motivele de apel orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, devin neîntemeiate.
Astfel, criticile reclamantului apelant aferente bunei sale credinţe, ca urmare a faptului că la momentul perfectării contractului, prin hotărâre judecătorească, autorităţile statului nu i-ar fi adus la cunoştinţă că fostul proprietar intentase şi câştigase o nouă acţiune în revendicare, instanţele judecătoreşti fiind astfel induse la acel moment în eroare; că anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare fusese beneficiarul Deciziei civile nr. 2357/1995 a instanţei supreme pronunţate într-un recurs în anulare, nu pot fi primite, ele putând şi trebuind a constitui apărări în cadrul respectivului litigiu de revendicare, neputând fi admis ca principiu, ca o chestiune litigioasă deja tranşată între părţi, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, să mai constituie obiect de analiză judiciară ulterioară.
Împrejurarea că respectiva convenţie în baza Legii nr. 112/1995 dintre primărie şi reclamant, a fost perfectată prin hotărâre judecătorească - Decizia nr. 1360/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV- a civilă - aspect invocat particular de apelant, nu înlătură argumentele expuse anterior, întrucât aprecierea instanţei de revendicare vizând reaua-credinţă, cu incidenţă asupra modului de perfectare a contractului prin prisma Legii nr. 112/1995, a fost conchisă inclusiv în considerarea acestui element invocat a fi special.
De asemenea, s-a reţinut că prezenta instanţă nu mai poate să procedeze din nou, la reevaluarea juridică sub aspectul menţionat, a incidenţei respectivei hotărâri judecătoreşti, criticile apelantului din această perspectivă trebuind, de asemenea, să fi fost valorificate în căile de atac împotriva hotărârii de revendicare.
Aşadar, constatând faptul că la momentul contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină prin neîntrunirea cerinţei legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (21) şi 3 şi art. 501 din Legea ne. 10/2001, curtea de apel a constatat caracterul nefondat al pretenţiei de acordare a preţului de piaţă al imobilului.
Sub aspectul convenţionalităţii, instanţa de apel a reţinut că neacordarea reclamantului apelant a unei despăgubiri corespunzătoare valorii de piaţă a bunului, nu este contrară silogismului juridic presupus de art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, regăsit şi în norma constituţională internă privind dreptul de proprietate, întrucât protecţia pe care aceste texte fundamentale o instituie cu privire la dreptul de proprietate, nu este una absolută, potrivit şi statuărilor judicioase ale Curţii de la Strasbourg.
Curtea Europeană a ilustrat în jurisprudenţa sa referitoare la "relaţia rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale" (cauza Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei), că trebuie avuţi în vedere mai mulţi factori: "în concluzie, raportându-ne la dispoziţiile apreciate relevante, la aplicaţiile lor în practică, la susţinerile părţilor şi la preocupările şi factorii care au ghidat autorităţile naţionale în elaborarea politicii lor în domeniul relevant şi care au conturat dezbaterea publică naţională, Curtea consideră că aspectul proporţionalităţii trebuie să fie evaluat prin raportare la următorii factori: i) dacă speţa se subordonează scopului dispoziţiilor legale incidente, apreciere care se grefează pe situaţia de fapt şi de drept rezultată din titlul petentului şi din statuările instanţelor naţionale în cadrul litigiilor care au desfiinţat acest titlu (abuzul de putere, încălcarea majoră a unor dispoziţii legale sau omisiuni minore imputabile administraţiei) şi ii) greutăţile suferite de petent şi caracterul adecvat al compensaţiei efectiv acordate sau al compensaţiei care ar fi putut fi obţinută prin intermediul unei utilizări normale, fireşti, la momentul adecvat, a procedurilor accesibile petentului, incluzând acordarea de acţiuni în compensare şi posibilităţile petentului de a îşi asigura un nou cămin."
Aplicând aceste principii cazului prezent, instanţa de apel a reţinut că în privinţa reclamantului, admiterea acţiunii în revendicare a determinat efectul juridic al lipsirii sale de imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, acţiunea evocată fiind un mijloc procedural legal de (re)dobândire a proprietăţii şi concomitent (în privinţa părţii care pierde procesul), de pierdere a acesteia.
Având în vedere statuările intrate în puterea lucrului judecat evocate anterior, curtea de apel a reţinut împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevederile substanţiale importante ale Legii nr. 112/1995 nu au fost respectate (similar cazurilor Wulpe; Stoyanova şi Ivanov din cadrul cauzei Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei citate), astfel încât, potrivit legii, nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului achiziţionat în aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preţ subvenţionat, sub preţul de piaţă al epocii respective.
Sub un alt aspect, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu a invocat nicio dificultate concretă în procurarea unui nou cămin, nerealizând un minim de dovezi sub acest aspect [de exemplu, iniţierea vreunui demers pentru obţinerea unei locuinţe potrivit art. 20 alin. (2) din lege, nerezolvat până în prezent].
Totodată, instanţa a constatat similar raţionamentului juridic al instanţei de contencios european expus anterior, că într-un caz complex precum prezentul, care implică probleme dificile în condiţiile de tranziţie de la un regim totalitar la democraţie şi la statul de drept, un anumit "prag de greutăţi" trebuie să fi fost trecut pentru a se constata o încălcare a vreunui potenţial drept ai apelantului reclamant prevăzut de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul C.V., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
I). Recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a invocat faptul că instanţa de apel a interpretat eronat legea, neanalizând motivele de apel şi pornind de la premisa greşită că există autoritate de lucru judecat în speţă.
În acest sens, reclamantul a arătat că revendicarea formulată de către O.M. a fost iniţial respinsă de către Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2357/1995, aspect care i-a creat o impresie de nezdruncinat în sensul că imobilul respectiv poate fi achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995, statul fiind proprietar necontestat; în acest context nu au relevanţă notificările numitei O.M. către reclamant
În speţă, vânzarea-cumpărarea bunului a fost constatată de către instanţa de judecată, care a verificat toate motivele de legalitate şi temeinicie ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din bd, P. nr. 37, prin prisma prevederilor Legii nr. 122/1995.
În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească prin care s-a admis revendicarea imobilului de la reclamantul C.V., instanţa a admis cererea pe un singur aspect şi anume acela că la momentul la care s-a constatat vânzarea, vânzătorul nu avea în patrimoniu bunul, ceea ce înseamnă că nu putea să transmită.
În hotărârea judecătorească pronunţată în cadrul acţiunii în revendicare nu s-a contestat buna-credinţă a cumpărătorului, în speţă a reclamantului, motiv pentru care acest aspect nu avea cum să capete autoritate de lucru judecat, aşa cum în mod eronat a considerat curtea de apel în motivarea deciziei recurate.
S-a reţinut doar faptul că vânzătoarea nu a avut titlu valabil şi că a fost de rea-credinţă la momentul vânzării, dar acest aspect nu are absolut nicio relevanţă asupra bunei-credinţe a recurentulul-reclamant.
În atare situaţie, buna-credinţă a reclamantului nu poate fi contestată şi, ca urmare, acesta este pe deplin îndreptăţit la primirea contravalorii de piaţă a preţului imobilului de care a fost evins, aşa cum statuează şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că aspectul bunei-credinţe a fost dezlegat irevocabil prin Decizia nr. 689/2000 a Tribunalului Bucureşti şi că actul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Restituirea doar a preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, nu reprezintă o justă şi proporţională despăgubire.
Aşa cum se arată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin desfiinţarea titlului de proprietate al reclamantului, acesta a fost lipsit de bunul său, indiferent de preţul pe care l-a achitat iniţial, întrucât a avut încredere în titlul statului, precum şi în legile ţării.
Prin prisma motivării instanţei de apel, reclamantul nu înţelege decât faptul că trebuie sa suporte consecinţele relei-credinţe a organelor statului, dată fiind "relaţia rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit a fi realizat prin deposedarea unei persoane de bunurile sale" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Cauza Velikovi şi alţii contra Bulgariei).
Potrivit motivării curţii de apei, expusă anterior, deşi vânzătoarea a fost cea care a dat dovadă de rea-credinţă, reclamantul din prezenta cauză trebuie să suporte consecinţele.
Aşa cum a statuat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţa citată mai sus, reclamantul trebuie să beneficieze de despăgubire la valoarea de piaţă a imobilului, fiind aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) şi alin. (21), cele ale art. 501, precum şi prevederile ari 1337 şi urm. C. civ.
II). Recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a invocat o greşită aplicare a legii, reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului - acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului Bucureşti şi reclamanţi - este terţ faţă de acest contract.
Dispoziţiile art 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică în niciun fel obligarea Ministerului Finanţelor Publice la achitarea preţului la valoarea de piaţă a imobilului.
Prin urmare, în prezentul litigiu, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, municipiul Bucureşti), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât. pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În mod greşit, instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură sa determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi sa îi acorde calitate procesuală pasivă acestuia, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză,
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere ca în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed;
1). Analiza recursului reclamantului C.V.:
Prin Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta O.M. împotriva pârâţilor C.V., G.T.A. şi C.B. şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 308 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, str. P. nr. 37, sector 1.
Instanţa, procedând la compararea titlurilor părţilor, a verificat dacă vânzătorul Consiliul general al municipiului Bucureşti era titular al dreptului de proprietate şi a constatat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece titlul pârâtului C.V. provine de la un neproprietar.
S-a reţinut în motivarea deciziei că la data ia care s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea între C.G.M.B. (vânzător) şi C.V. (cumpărător) prin hotărârea care nu este opozabilă reclamantei, dreptul de proprietate al acesteia fusese recunoscut cu 5 ani înainte prin Sentinţa civilă nr. 4046/1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă,
Totodată, s-a reţinut că reclamanta îl notificase pe pârâtul C.V. că este proprietara imobilului, solicitându-i încheierea contractului de închiriere conform O.G. nr. 40/1999.
De asemenea, instanţa a constatat că Decizia nr. 1360/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de care se prevalează pârâtul, nu are efecte constitutive de drepturi - nu constată un drept de proprietate, ci ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Dată fiind soluţia astfel argumentată, în mod corect instanţa de apel din prezenta cauză a constatat că Decizia nr. 689 din 13 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, beneficiază de putere de lucru judecai în ceea ce priveşte modul de încheiere a contractului de către reclamant, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Efectele pozitive şi negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât şi ale considerentelor pe care se sprijină soluţia adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt şi în drept date problemelor soluţionate. Dacă s-ar reţine contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea aceloraşi aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanţelor de judecată.
Or, este de esenţa puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conţinut însăşi instituţia juridică în discuţie.
Se constată că instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti irevocabile anterior pronunţate, conchizând în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa neîndeplinirii cerinţei de aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentulul-reclamant prin care se tinde la reanalizarea respectării prevederilor Legii nr. 112/1995.
Recurentul-reclamant invocă şi faptul că lipsirea sa de bun încalcă art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi statuările jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi impune acordarea preţului de piaţă actual al imobilului.
Însă, protecţia conferită dreptului de proprietate prin art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este una absolută, după cum s-a statuat în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului-reci amant, instanţa de apel în mod corect a reţinut că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazurile în care ou au fost respectate cerinţele legale (în speţă, dispoziţiile Legii nr. 112/1995), nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piaţă a imobilului achiziţionat în aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât reclamantul a plătit pentru acest imobil un preţ subvenţionat, sub preţul de piaţă al epocii respective.
Pentru astfel de situaţii, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piaţă a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea preţului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).
II). Analiza recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în mod corect a fost respinsă de prima instanţă, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel,
Deşi susţinerea pârâtului că este terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimata-reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul ie pretinde.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate, nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul de piaţă ori preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu respectarea, fie cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Având în vedere că imobilul în litigiu face parte dintre cele cu privire la care a fost adoptată o legislaţie reparatorie de către Statul Român, întrucât acesta a fost preluat abuziv de la proprietar prin Decretul nr. 92/1950, pentru soluţionarea cererii deduse judecăţii nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), ci, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ca lege specială în această materie.
Condiţiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum şi cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziţii legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriaşi ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat,
Obligaţia instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire.
Aşa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind titularul obligaţiei În raportul juridic dedus judecaţii, în ce priveşte cererea de obligare la piaţa preţului actualizat al imobilului.
Este de reţinut şi faptul că prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001, s-a introdus alin. (21) în interpretarea căruia prin "desfiinţare" nu se înţelege doar situaţia când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci şi cea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Prin art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de "contract de vânzare-cumpărare desfiinţat", în sensul ca actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Faţă de toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile urmând a fi respinse, ca nefondate. În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate reclamantul C.V. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia generală regională a finanţelor publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 211A din data de 20 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3187/2014. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3194/2014. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
