ICCJ. Decizia nr. 3240/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3240 /2014
Dosar nr. 13480/3/2008*
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 iunie 2007, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr. 13480/3/2008, reclamantele S.I. şi G.M.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul București, prin Primar, V.D. şi V.P., au solicitat să se constate că imobilul din sector 2, a fost preluat abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 111/1951 şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest apartament. Intimaţii pârâţi au depus cerere reconvenţională la 29 septembrie 2007 prin care au solicitat pentru apartamentul revendicat să se constate intervenită prescripţia achizitivă scurtă de 10 ani, conform art. 1895 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 3486 din 14 martie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului București, faţă de valoarea de circulaţie a imobilului stabilită prin raportul de expertiză, de 879.856 lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția IV-a civilă, la data de 07 aprilie 2008.
La data de 10 septembrie 2008, reclamantele au depus o cerere precizatoare, prin intermediul căreia au solicitat, în subsidiar, ca pârâtul Municipiul București să fie obligat să le achite contravaloarea apartamentului preluat în mod abuziv, pe care au estimat-o la suma de 350.000 euro (1.161.200 lei).
Prin sentința civilă nr. 942 din 24 iunie 2009, Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi inadmisibilităţii (în ceea ce priveşte cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi V.D. şi V.P.); a admis în parte acţiunea completată; a obligat pârâţii reclamanţi V.D. şi V.P. să lase reclamantelor pârâte în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, compus din vestibul, baie, cameră, cameră, holl, cameră, cămară, bucătărie, debara, culoar, terasă, cameră serv., boxă în suprafaţă utilă de 109,68 mp împreună cu suprafaţa de teren de 26,69 mp situat sub construcţie; a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a respins, ca neîntemeiată, atât cererea privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata contravalorii apartamentului şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pârâte, că este neîntemeiată, având în vedere că la dosar din adresa din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.G.D.I.P.U. - D.E.I.C.
În priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată, având în vedere capătul de cerere referitor la revendicarea terenului.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, tribunalul a constatat că acesta este întemeiată.
Astfel, reclamantele pârâte au susţinut, în ceea ce priveşte terenul, că acesta s-ar afla în posesia pârâtului Municipiul Bucureşti ca urmare a lipsei formei autentice a actului de înstrăinare.
Plecând de la această premisă, tribunalul a reţinut că procedura Legii nr. 10/2001 ar fi pe deplin aplicabilă, invocând în acest sens dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 22 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că reclamantele aveau posibilitatea de a se adresa instanţei în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, care îşi găseşte aplicabilitate şi în cazul în care entitatea învestită cu soluţionarea notifică refuză să o soluţioneze în termenul legal.
Este adevărat că reclamantele au formulat şi o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar prin acţiunea introductivă precizată şi prin concluziile scrise au indicat ca temei al acţiunii dreptul comun, astfel că dacă ar fi analizat cererea prin prisma notificării şi a Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție ar fi însemnat să schimbe temeiul învederat expres, ceea ce echivalează cu pronunțarea asupra a altceva decât s-a cerut.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi V.D. şi V.P., tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiată.
Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost tranşată problema admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, constatându-se că doar în cazul în care nu s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanţii ar pierde dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că acţiunea reconvenţională care ar fi putut paraliza acţiunea în revendicare este neîntemeiată, având în vedere că reclamantele nu au locuit pe teritoriul României, astfel că termenul de uzucapiune este de 20 de ani şi nu de 10, cum susţin pârâţii reclamanţi.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi, tribunalul a constatat că este întemeiată.
Astfel, în contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor trebuie reţinut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul Decretului nr. 111/1951, decret neconstituţional şi în contradicţie cu dispoziţiile art. 480 C. civ. şi care încălca grav dreptul de proprietate privată.
Datorită preluării fără titlu valabil, reclamantele şi pârâţii invocă în fapt titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, dar care provin de la autori diferiţi, autorul pârâţilor fiind un neproprietar. Consecinţa este aceea că niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit din patrimoniul reclamantelor. Această constatare a instanţei face ca şi în privinţa acestora să fie aplicabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că datorită faptului că titlul pârâţilor nu a fost invalidat, aceştia se bucură de prezumţia încheierii cu bună credinţă şi deci a protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În condiţiile în care ambele părţi deţin un „bun” în sensul Convenţiei, soluţionarea cauzei depinde în mod esenţial de modalităţile concrete pe care fiecare parte la are la dispoziţie pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că pârâţii reclamanţi au la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât reclamanţii de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune, acţiune de drept comun pentru care există o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie mai nou prin intermediul acţiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 30 septembrie 2009 au declarat apel atât pârâţii cât şi reclamantele.
Prin Decizia civilă nr. 233/A din 25 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii pârâţi reclamanţi; a admis apelul provocat declarat de apelanţii reclamanţi pârâţi; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii pârâţi în contradictoriu cu pârâţii reclamanţi, ca nefondată; a desfiinţat în parte sentinţa, în privinţa soluţiei dată capătului de cerere formulat de reclamanţii pârâţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, având ca obiect plata contravalorii apartamentului şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, exclusiv în privinţa capătului de cerere menţionat anterior; a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi inadmisibilităţii pe capătul de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale formulată de pârâţii reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că sunt neîntemeiate criticile apelanţilor V., relative la modul în care s-a stabilit calitatea procesuală activă şi nevalabilitatea titlului statului de către prima instanţă şi cu privire la modul în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, din moment ce reclamantele au formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar această notificare nu a fost soluţionată, nu li se poate interzice persoanelor îndreptăţite dreptul de a se adresa instanțelor, inclusiv cu o acțiune în revendicare. Doar dacă reclamantele nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 sau dacă notificarea acestora ar fi fost soluționată, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi fost inadmisibilă, concluzie, conținută în Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casație şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii.
Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile apelanţilor pârâţi V. relative la modul în care prima instanţă a soluţionat acţiunea în revendicare pe fond, reţinând, în esenţă, că în condiţiile în care până la data de 14 august 2002 reclamantele nu au contestat în justiţie titlul de proprietate al cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea au pierdut dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului, rămânându-le în patrimoniu doar dreptul de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii, la data de 04 mai 2010 reclamantele au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 13 mai 2010.
Prin Decizia nr. 1232 din 14 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul; a modificat în tot hotărârea recurată şi în consecinţă: a înlăturat dispozițiile privind respingerea acţiunii în revendicare, precum şi menţinerii dispozițiilor sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea, respectiv cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale; a trimis cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi instanţei de fond, menţinând restul dispozițiilor deciziei recurate.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că reclamantele au depus doar în apel Decizia civilă nr. 781 din 19 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi respectiv sentinţa civilă nr. 539 din 10 iunie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învederând faptul că titlul Statului a fost desființat şi ca atare imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor.
Or, din considerentele hotărârii nu rezultă că instanţa de apel ar fi examinat cauza şi prin prisma hotărârilor susmenționate.
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2011 reclamantele au solicitat lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 1232 din 14 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea, reţinând că dispozitivul deciziei nu conţine dispoziții potrivnice şi nici măcar confuze.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, la data de 01 august 2011 sub nr. 13480/3/2008*.
Prin sentința civilă nr. 1389 din 25 iunie 2013 Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca fiind inadmisibilă; a admis excepţia inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la contravaloarea imobilului; a respins acţiunea privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la contravaloarea imobilului, ca fiind inadmisibilă; a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională şi a respins cererile formulate de reclamante şi pârâţii persoane fizice de obligare la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pârâte, că potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat din 1944 de Tribunalul Ilfov, L.H. a cumpărat de la V. şi R.D. apartamentul de la etajul 2 situat în imobil din Bucureşti, sectorul 1.
Potrivit adresei din 2005 emise de D.I.T.L., sector 1, în perioada 1945-1951, L.H. a figurat la rolul fiscal cu un apartament în Bucureşti, sector 1, iar în procesul verbal de impunere aceasta figura cu un apartament din sector 1, care a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951 prin Decizia nr. 3462/35 din 27 ianuarie 1965.
Conform ordinului de moştenire emis în Dosarul nr. 52862 din 10 decembrie 2003 de către Grefierul pe probleme de moşteniri al statului Israel, de pe urma defunctei L.H. au rămas drept moştenitoare cele două reclamante, în calitate de fiice.
De altfel, prin cererea înregistrată sub nr. 5422/1964 pe rolul Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie s-a solicitat trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, Raion 30 Decembrie, de la L.H.
Din adresa din 31 octombrie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - D.G.D.I.P.U. - D.E.I.C. rezultă că la imobilul care figura cu nr. poştal, pe strada P.S. figura la nivelul anului 1986 nr. 10, aceeaşi concluzie desprinzându-se şi din adresa din 2005 emisă de D.I.T.L. sector 1.
1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu persoanele fizice, tribunalul a reţinut că din motivarea Deciziei nr. 33/2008 se desprinde cu claritate faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situaţia în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Doar în această situaţie reclamantele aveau închisă orice cale de valorificare a dreptului de proprietate pe care îl invocă, însă în speţa de faţă, după cum rezultă din actele dosarului, o astfel de notificare a fost formulată de autoarea reclamantelor, L.H., fiind înregistrată sub nr. 2263/2001 la B.E.J., E.P.
2. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, tribunalul a reţinut următoarele:
Legea nouă, Legea nr. 10/2001, suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, cum se solicită a se constata în speţă şi, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator şi, prin norme de procedură speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că aceasta este de imediată aplicare, soluţie consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În consecinţă, accesul la un proces echitabil cu privire la partea de imobil deţinută de pârâtul Municipiul Bucureşti, poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, sub toate formele ei, cum este cazul în speţă, numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă, de vreme ce acţiunea în justiţie a fost promovată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Faţă de excepţia inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la contravaloarea imobilului, tribunalul a reţinut că potrivit recursului în interesul Legii nr. 27/2011 pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sunt inadmisibile. Tribunalul a reţinut că aceleaşi considerente urmează a fi avute în vedere şi pentru aceeaşi acţiune formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi nu lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi, având în vedere raţionamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prioritatea excepţiei inadmisibilităţii.
Cât priveşte acţiunile directe, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, acestea nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Pe fondul acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că din decizia în recursul în interesul Legii nr. 33/2008 prima concluzie care se desprinde este aceea că într-o astfel de acţiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practică şi doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menţionate în recursul în interesul legii.
În analiza existenţei sau nu a unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţie şi a priorităţii acestei din urmă, esenţial este de a stabili dacă ambele părţi se bucură de un „bun” în sensul Convenţiei.
În acest context, tribunalul a reţinut că pârâţii persoane fizice au dobândit apartamentul în discuţie în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat.
Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamantele nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să le permită să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură.
Faptul că împotriva sentinţei civile nr. 4357/1964 a Tribunalului Popular al Raionului 30 Decembrie, prin care s-a dispus trecerea imobilului în favoarea statului, a fost apelată în anul 2005 (sentinţa civilă pronunţată de instanţa din 1964 nefiind comunicată legal) şi că, urmare a admiterii apelului, a fost respinsă acţiunea de preluare a statului nu constituie un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin această hotărâre s-a statuat asupra caracterului nelegal al preluării de către stat a imobilului, fără însă să fie obligat statul la restituirea efectivă a bunului, restituire ce nu mai putea fi făcută de acesta, în condiţiile înstrăinării bunului.
Ca urmare, pentru aceste situaţii în care statul a preluat abuziv imobile unor persoane, s-au emis legi speciale de reparaţie, fiind aplicabile speței de faţă, dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, dispoziţiile acestei legi speciale pot fi neconforme cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în situaţia în care în patrimoniul persoanelor cărora li s-a preluat imobilul există un „bun actual”, respectiv s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus restituirea bunului în patrimoniul reclamanţilor.
În acest sens, este de reţinut că prin decizia din cauza Maria Atanasiu împotriva României, C.E.D.O. a arătat expres că există un „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus şi în sensul restituirii bunului. În consecinţă, în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaşte un drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acţiunii în revendicare de drept comun.
Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietăţii însăşi atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi. Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent. Acest drept la despăgubiri - drept de creanţă este însă un drept distinct de însuşi dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).
Dreptul de creanţă deţinut de reclamante nu le conferă acestora un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: „Curtea (decizia Maria Atanasiu împotriva României) apreciază că transformarea într-o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
În acest context, trebuie făcută o precizare, şi anume aceea că prin decizia din cauza Atanasiu împotriva României C.E.D.O. a stabilit doar obligaţia statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, fără a valida calea alternativă a acţiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte, C.E.D.O. a recunoscut doar un drept la despăgubiri.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a constatat că a dat prevalenţă titlului de proprietate al pârâţilor, titlu de proprietate neanulat şi „nedesfiinţat” aşa cum face referire Legea nr. 10/2001 în art. 501, astfel că nu a analizat ca mod de dobândire a dreptului de proprietate uzucapiunea.
Împotriva acestei din urmă sentinţe, la data de 18 februarie 2014 au declarat apel reclamantele, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 martie 2014.
Prin Decizia nr. 200/A din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul formulat de apelantele reclamante S.I. şi G.M.E. împotriva sentinţei civile nr. 1389 din 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13480/3/2008* şi au fost obligate apelantele reclamante să plătească intimaţilor pârâţi V.D. şi V.P. suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
În ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în situaţia în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti (art. 2 alin. (2)), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură.
Deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantelor, deoarece Legea nr. 10/2001 nu le recunoaşte acestora un drept de a obţine restituirea bunului în natură, ci numai un drept de creanţă.
Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.”
În speţă, reclamantele deţin un „bun”, care constă însă în dreptul de a obţine măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul unei persoane nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. „Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).
În acelaşi timp, Curtea a stabilit că existenţa unui „bun actual” cu înţelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 140).
O asemenea hotărâre judecătorească nu fost însă pronunţată în favoarea apelantelor reclamante. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4357 din 15 septembrie 1964 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului 30 Decembrie - Bucureşti, în Dosarul nr. 5422/1964, a fost admisă acţiunea reclamantului Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta L.H., pentru a se dispune trecerea în proprietatea statului a imobilului proprietatea pârâtei, situat în Bucureşti, raionul 30 Decembrie. civilă, cu motivarea că bunul a fost părăsit de mai mult de un de zile, fiind incidente prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951. Prin decizia civilă nr. 781/A din 19 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 4422/2/2006, a fost admis apelul declarat de apelantele reclamante S.I. şi G.E.M., în calitate de moştenitoare ale pârâtei L.H., a fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se că procedura de citare cu pârâta s-a realizat prin afişare la domiciliul unde se indica faptul că aceasta nu mai locuieşte. În rejudecare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10517 din 11 septembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 20359/299/2007, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, raportându-se la valoarea imobilului stabilită prin expertiză. Prin sentinţa civilă nr. 539 din 10 aprilie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 7798/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, cu motivarea că impozitele au fost plătite de fostul proprietar, L.H., până în trim. IV al anului 1963, astfel că nu erau întrunite condiţiile pentru ca bunul imobil să fie declarat fără stăpân.
Prin urmare, în cauza de faţă se regăseşte cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare, într-o „valoare patrimonială”, - respectiv dreptul de a obţine măsuri reparatorii în temeiul notificării trimise din 30 iulie 2001 prin B.E.J., E.P. - a interesului patrimonial ce rezultă din constatarea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 cu prevederile documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce priveşte posibilitatea de restituire a bunului în natură ca „bun actual”, Curtea a constatat că şi din perspectiva reglementării internaţionale prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii respingând acţiunea în revendicare.
Ineficienţa invocată a mecanismului instituit de Legea nr. 165/2013 nu poate fi sancţionată prin transformarea dreptului de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent într-un drept de a obţine restituirea bunului în natură, cu încălcarea normelor de drept interne.
În ceea ce priveşte incidenţa legii speciale referitor la acţiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice, s-a reţinut că motivul esenţial pentru care a fost pronunţată soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa, nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că titlul vechi de proprietate invocat de reclamante nu mai are forţă juridică în contextul legislativ actual.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenţiei acestora în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
În legătură cu acţiunea în revendicare îndreptată împotriva unităţii deţinătoare, Curtea a reţinut că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a intrat în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 942 din 24 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în ciclul procesual anterior nu a fost criticată sub acest aspect de către reclamante.
Pe de altă parte, Curtea de la Strasbourg, a statuat în mai multe cauze că „dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 alin. (1) decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” (printre altele, F.E. împotriva Franţei, hotărârea din 30 octombrie 1998 şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, Hotărârea nr. 41727/98).
Compatibilitatea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este condiţionată de posibilitatea de a contesta ulterior hotărârea organului administrativ în faţa unei instanţe.
Or, printr-o jurisprudenţă unificată prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 10 septembrie 2008, reclamantele s-au îndreptat direct împotriva statului român, în concret împotriva unităţii deţinătoare Municipiul Bucureşti, solicitând acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat abuziv, invocând dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 483 vechiul C. civ.), ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Din examinarea cererii de chemare în judecată, s-a constatat că faptul imputat statului pârât este nefuncţionarea mecanismului prevăzut de Legea nr. 247/2005, respectiv a celui prevăzut de Legea nr. 165/2013.
Sub un prim aspect, Curtea a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competenţă a instanţelor naţionale de a verifica existenţa unei compatibilităţi a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminenţa dispoziţiilor Convenţiei faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională (cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007).
Pe cale de consecinţă, instanţele naţionale nu pot (nu au jurisdicţie) pe temeiul prevederilor Convenţiei să procedeze în aceeaşi manieră în care ar face-o C.E.D.O., respectiv să constate o încălcare a Convenţiei printr-o normă internă (adică să reţină nerespectarea conduitei prescrise prin dispoziţia din norma juridică) şi, subsecvent, în temeiul art. 41, să impună statului pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înaintea încălcări (adică să aplice sancţiunea din norma juridică).
Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a avut în vedere că art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Şi pe acest temei instanţele naţionale române pot, în rezolvarea conflictului dintre o normă naţională şi una convenţională, să acorde întâietate celei de-a doua, lăsând-o neaplicată pe prima (ca sancţiune a normei juridice) şi chiar să dispună restituirea unor sume de bani plătite în baza prevederii legale interne, deoarece într-un asemenea caz se aplică regimul juridic al plăţii nedatorate.
În schimb, nu pot pronunţa hotărâri de angajare a răspunderii statului pentru legislaţia adoptată cu încălcarea Convenţiei (altă sancţiune a aceleiaşi norme juridice), prin acordarea fie de despăgubiri băneşti. Această idee stă şi la baza deciziei în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Sub un al treilea aspect, s-a pus problema competenţelor conferite instanţelor interne, din perspectiva arătată anterior, de un text de lege naţional, pe temeiul căruia ar putea verifica concordanţa unor dispoziţii legale, cum sunt cele criticate prin cererea de chemare în judecată ca fapt generator de prejudiciu, cu dispoziţiile (convenţionale, constituţionale sau legale) care consacră respectarea dreptului de proprietate şi, subsecvent, constatând că o asemenea încălcare s-a produs prin legislaţia adoptată, să oblige statul pârât la răspundă prin repararea acelui prejudiciu, textul invocat de reclamante fiind art. 998 din vechiul C. civ.
Or, asupra admisibilităţii unei asemenea acţiuni s-a pronunţat în sens negativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 (publicată în M. Of. din 17 februarie 2012), obligatorie pentru instanţa de apel conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
În aceste condiţii, Curtea, a reţinut că prin prisma legislaţiei naţionale, dreptul reclamantelor de a obţine despăgubiri băneşti nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal pentru acordarea lor, argumentul folosit de instanţa supremă fiind principiul „specialia generalibus derogant”.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantele S.L. şi G.M.E., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat, recurs, prin care au solicitat modificarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată.
În susţinerea motivelor de recurs, recurentele au arătat că aplicarea legii speciale în detrimentul dreptului comun, contravine-prevederilor C.E.D.O. în materia dreptului de acces la justiţie şi a protecţiei dreptului de proprietate prin prisma lipsei de eficienţă a procedurii prevăzute de legea specială.
Legea specială nu a fost niciodată în măsură să asigure obţinerea efectivă a unei despăgubiri, nu a prezentat niciodată garanţia obţinerii despăgubirilor promise şi prevede o procedură care a devenit din ce în ce mai greoaie prin nenumărate modificări legislative, situaţie care a dat naştere la numeroase plângeri împotriva statului la C.E.D.O., admise, iar Statul condamnat prin nenumărate hotărâri.
Chiar şi după adoptarea noii legislaţii în materie, Legea nr. 165/2013 nu oferă o garanţie a drepturilor şi libertăţilor destinatarilor, şi nu prezintă niciun fel de garanţii pentru respectarea termenelor de soluţionare a notificărilor, iar, atât timp cât nu sunt prevăzute sancţiuni eficiente aplicabile în cazul neîndeplinirii obligaţiilor, autorităţile implicate nu vor fi constrânse să respecte termenele de "recomandare".
Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 care permit accesul la justiţie doar după trecerea unor lungi perioade de timp, sunt contrare prevederilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a procesului civil, şi sunt incompatibile şi cu dreptul la proprietate privată garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., astfel că singura cale de a conduce la repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat este admiterea prezentei acţiuni.
Modalitatea de despăgubire prin "puncte" nu reprezintă o despăgubire efectivă, iar faptul că sunt obligate să participe la licitaţii pentru a preschimba aceste puncte în terenuri, nu reprezinţă o despăgubire," ci dimpotrivă, o sarcină împovărătoare”.
In aceste condiţii, noua lege nu este în măsură să asigure o despăgubire efectivă, pentru că, în calitate de cetăţeni străini, nu pot obţine decât un drept de folosinţă asupra unui teren şi în niciun caz un drept de proprietate.
Consideră că prin recunoașterea preluării abuzive a bunului de către Statul Român, aşa cum s-a stabilit şi prin decizia pilot, se dă naştere la un drept de despăgubire, - dreptul de creanţă- care este un bun în accepţiunea C.E.D.O.
Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a stabilit că deşi revendicarea este o acţiune reală, dacă imobilul a fost transmis unui terţ, obiectul revendicării va fi convertit într-o "pretenţie de despăgubiri", caz în care acţiunea devine personală.
Cea mai bună cale de despăgubire pentru preluarea abuzivă a bunului, o constituie tocmai restituirea în natură a acestuia, care nu se poate realiza decât în cadrul unei acţiuni în revendicare, fie prin obligarea statului la plata contravalorii imobilului.
Pentru aceste motive, şi procedura instituită de Legea nr. 165/2013 este lipsită de celeritate, nefiind în măsură să asigure persoanelor interesate posibilitatea soluţionării dosarelor de despăgubire într-un termen rezonabil şi vine în contradicţie cu cele dispuse în hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu contra României, hotărâre în care C.E.D.O. atrăgea atenţia asupra lipsei de celeritate a măsurilor în vigoare la acea vreme.
Intimaţii pârâţi V.D. şi V.P. au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi au solicitat pe fond, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor reclamante la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezilor făcute.
Excepţia nulităţii recursului se va respinge, ca neîntemeiată, întrucât, criticile formulate de recurentele reclamante cu privire la greşita respingerea a acţiunii în revendicare, se încadrează în ipoteza a doua a motivului de recurs, prevăzut de pct. 9, respectiv, hotărârea a fost dată cu aplicarea sau încălcarea greşită a legii.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentele reclamante au susţinut că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, acţiunea în revendicare, formulată potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod greşit a fost respinsă, ca inadmisibilă, în situaţia în care legea specială în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului politic trecut contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În opinia acestora, neconcordanţa dintre legea internă şi normele europene rezidă în aceea că legea naţională nu asigură un mecanism eficient de reparaţie, nici din perspectiva formei de reparaţie în natură, nici din cea a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa C.E.D.O.
De asemenea, au mai afirmat că acţiunea în revendicare de drept comun este deschisă în cazul în care reclamanţii au „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi faţă de caracterul ineficient al mecanismului de reparaţie reglementat de legea specială, Legea nr. 165/2013, care trebuie înlăturată, cu consecinţa soluţionării acţiunii în revendicare potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ., urmând a se da câştig de cauză acestora, fie prin restituirea în natură a bunului, fie prin plata de despăgubiri prin echivalent.
Aceste critici sunt nefondate.
Este adevărat că, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, se conferă posibilitatea foştilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv sau moştenitorilor lor de a formula acţiune în revendicare de drept comun, în cazul în care legea specială de reparaţie contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în baza principiului constituţional reglementat de art. 20 din Constituţia României, care prevede prioritatea reglementărilor internaţionale în concurs cu legislaţia naţională în materie, în cazul existenţei neconcordanţelor între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.
Raţionamentul vizat în cuprinsul deciziei în interesul legii enunţate se referă la posibilitatea ca reclamantul să justifice existenţa „unui bun” în legătură cu imobilul pretins, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi condiţionează soluţionarea favorabilă a acţiunii în revendicare de neafectarea dreptului de proprietate al unei alte persoane, care, la rândul său, poate invoca „un bun” în sensul documentului european, şi de neatingerea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat, de asemenea, în cuprinsul Convenţiei Europene, cu referire la principiul preeminenţei dreptului şi aplicat în întreaga jurisprudenţă a instanţei de contencios european.
Această noţiune de bun, rezultată din jurisprudenţa recentă a C.E.D.O. conturată în cauzele împotriva României, vizează doar un „bun actual” (hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010).
Un asemenea bun există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În contextul jurisprudenţei instanţei europene, se constată că reclamantele din cauză nu deţin un „bun” în sensul normei în discuţie, din moment ce nu au făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti de restituire a bunului, fiind lipsită de relevanţă, pentru admisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, eventuala nevalabilitate a titlului statului constituit prin preluarea imobilului anterior anului 1989, cât timp această împrejurare nu conferă reclamantului un „bun” în sensul unui drept la restituirea imobilului, pe care să-l valorifice în cadrul cererii în revendicare.
Ineficienţa mecanismului de funcţionare a sistemului de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzut de legislaţia actuală în materie, inclusiv din perspectiva Legii nr. 165/2013, invocată de recurenţi, nu poate fi reţinută.
Astfel, contrar susţinerilor recurentelor- reclamante, jurisprudenţa actuală a C.E.D.O. presupune o altă viziune decât cea arătată de părţi, sub aspectul eficienţei mecanismului respectiv, care a fost examinată şi în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte a decis, în fundamentarea acestei decizii în interesul legii, că acţiunea directă în despăgubiri, întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe art. 1 din Protocolul nr. 1, nu este admisibilă, raportat la legislaţia specială în materie şi la împrejurarea că aceasta nu încalcă textul menţionat, referitor la protecţia dreptului de proprietate, şi nici dreptul de acces la o instanţă, reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în condiţiile în care, în prezent, prin hotărârea pilot, pronunţată de C.E.D.O., în cauza Atanasiu vs. România, s-a stabilit, în sarcina Statului Român, ca, în termen de 18 luni, să asigure un mecanism eficient şi previzibil, care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol.
Decizia pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, a devenit definitivă la data de 12 ianuarie 2011, iar, la solicitarea Guvernului, C.E.D.O. a decis prelungirea în mai multe rânduri a termenului de 18 luni acordat iniţial, determinat de dificultăţile întâmpinate de autorităţile române în elaborarea şi punerea la punct a măsurilor generale pentru rezolvarea problemei restituirii imobilelor naţionalizate. Data limită în acest sens a fost stabilită la 12 mai 2013, iar la 17 mai 2013, s-a publicat, în M. Of. nr. 278, Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Referitor la Legea nr. 165/2013, trebuie reţinut contextul adoptării acestui act normativ, determinat de pronunţarea de către C.E.D.O. a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecţionarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013, a fost adoptată pentru „finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România”.
Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare.
Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de termene imperative şi de un control judiciar efectiv, C.E.D.O. a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6 parag. 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii.
Ca atare, instituirea unor termene prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013, înăuntrul cărora, în procedura prealabilă, entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor trebuie să dea răspuns acestora nu contravine liberului acces la justiţie.
Astfel, nu se poate reţine ineficienţa sistemului măsurilor reparatorii prin echivalent reglementat de legislaţia specială în materia imobilelor preluate abuziv, ca argument în promovarea acţiunii în revendicare de drept comun, determinat de împrejurarea că legea specială ar contraveni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi nici instanţa de apel nu a reţinut, în cauză, caracterul ineficace al mecanismului reparator reglementat de legea specială, contrar susţinerilor recurentelor.
Având în vedere argumentele expuse în precedent, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamante, ca nefondat, decizia atacată fiind pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european relevante, nefiind, astfel, întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentele reclamante vor fi obligate la plata sumei de 5.000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi V.D. şi V.P., conform dovezilor depuse la dosar, fila 27 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.I. şi G.M.E. împotriva Deciziei nr. 200/A din 13 mai 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentele reclamante la plata sumei de 5.000 lei, cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi V.D. şi V.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3220/2014. Civil. Expropriere. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3246/2014. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
