ICCJ. Decizia nr. 3238/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3238/2014
Dosar nr. 14125/3/2008**
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. O., compus din teren în suprafaţă de 460 mp şi construcţie.
Prin Sentinţa civilă, nr. 8323 din 04 octombrie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei generale a instanţelor şi respinsă acţiunea, ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea obligaţia de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea 10/2001.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei nr. 517/A din 20 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, dar prin Decizia civilă, nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a III-a civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanţelor de fond şi trimisă cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea 10/2001 şi anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei.
În faţa acestei instanţe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei oraşului Buzău.
Prin Sentinţa civilă, nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de privatizare, potrivit art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă, nr. 759/2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul, anulată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deţinătoare se află în raza de competenţă a acestui tribunal.
Prin Decizia civilă, nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul, casată decizia instanţei de apel, constatându-se că unitate deţinătoare, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în Bucureşti, Aleea Alexandru nr. 48, sector 1.
În apel după casare, prin Decizia civilă, nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost admis apelul, desfiinţată Sentinţa nr. 989/2003 a Tribunalului Bucureşti şi trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă instanţe.
Soluţia a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a instanţei supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul C.C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată şi a altor persoane, cerere asupra căreia instanţa de fond a omis să se pronunţe, mulţumindu-se cu admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încălcând astfel principiul disponibilităţii.
Reluând judecata cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea completatoare, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, a admis acţiunea reclamantului C.C. în contradictoriu cu SC O. S.A, a fost obligată pârâta să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 301 mp şi a construcţiilor situate în Buzău, str. O., fostă V., fostă S. (notificări înaintate prin adresele din 23 aprilie 2002 şi din 23 aprilie 2002 de către Primăria Municipiului Buzău către SC O. S.A.).
Prin Decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-au admis apelurile reclamantului C.C. şi SC O. SA, s-a schimbat sentinţa apelată în ceea ce priveşte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, s-a desfiinţat hotărârea în ceea ce priveşte cererea completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimiţându-se cauza spre rejudecare şi a fost păstrată dispoziţia privind respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
În legătură cu apelul pârâtei SC O. SA, s-a reţinut în esenţă că societatea apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. O., prin cumpărare la data de 18 octombrie 1999 de la S.O. şi S.M., respectiv T.D. şi T.V., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3140 şi nr. 3141 din 18 octombrie 1999.
Cum apelanta este persoană juridică de drept privat, faţă de dispoziţiile art. 21 din Legea 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu soluţionarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a legii speciale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluţionată de Primăria Buzău, emiţându-se Dispoziţia nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluţionare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei SC O. SA.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, Curtea a reţinut că soluţia admiterii excepţiei tardivităţii cererii completatoare formulate de apelant la data de 28 octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a tuturor actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală, deoarece la 28 octombrie 2003 erau îndeplinite condiţiile pentru prima zi de înfăţişare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o cerere completatoare.
Prin Decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă, nr. 1055 din 14 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria Oraşului Buzău şi A.V.A.S. în ce priveşte cererea completatoare depusă la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. şi SC O. SA în ce priveşte pretenţia din cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a capătului doi din cererea completatoare, prin care s-a solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 şi 207/1999 în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA, SC C.S. SRL şi SC R.B. SRL şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă excepţia de prescripţie cu privire la cererile din acţiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 şi 3141/1999 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 şi 3141/1999 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. şi SC O. SA, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat retrocedarea în natură a imobilului şi a fost respinsă pretenţia pe acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, potrivit cererii completatoare formulate de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a protocolului de predare-primire din 23 martie 1999, încheiat între SC P. SA şi SC R.B. SRL, având ca obiect parterul imobilului situat în Municipiul Buzău, str. O. şi a suprafeţei de teren aferente precum şi a protocolului de predare-primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. SA Buzău şi SC C.S. SRL Buzău, având ca obiect etajul aceluiaşi imobil şi a suprafeţei de teren aferente, iar pe cale de consecinţă, potrivit principiului fraus omnia corrumpit, să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părţi în dispreţul şi frauda legii, cu încălcarea bunei-credinţe şi a dreptului de proprietate, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi retrocedarea în natură a imobilului revendicat.
Actele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B., în calitate de vânzător şi S.O. căsătorit cu S.M., în calitate de cumpărători; contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O. şi S.M. în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. şi T.V., în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător şi T.D. şi T.V., în calitate de cumpărători.
În ce priveşte protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SA şi SC P. SA, cea din urmă predând spaţiul bar de la parterul imobilului din str. O., iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat între SC C.S. SRL şi SC P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul şi spaţiul etaj din str. O., în suprafaţă de 127,22 mp.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţionarea acesteia s-a făcut observându-se calitatea de părţi în contractele de vânzare-cumpărare şi în protocoalele a căror nulitate s-a invocat.
În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune referitoare la cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001 şi că, potrivit art. 46 alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003).
S-a apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziţia legală menţionată anterior şi deci, neîntemeiată excepţia de prescripţie extinctivă, în privinţa celor patru contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Pronunţându-se pe fondul cererii în constatarea nulităţii acestor contracte, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a reuşit să facă dovada existenţei cauzei de nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat aceasta, ce dispoziţii legale au fost încălcate sau eludate în scopul încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare.
Susţinerile reclamantului, în sensul nerespectării art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 382/1994 (potrivit căruia se interzicea vânzarea imobilelor pe o perioadă de 7 ani de la momentul încheierii contractului) au fost înlăturate de instanţă. Astfel, împrejurarea că SC P. SA a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca atare, sancţiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia şi a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente ci, aşa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligaţia de a achita o diferenţă între preţul obţinut din vânzare şi preţul cu care a dobândit iniţial imobilul.
Cererea privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ., formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca neîntemeiată, în condiţiile în care nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, aşa încât acest imobil nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC O. SA deţine imobilul nu au fost anulate.
Ca atare, s-a considerat că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, ci are un drept de creanţă - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidenţa dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acţiunea în revendicare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă, nr. 107/A din 19 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de declarare a nulităţii protocoalelor nr. 192/1999 şi nr. 207/1999. A desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulităţii protocoalelor nr. 192/1999 şi nr. 207/1999 şi a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 şi nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. SRL, SC R.B. SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. şi SC O. SA, cererea de repunere în situaţia anterioară în contradictoriu cu aceste părţi şi cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu SC O. SA.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei (privind excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului la acţiune privind cererea de declarare de nulităţii celor patru contracte de vânzare-cumpărare şi repunerea în situaţia anterioară).
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O. SA, iar prin Decizia civilă, nr. 28 din 15 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Înalta Curte a constatat că este nefondată critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către instanţa anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare a instanţei.
A fost însă găsită întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greşita apreciere a instanţei de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l supune dezbaterii părţilor (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de apărare).
A fost apreciată ca fiind întemeiată şi critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a tranşat chestiunea referitoare la excepţia prescripţiei extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire.
S-a reţinut că motivarea instanţei este contradictorie, deoarece, pe de o parte, consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus la menţinerea soluţiei date prescripţiei extinctive - iar pe de altă parte, consideră nu numai că termenul de prescripţie nu s-a împlinit ci, mai mult, că acţiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.
Or, aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanţa de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acţiunii pe care reclamantul însuşi nu a pretins-o, acesta susţinând doar că, în ce-l priveşte, nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat cunoştinţă (în cursul procesului) de existenţa actelor a căror nulitate a solicitat-o.
Câtă vreme instanţa a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră contradictorie (depăşind cadrul criticilor care o învestiseră şi fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l supună dezbaterii părţilor) să aprecieze că dreptul la acţiune nu este prescris.
În acest context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situaţie aptă să confirme soluţia de primă instanţă - dar în acelaşi timp acţiunea este considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor şi criticilor părţii) rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor şi incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Reţinând, potrivit celor prezentate anterior, incidenţa deopotrivă, a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
S-a menţionat, în finalul motivări deciziei de casare, că, la reluarea judecăţii, se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel şi, în măsura în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să fie supuse dezbaterii contradictorii a părţilor. În acest context, dacă se va trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5), se va analiza în ce măsură conţinutul celor două protocoale vizate de acţiunea în nulitate relevă existenţa unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, aşa cum sunt ele enumerate în conţinutul celor două acte.
Vor fi avute în vedere, de asemenea, şi aspectele invocate de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calităţii sale procesuale pasive.
În rejudecare, prin Decizia nr. 195 A din 6 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 14125/3/2008**, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
Sub aspectul limitelor învestirii, instanţa de apel a reţinut că obiectul judecăţii îl constituie cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003, iar, la soluţionarea acesteia, trebuie avute în vedere îndrumările instanţei de control judiciar.
În al doilea rând, a reţinut că, potrivit îndrumării date prin decizia de casare, în rejudecare se vor avea în vedere limitele cererii de apel stabilite prin criticile formulate, precum şi sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că societatea P. SA a fost înfiinţată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 şi a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din P. O.J.T. Buzău; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operaţiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999.
Prin protocolul nr. 192 din 23 martie 1999, încheiat între SC R.B. SA şi SC P. SA, cea din urmă a predat spaţiul bar de la parterul imobilului din str. O.
Cu privire la acest imobil, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 între SC R.B., în calitate de vânzător, şi S.O. căsătorit cu S.M., în calitate de cumpărători.
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O. şi S.M. în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra spaţiului bar, de la parterul imobilului din str. O. (clădire şi teren).
Prin protocolul din 30 martie 1999 încheiat între SC C.S. SRL şi SC P. SA, ultima societate, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului şi spaţiului etaj din str. O., în suprafaţă de 127,22 mp către societatea SC C.S. SRL.
Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost transmis prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător şi T.D. şi T.V., în calitate de cumpărători.
Ulterior, dreptul de proprietate asupra imobilului (spaţiului etaj din str. O., în suprafaţă de 127,22 mp) a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. şi T.V., în calitate de vânzători şi SC O. SA în calitate de cumpărător.
Situaţia juridică a imobilului litigios, la data depunerii cererii completatoare, respectiv anul 2003, era următoarea: atât spaţiul bar de la parterul imobilului din str. O., cât şi spaţiul etaj din str. O., în suprafaţă de 127,22 mp se aflau în proprietatea privată a unor persoane juridice privatizate. Dreptul de proprietate asupra celor două imobile a intrat în patrimoniul unor persoane juridice privatizate, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest aspect este relevant în soluţionarea cauzei, din prisma calităţii de unitate deţinătoare, cât şi a posibilităţii de obţinere a restituirii în natură sau a acordării de despăgubiri pentru imobilului notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Apelantul a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului notificat.
Prin Dispoziţia nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluţionare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul persoanei juridice SC O. SA.
Instanţa de apel a mai reţinut că, prin cererea de completare dedusă prezentei judecăţii s-au solicitat următoarele: constatarea nulităţii protocoalelor nr. 192/1999 şi nr. 207/1999 şi a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 şi nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâţii SC C.S. SRL, SC R.B. SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. şi SC O. SA, precum şi repunerea în situaţia anterioară în contradictoriu cu aceste părţi şi retrocedarea în natură în contradictoriu cu SC O. SA.
În soluţionarea primului capăt de cerere, s-au invocat dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2011, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Instanţa de apel a apreciat că, în conformitate cu îndrumările stabilite de către instanţa de control judiciar, trebuie să stabilească sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor legale sus-menţionate.
În acest sens, s-a reţinut că, în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, sunt incluse nu numai actele de privatizare, dar şi orice act de înstrăinare, care are ca obiect imobile, care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a considerat că protocolului de predare-primire din 23 martie 1999 încheiat între SC P. SA şi SC R.B. S.R.L şi protocolul de predare primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. S.A Buzău şi SC C.S. SRL Buzău reprezintă acte efectuate în cadrul procesului de privatizare, realizate prin metoda MEBO.
Procedura privatizării societăţii SC P. S.A a debutat în anul 1994, prin încheierea contractului de privatizare, însă s-a finalizat în anul 1999, prin divizarea acesteia, conform protocolului din 30 martie 1999.
Ca urmare a divizării societăţii comerciale privatizate, au fost încheiate cele două protocoale, prin intermediul cărora a fost împărţit şi transmis patrimoniul societăţii comerciale SC P. S.A, aflată în procesul de privatizare.
Astfel, Curtea a constatat că cele două protocoale reprezinte acte realizate în cadrul procesului de privatizare al societăţii SC P. S.A, dar şi acte de transmiterea a dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul acestora.
Pentru considerentele expuse, a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte prescriptibilitatea acţiunii.
Mai mult, Curtea a constatat că, niciodată pe parcursul litigiului, apelantul nu a invocat inaplicabilitatea termenului de prescripţie, ci a formulat numai apărări cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.
Cu toate acestea, având în vedere îndrumările instanţei de control judiciar, precum şi împrejurarea că a fost pusă în discuţia părţilor sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel, în rejudecare, a înţeles să pună în discuţia părţilor şi să clarifice problema de drept dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a considerat că, în mod corect, a reţinut Tribunalul Bucureşti că dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003).
În acest sens, au fost înlăturate şi criticile formulate de către apelantul-reclamant cu privire la imposibilitate obiectivă de a cunoaşte încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA şi înăuntrul termenului de prescripţie special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicităţii imobiliare încă din anul 1999, după cum şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităţilor de publicitate imobiliară (conform menţiunilor existente pe contracte şi protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situaţie faţă de care ele devin opozabile.
În raport de data înregistrării acţiunii - octombrie 2003, a fost depăşit termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar cursul prescripţiei nu se consideră suspendat şi nici întrerupt, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 şi de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul având obligaţia să-şi formeze conduita şi să respecte condiţiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor acţiuni referitoare la constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obţine o cercetare pe fond asupra legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute, considerente pentru care s-a admis excepţia şi s-a constatat prescripţia dreptului la acţiune pentru acest capăt de cerere.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 şi nr. 3141/1999, Curtea a constatat că motivele de nulitate invocate se referă la fraudarea legii, cauza ilicită şi nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 382/1994 privind interdicţia de înstrăinare a imobilelor.
Curtea a reţinut ca fiind corectă soluţia tribunalului, de respingere a acestui capăt de cerere, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu a probat aspectele invocate în cuprinsul cererii completatoare cu privire la fraudarea legii sau cauza ilicită a contractelor menţionate, motiv pentru care, în conformitate cu art. 1169 C. civ., au fost înlăturate susţinerile acestuia.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractelor, pe motiv că nu au fost respectate dispoziţiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 382/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului), instanţa de apel a constatat că această interdicţie nu este legală, ci convenţională, stabilită de comun acord între părţile contractante. În raport de natura juridică a interdicţiei, nerespectarea acesteia poate fi invocată numai de către părţile contractante, şi nu de către un terţ.
Imposibilitatea invocării nerespectării unei interdicţii contractuale de către un terţ, derivă din natura convenţională a acestei interdicţii şi de faptul că numai părţile contractante ar putea invoca nerespectarea clauzelor stabilite de comun acord.
Mai mult, Curtea a constatat că, părţile, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, au stipulat şi sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării interdicţiei şi anume: obligaţia de a achita o diferenţă între preţul obţinut din vânzare şi preţul cu care a dobândit iniţial imobilul.
Atâta timp cât părţile nu au stabilit ca sancţiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiunii, în situaţia încălcării dispoziţiilor art. 7.3 din contract, un terţ nu ar putea invoca nulitatea absolută a actului juridic menţionat, pe acest motiv.
Nu în ultimul rând, Curtea a învederat că acest demers judiciar nu îi procură apelantului-reclamant niciun folos practic, deoarece, chiar şi în ipoteza în care s-ar constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare contestate, nu s-ar schimba cu nimic situaţia acestuia, deoarece dreptul de proprietate asupra bunurilor ar intra în patrimoniul celor două societăţi comerciale, care erau privatizate integral, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelantul nu ar putea obţine restituirea în natură a imobilelor litigioase, ci numai măsuri reparatorii prin echivalent.
În ceea ce priveşte ultimul capăt al cererii completatoare, respectiv, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC O. S.A, instanţa de apel a constatat că şi acest capăt de cerere a fost soluţionat în mod corect de către prima instanţă.
În raport de limitele rejudecării, instanţa de apel a avut în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare următoarele criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.
În ceea ce priveşte titlul apelantului-reclamant, Curtea a reţinut că acesta nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, bunul ieşind în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul său, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 şi nu mai există posibilitatea de a obţine restituirea efectivă a bunului şi intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930, transcris la data de 12 mai 1930, la Tribunalul Judeţului Buzău, invocat de reclamant, nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaşte în patrimoniul reclamantului existenţa unui vechi drept de proprietate.
Instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, paragraful 37 din cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerată un bun speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţională (parag. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în parag. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Constatând că apelantul-reclamant nu deţine nicio hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, Curtea a concluzionat în sensul că apelantul-reclamant nu are un bun actual şi nici măcar o speranţă legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios.
Referitor la titlul de proprietate al pârâtei-reclamante SC O. S.A, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 3140/1999 şi nr. 3141/1999, Curtea a reţinut că aceste acte de înstrăinare se bucură de prezumţia de legalitate şi valabilitate, având în vedere că nu au fost anulate sau desfiinţate prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă, reprezentând un "bun" actual în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional. Titlul invocat de SC O. S.A este preferabil, motiv pentru care se paralizează acţiunea în revendicare formulată de apelantul-reclamant.
În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a reţinut în considerentele deciziei recurate că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Chiar dacă cuantumul despăgubirilor şi data obţinerii acestora de către foştii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, vătămarea produsă este mai mică decât vătămarea care s-ar fi putut produce pârâtei SC O. S.A, dacă aceasta ar pierde protecţia juridică a dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.
Această concluzie derivă din împrejurarea că apelantul-reclamant C.C. are posibilitatea efectivă de a obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001. În raport de aceste aspecte, Curtea a avut în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, mai ales că numai SC O. S.A are un"bun", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva Deciziei nr. 195A din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul C.C., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a formulat următoarele critici:
Atât curtea de apel, cât şi tribunalul, au soluţionat cauza cu încălcarea normelor de competenţă materială. Competenţa în primă instanţă revenea Curţii de Apel Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 1 coroborate cu art. 158, 159, 160 şi 161 C. proc. civ., deoarece AVAS este parte în prezenta cauză şi emite acte administrative în calitate de autoritate centrală.
Instanţa de apel nu a respectat îndrumările date prin Decizia de casare nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel nu răspunde în sensul de a identifica dacă există aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu argumentează căutarea acestor aspecte de ordine publică şi nici nu aplică cerinţa de a le supune dezbaterii contradictorii a părţilor.
Instanţa de apel nu analizează în ce măsură cele două protocoale vizate de acţiunea în nulitate relevă existenţa unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal), sau dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, aşa cum sunt ele enumerate în conţinutul celor două protocoale.
Se poate observa o înşiruire a celor două protocoale şi a contractelor ce au legătură cu acestea şi nicidecum o analiză a celor două protocoale, aşa cum s-a solicitat prin decizia de casare, o analiză lapidară a instanţei de apel şi în afara cerinţelor impuse de instanţa de recurs.
Instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut, încălcând art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de apel apreciază Legea nr. 382/1994 într-o modalitate proprie. Interdicţia înstrăinării imobilelor pe o perioadă de 7 ani este o interdicţie legală şi nu convenţională, aşa cum prevede Legea nr. 382/1994.
Sensul dat de legiuitor a fost de a crea o interdicţie legală şi lovită de nulitate absolută, în contrapondere şi ca urmare a facilităţii oferite de Legea nr. 382/1994, pentru o perioadă strictă de 7 ani.
În caz contrar, nu ar mai fi fost necesară existenţa unei astfel de interdicţii, cu aplicabilitate doar pentru persoanele care sunt contractante.
Recurentul consideră că, în calitate de persoană interesată, poate solicita ca instanţa de judecată să ţină cont de încălcarea interdicţiei legale de vânzare a imobilelor pentru o perioadă de 7 ani.
Faptul că cele două protocoale nu constituie transmisiunea bunului efectiv nu este analizată de instanţa de apel, aceasta nu se orientează cerinţelor date prin decizia de casare, omiţând a analiza exact motivele incluse în considerentele Deciziei nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel observă că bunul litigios a ieşit din posesia reclamantului printr-o procedură ilegală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, însă interpretează ca fiind o pierdere definitivă a dreptului de proprietate, calificând abuzul de drept suferit în anul 1950 ca fiind o normalitate legislativă. Decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României prevede un nou drept de proprietate în baza celui vechi existent şi nu un nou drept de proprietate care nu are o justificare bazată pe vreun titlu de proprietate.
Instanţa de apel încalcă art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care menţionează: "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Nu s-a analizat de către instanţa de apel lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa de apel nu a avut în vedere şi nu a cercetat condiţiile în care a avut loc divizarea, respectiv efectele divizării. În acest sens, recurentul face referire la prevederile art. 236 - 242 din noul C. civ.
Considerentul pentru care urma să se cerceteze transmiterea bunurilor constituie, în opinia recurentului, faptul că poate solicita restituirea în natură a bunurilor ce îi aparţin, în situaţia în care transmiterea bunurilor prin celor două protocoale s-a făcut necorespunzător cu prevederile legale sau s-a făcut parţial, numai pentru anumite bunuri.
Succesorii în drept ulterior protocoalelor nu pot veni cu argumentul dreptului de proprietate asupra unor bunuri care nu au la bază niciun act de proprietate legal.
Nulitatea absolută a celor două protocoale nu a fost cercetată de către instanţa de apel, aceasta omiţând baza de pornire efectivă a actualului litigiu.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică, referitoare la încălcarea normelor de competenţă materială, este nefondată, deoarece instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în contencios administrativ, de natură a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, prevăzută art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Împrejurarea că în litigiu figurează ca parte şi AVAS nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, relevante în determinarea competenţei fiind obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, nu calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţi.
Critica referitoare la nerespectarea Deciziei de casare nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este, de asemenea, nefondată.
Înalta Curte observă că decizia de casare menţionată sancţionează maniera contradictorie a instanţei de apel anterioare care, deşi respinsese criticile din apel ale reclamantului referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reţinuse la pronunţarea soluţiei un argument străin, neinvocat de apelatul reclamant, respectiv, acela că acţiunea privind nulitatea celor două protocoale ar fi imprescriptibilă, deoarece acestea nu sunt acte de înstrăinare care să intre sub incidenţa acestei reguli speciale de prescripţie.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că prin decizia de casare, prin care se admite recursul declarat de pârâta SC O. SA, se menţionează că "la reluarea judecăţii se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel", ceea ce înseamnă că, în principiu, instanţa în rejudecare nu va putea analiza alte aspecte pe care apelantul însuşi nu a înţeles să le invoce prin cererea de apel. Numai în ipoteza în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs atenţionează asupra faptului că acestea trebuie supuse dezbaterii contradictorii a părţilor, iar subsecvent, tot în cadrul unui eventual motive de ordine publică, se va analiza dacă cele două protocoale relevă existenţa unor acte de divizare, sau sunt acte de înstrăinare privind bunuri individual determinate.
Pornind de la aceste constatări şi având în vedere critica recurentului reclamant, în sensul că instanţa de apel nu identifică aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu argumentează căutarea acestor aspecte de ordine publică şi nici nu aplică cerinţa de a le supune dezbaterii contradictorii a părţilor, Înalta Curte reţine că recurentul este în eroare cu privire la aspectele dezlegate prin decizia de casare, apreciind, în mod evident, contrar celor reţinute în cadrul motivării acestei decizii, că s-ar fi impus instanţei de rejudecare să caute şi să identifice motive de ordine publică.
În cazul în care astfel de motive există, partea are posibilitatea să le invoce, neputând imputa instanţei că nu le-a invocat din oficiu.
În plus, din verificarea încheierii de dezbateri de la termenul din 6 mai 2014, rezultă că instanţa a acordat cuvântul părţilor inclusiv pe aspectele referitoare la natura actelor de înstrăinare efectuate prin cele două protocoale şi incidenţa, în privinţa lor, a nomei speciale de prescripţie prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentul reclamant neputând invoca încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia instanţa de apel nu ar fi analizat în ce măsură cele două protocoale vizate de acţiunea în nulitate relevă existenţa unor acte de divizare, sau dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate.
Instanţa de apel a reţinut că privatizarea SC P. SA s-a realizat prin divizare, procesul de privatizare fiind finalizat prin protocolul de divizare din 30 martie 1999. În cadrul procesului de privatizare prin divizare s-au încheiat cele două protocoale de predare-primire din 23 martie 1999 şi din 30 martie 1999, atacate de reclamant cu acţiunea în nulitate.
Analizând conţinutul protocoalelor menţionate, instanţa de apel a concluzionat că acestea reprezintă acte realizate în cadrul procesului de privatizare, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul acestora, fiind incidente prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind termenul special de prescripţie.
Rezultă că instanţa de apel a analizat cele două protocoale şi a motivat cu argumente juridice concluzia la care a ajuns sub aspectul regimului prescripţiei extinctive aplicabil acţiunii în nulitatea acestor acte juridice, neputând fi primită critica recurentului reclamant privind caracterul lapidar al motivării deciziei din apel.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi examinat, deoarece recurentul se rezumă să enunţe acest motiv de recurs, fără a dezvolta vreo critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în textul legal invocat.
Recurentul-reclamant se raportează în mod eronat la dispoziţiile Legii nr. 382/1994, o lege inexistentă. În realitate, clauza care prevedea interdicţia de vânzare pe o perioadă de 7 ani este cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, care poartă nr. 382 şi a fost încheiat în anul 1994.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că această clauză nu are caracter legal, ci convenţional, deoarece nu a fost stabilită prin lege, ci prin voinţa părţilor contractante. De asemenea, părţile contractului au convenit şi în privinţa sancţiunii aplicabile în cazul încălcării interdicţiei, respectiv, obligaţia de a se achita diferenţa dintre preţul obţinut din vânzare şi preţul cu care a fost dobândit iniţial imobilul.
Rezultă că părţile au convenit ca încălcarea clauzei să fie sancţionată prin plata de daune interese, nicidecum cu nulitatea actului de înstrăinare încheiat anterior împlinirii termenului de 7 ani, situaţie în care nici chiar partea prejudiciată prin încălcarea acelei clauze nu ar putea invoca nulitatea, cu atât mai puţin un terţ, străin de contract.
Se mai susţine de către recurent faptul că cele două protocoale nu constituie transmisiunea bunului efectiv, că acest aspect nu este analizat de instanţa de apel, că aceasta nu se orientează cerinţelor date prin decizia de casare, omiţând a analiza exact motivele incluse în considerentele Deciziei nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, instanţa de apel analizând efectele actelor de înstrăinare, în acord cu decizia de casare, astfel cum s-a arătat pe larg într-unul dintre considerentele anterioare.
În ceea ce priveşte faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, Înalta Curte reţine ca fiind corect raţionamentul instanţei de apel, întemeiat pe legislaţia internă în materia imobilelor preluate abuziv şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari un vechi drept de proprietate, decurgând din actul de proprietate anterior, ci recunoaşte doar posibilitatea persoanei îndreptăţite de a dobândi un bun, în sensul de drept de proprietate nou, stabilit în temeiul legislaţiei speciale şi pe baza unei dispoziţii administrative sau judiciare.
În acest sens, instanţa de apel a reţinut corect sensul raţionamentului instanţei europene, expus în hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Caracterul de înscris probator pe care legea îl conferă vechiului act de proprietate, în cadrul procedurii de restituire reglementată de legea specială reparatorie, nu este de natură a justifica susţinerea reclamantului, în sensul că actul vechi de proprietate îi conferă un "bun" în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai susţine, fără a fi dezvoltat, motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinzând că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, fără a arăta care este actul juridic la care se referă şi fără a formula critici susceptibile de încadrare în acest motiv de recurs. Ca atare, se constată invocarea formală a acestui motiv de recurs.
În ceea ce priveşte împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat în considerente cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1055 din 14 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sentinţă prin care se respinsese cererea completatoare formulată de reclamat împotriva AVAS, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte.
În motivele de apel formulate de reclamant împotriva acestei sentinţe nu s-au formulat critici cu privire la soluţia dată în ceea ce o priveşte pe pârâta AVAS (în prezent, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).
Întrucât apelul este guvernat de principiul tantum devolutum quantum apellatum (principiu potrivit căruia instanţa superioară este limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel şi se va pronunţa doar în aceste limite), instanţa de apel nu avea nicio justificare să analizeze soluţia din sentinţa apelată, referitoare la această pârâtă.
Faptul că în cursul judecării recursul declarat de SC O. SA împotriva Deciziei civile nr. 107/A din 19 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a înţeles să reitereze excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, nu justifica reanalizarea acestei apărări ca excepţie procesuală, în condiţiile în care prin sentinţa apelată această excepţie fusese admisă, iar împotriva acestei soluţii nu se formulaseră critici în apel.
Recurentul nu justifică nicio vătămare decurgând din faptul că instanţa de apel, în rejudecare, nu a reanalizat aspectele invocate în recurs de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia (astfel cum se menţionase în finalul considerentelor deciziei de casare), atâta vreme cât reclamantul însuşi nu a înţeles să critice soluţia dată de prima instanţă cu privire la admiterea acestei excepţii.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a prevederilor art. 236 - 242 din noul C. civ., referitoare la condiţiile şi efectele divizării, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea sunt aspecte noi, invocate omisso medio direct în recurs, fără a fi invocate şi în cererea de apel, iar pe de altă parte, că actele juridice a căror nulitate se solicită a se constata sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, iar potrivit art. 3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: "Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".
Faptul că instanţa de apel nu a analizat nulitatea absolută a celor două protocoale se datorează împrejurării că s-a reţinut ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la acest capăt de cerere, ca efect al incidenţei prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepţie cu privire la care recurentul reclamant nu înţelege să formuleze critici de nelegalitate în recurs.
De asemenea, se constată că în mod corect a fost reţinută calitatea de proprietară actuală a SC O. SA, în condiţiile în care nu s-a putut dovedi vreo cauză de nevalabilitate a actului său de proprietate.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 195A din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva Deciziei nr. 195A din 6 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3235/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3241/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
