ICCJ. Decizia nr. 3295/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3295/2014
Dosar nr. 3620/63/2012
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 687 din 12 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj s-a admis, în parte, acţiunea precizată şi formulată de reclamanta SC I. SA, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SRL şi N.E.
S-a respins, ca inadmisibilă, cererea în constatare.
S-a dispus obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 244.726,87 lei către reclamantă, reprezentând beneficiu nerealizat.
S-au respins cererile de acordare a daunelor morale, de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială şi de publicare a hotărârii irevocabile în presă.
S-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 22.905 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
Excepţia inadmisibilităţii cererii în constatarea săvârşirii de către pârâte a faptelor de concurenţă neloială prev. de art. 4 lit. a), b), d), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 s-a reţinut a fi întemeiată.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Acţiunea în constatare are un caracter subsidiar celei în realizare, legea impunând pentru admisibilitatea cererii în constatare condiţia negativă ca partea să nu poată cerere realizarea dreptului dedus judecăţii.
Primul capăt de cerere vizează constatarea de către instanţă a săvârşirii de către pârâte a unor fapte de concurenţă neloială ce constituie contravenţii, potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991. Constatarea unor stări de fapt nu poate face obiectul unei acţiuni în justiţie, iar potrivit art. 4 alin. (2) din actul normativ invocat, faptele indicate ce pot constitui contravenţie sunt încadrate astfel de către persoanele de control împuternicite de Oficiul Concurenţei, instanţa neavând atribuţii în acest sens.
Prin sesizarea instanţei cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere - despăgubiri ca urmare a daunelor suferite prin pretinsele fapte de concurenţă neloială - aceasta are de analizat condiţiile răspunderii delictuale, inclusiv a folosirii unor mijloace neloiale de către pârâte, însă constatarea existenţei acestor condiţii nu poate face obiectul unor cereri introductive de instanţă, astfel că a fost respinsă ca inadmisibilă cererea în constatarea săvârşirii de către pârâte a faptelor de concurenţă neloială prev. de art. 4 lit. a), b), d), g), h) din Legii nr. 11/1991.
În ceea ce priveşte cererea în repararea prejudiciului cauzat, respectiv de obligare a pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 440.351,82 lei (conform precizării din 8 mai 2013), compusă din beneficiul nerealizat şi daune morale, instanţa a apreciat că aceasta este întemeiată în parte.
Dispoziţiile aplicabile în cauză şi invocate de reclamantă sunt cele ale Legii nr. 11/1991, care, în primul articol, instituie principiul potrivit căruia „Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale". într-o economie de piaţă, concurenţa dintre agenţii economici reprezintă confruntarea deschisă, bazată pe competiţia liberă dintre agenţii economici. Concurenţa însă trebuie să fie loială şi să satisfacă interesele tuturor participanţilor la viaţa economică.
Potrivit art. 11 din lege lit. a) " este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite, utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor proceduri neloiale, abuzuri de încredere, incitări la delict şi achiziţionării de secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor pe piaţă", iar la litera b) este definită sintagma secretului comercial: "Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă personalului din mediul care se ocupă, în mod obişnuit, cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe pentru a fi menţinută în regim secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite".
Legea defineşte la art. 2 termenul de concurenţă neloială, în accepţiunea acestuia act normativ ca fiind " orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii", arătându-se că încălcarea obligaţiei de concurenţă loială atrage răspunderea civilă, contravenţională ori penală. în art. 3 sunt reglementate faptele considerate contravenţii şi infracţiuni la această lege, în art. 4 - 5, modalităţile de sesizare şi constatare a acestora, sancţiunile ce pot fi aplicate, art. 9 consfinţind dreptul celui prejudiciat printr-o faptă din cele prevăzute ca infracţiuni sau contravenţii la daune materiale sau morale.
Acţiunea în concurenţă neloială este o acţiune în răspundere delictuală specială care, pe lângă cerinţele generale, fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate dintre acestea, are o serie de trăsături caracteristice. Astfel, acţiunea în concurenţă neloială nu-şi are temeiul în încălcarea unui drept a unui agent economic, ci în exercitarea unui drept de un agent economic, în aşa fel încât prin nerespectarea regulilor unui comerţ onest prejudiciază pe un altul. Concurenţa este confruntarea pe piaţă între comercianţi care desfăşoară activităţi economice identice sau asemănătoare, se bazează pe libertatea comerţului, respectiv jocul cererii şi al ofertei şi are un dublu scop, şi anume unul imediat - care constă în câştigarea şi păstrarea clientelei şi unul mediat - care constă în maximizarea profiturilor. Ea asigură confruntarea cu bună-credinţă pe piaţă a tuturor comercianţilor, cu efect benefic, atât asupra nivelului preţurilor, cât şi cu privire la calitatea mărfurilor.
Din probele administrate în cauză rezultă că pârâta E.N. a fost angajată a societăţii reclamante din anul 1994, iniţial ocupând funcţia de secretară, apoi de inginer, conform menţiunilor din carnetul de muncă. Potrivit fişei postului din 16 ianuarie 1999, aceasta a ocupat postul de responsabil parteneri. în contractul de muncă s-a prevăzut faptul că salariatul se obligă să nu lucreze pentru societăţi concurente - care au ca obiect de activitate distribuţia de programe, tehnică de calcul, automatizări, realizarea de calcule de rezistenţă cu programe bazate pe metoda elementelor finite - pe durata unui an de la desfacerea contractului de muncă, sub sancţiunea de daune interese (art. 7.b). între părţi au fost semnate mai multe acte adiţionale la contractul de muncă, fiind inserată şi obligaţia salariatului de a respecta secretul de serviciu sau fiind definit sporul de fidelitate.
La data de 5 aprilie 2011 pârâta a înregistrat cererea de demisie, informând-o pe reclamantă de dorinţa de încetare a contractului de muncă începând cu 30 aprilie 2011. La data de 6 aprilie 2011 a fost emisă Decizia nr. D/168 referitoare la încetarea raporturilor de muncă cu data indicată de pârâtă, în perioada 11 - 29 aprilie 2011 aceasta solicitând şi aprobându-i-se efectuarea concediului de odihnă.
Se mai reţine că la data de 11 martie 2011, O.R.C. de pe lână Tribunalul Dolj a admis cererea de înregistrare a SC C. SRL, având ca unic asociat şi administrator pe pârâta N.E., activitatea principală fiind cod C.A.E.N. - activităţi de inginerie şi consultanţă tehnică legată de acestea. Rezoluţia prin care s-a dispus autorizarea constituirii societăţii şi înregistrarea în registrul comerţului a fost publicată în M. Of. la data de 31 martie 2011.
Rezultă astfel că pârâta şi-a constituit o societate, urmând să desfăşoare aceeaşi activitate cu a reclamantei, fiind încă salariat al acesteia, efectuând demersuri pentru a obţine avizele necesare desfăşurării aceleeaşi operaţiuni economice, respectiv vânzarea de produse P.T.C. Astfel, la data de 28 aprilie 2011 societatea pe care a constituit-o a obţinut calitatea de reseller autorizat P.T.C., proces pe care chiar pârâta îl recunoaşte ca fiind unul complex, data intrării în vigoare a contractului fiind 13 aprilie 2011.
Activitatea ce prezintă importanţă în prezenta cauză este aceea de vânzare programe P.T.C. şi asigurare servicii mentenanţă, până la data înfiinţării societăţii pârâte reclamanta fiind singura de pe piaţa din ţară care oferea anumite tipuri de produse (software ale P.T.C., companie americană specializată). Modul de lucru în C.A.B.C. - care asigură funcţionarea unui program cu rolul de a stimula creşterea vânzărilor -este realizat prin aplicaţia informatică S., pusă la dispoziţie de către P.T.C. către toţi resellerii, coordonată de responsabilul zonal C.B.D.M., în speţă, M.G. Este descrisă modalitatea în care se poate încheia un contract între reseller şi un client interesat de produs, prin prezentarea administrării prospectelor, înregistrarea oportunităţilor şi plasarea comenzii.
Expertul în informatică desemnat în cauză a stabilit că pârâta a primit acces în Siebel la data de 4 mai 2011, făcând prima înregistrare a unei oportunităţi pentru firma SC M.E. SRL la acea dată. A urmat înregistrarea şi a altor societăţi care erau persoane ofertate de către reclamantă sau clienţi mai vechi ai acesteia: SC S.R. SRL, I., SC A.R. SRL, SC F.M. SRL, SC A. SA, U.P. Timişoara.
Înregistrarea oportunităţilor de către un reseller este aprobată de către reprezentantul zonal şi deşi aceasta nu are ca efect imposibilitatea încheierii contractului cu respectivul client de către un alt reseller, titularul înregistrării, conform politicii P.T.C., beneficiază de un comision de 20% în situaţia în care el este cel care încheie contractul. Aplicaţia nu permite înregistrarea ca oportunitate a aceluiaşi potenţial client de către doi reselleri. Cu toate acestea, la data de 6 mai 2011, reclamanta este atenţionată de către reprezentatul zonal, cerându-i-se să nu oferteze un client pe care nu l-a înregistrat.
Deşi apariţia pe piaţă a unui agent economic ce oferă aceleaşi produse este benefică mediului concurenţial, s-a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, circumstanţele concrete în care a iniţiat afacerea şi şi-a desfăşurat activitatea.
Conform probelor administrate şi recunoaşterii pârâtei E.N., aceasta s-a ocupat de efectuarea demersurilor necesare încheierii aceloraşi contracte, respectiv identificarea de clienţi, înregistrarea acestora în aplicaţie, prezentarea ofertelor, negocierea şi încheierea sau nu a contractelor, pârâta fiind în contact permanent cu clienţii. Pârâta a fost instruită de societatea reclamantă, a avut cunoştinţă de clienţii existenţi şi de cei cu care reclamanta era în negocieri sau cărora le lansase o ofertă, de preţurile practicate, de modalitatea de abordare, mai exact de modalitatea de lucru a reclamantei, profitând de faptul că aceasta înregistra oportunităţile în perioada imediat anterioară încheierii contractului deoarece, fiind singura pe piaţă, nu era nici un risc să piardă comisionul suplimentar. în plus, în perioada în care era angajată a reclamantei, a încălcat procedura de ofertare a clientului M., amânând semnarea unui contract, pentru ca ulterior, la câteva zile de la încetarea raporturilor de muncă cu reclamanta, această societate să semneze contractul cu firma creată de pârâtă (3 mai 2011). Pârâta a susţinut că a identificat interesul ferm al acestui client pentru produs în perioada 27 - 28 aprilie 2011, când era încă angajată a reclamantei, iar încheierea contractului la câteva zile nu poate fi acceptată prin raportare la procedura descrisă de părţi (care presupune prezentarea produsului, negocierea preţului), ce necesită o perioadă mai mare de timp. Instanţa a avut în vedere şi faptul că pârâta a închis înregistrarea oportunităţii referitoare la acest client în Siebel din proprie iniţiativă, ca şi a clientului F., conform răspunsului la interogatoriu, deşi, în mod normal şi potrivit fişei postului nu lua astfel de măsuri fără a se consulta cu cei din conducerea societăţii. Nu a fost acceptată astfel trimiterea la presiunile managerului P.T.C., în condiţiile în care înscrierile erau pe o perioadă limitată în timp, iar eventualele presiuni, nedovedite, ar fi trebuit aduse la cunoştinţa persoanelor din conducere, care puteau lua măsurile pe care le considerau necesare.
Prin închiderea oportunităţilor, urmată de abordarea respectivilor clienţi, la înregistrarea lor ca oportunităţi de către pârâtă pe numele societăţii pe care a înfiinţat-o şi încheierea contractelor cu aceştia, în condiţiile în care reclamanta le trimisese oferte, s-a reţinut că pârâta a urmărit, iar activitatea ei a avut ca efect deturnarea clientelei reclamantei. Referitor la F., instanţa reţine că pârâta a înregistrat oportunitatea la data de 5 mai 2011, la data de 16 iunie 2011 semnând contractul. în acest sens este şi declaraţia martorului audiat în cauză (care a fost atras la noua societate, unde a lucrat din aprilie până în septembrie 2011), din care rezultă că pârâta i-a comunicat faptul că a reuşit să amâne semnarea contractului cu un alt client al reclamantei, Inteliform şi că urma să încheie contracte pe noua firmă cu acesta şi cu M. Deşi a înregistrat ca oportunitate clientul Inteliform în data de 4 mai 2011, reclamanta a reuşit totuşi să încheie contractul, în urma licitaţiei organizate de client, pierzând comisionul suplimentar.
Cu toate că nu se poate reţine încălcarea unei clauze de neconcurenţă de către pârâtă, în condiţiile în care contractul de muncă nu a fost adaptat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 C.M. la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat, ca după încetarea contractului, să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurenţă; clauza de neconcurenţă îşi produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activităţile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţă lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţă, terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii, precum şi aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiţie cu angajatorul), neexistând dovada stabilirii şi plăţii unei indemnizaţii, faţă de cele constatate, de modalitatea în care s-a procedat, instanţa apreciind că s-a făcut dovada săvârşirii de către pârâta E.N. a faptelor prevăzute de art. 4 lit. a), b) şi g).
Nu a fost reţinută însă fapta prev. de art. 4 lit. h) din lege deoarece reclamanta nu a făcut dovada atragerii martorului, de către pârâta N., în scopul dezorganizării activităţii reclamantei.
Funcţionarea societăţii pârâte cu acelaşi obiect de activitate a avut ca efect diminuarea profitului reclamantei, însă instanţa de fond apreciază că prejudiciul rezultat din faptele de concurenţă neloială nu este identic celui realizat de societatea pârâtă în perioada 2011-2012. Concurenţa trebuie încurajată, iar obligarea pârâtei către reclamantă la acordarea întregului profit obţinut, ar avea ca efect denaturarea concurenţei. Instanţa a mai apreciat că obligarea pârâtelor în solidar (conform art. 1003 C. civ.) la plata sumei de 244.726,87 lei către reclamantă, reprezentând beneficiul nerealizat este echitabilă. Suma a fost calculată în funcţie de profitul obţinut de societatea pârâtă în anul 2011, din care s-a scăzut profitul obţinut în urma încheierii contractului cu C.P.S. (având în vedere data încheierii contractului cu pârâta, 17 octombrie 2011), cu W. (deoarece contractul încheiat cu reclamanta este din 2008, iar aceasta nu a făcut dovada faptului că în perioada imediat anterioară plecării pârâtei îi plasase o ofertă), A. (A., faţă de data încheierii contractului de către pârâtă, 29 septembrie 2011), N.M. (similar W.). A fost reţinut prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încheierii de către pârâtă a contractului cu M., E. (cu care reclamanta încheiase un contract în 8 noiembrie 2010, astfel că trimiterea unei oferte acestui client de către pârâtă, urmată de încheierea contractului este un act de concurenţă neloială), S. (client vechi al reclamantei, cu care pârâta a încheiat contractul la 28 aprilie 2011), M., F. (clienţi cărora reclamanta le trimisese oferte) şi A. Referitor la A., deşi la dosar există o declaraţie a directorului general din care rezultă că nu a fost niciodată client al reclamantei, din conţinutul e-mailului aflat la fila 180 vol. II rezultă că acestei societăţi i-a fost trimisă o ofertă din partea reclamantei, în acest sens fiind şi constatările experţilor contabili.
Faţă de starea de fapt reţinută, de momentul pronunţării hotărârii, instanţa de fond a apreciat că nu se impune obligarea pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială, acestea încetând chiar prin trecerea perioadei rezonabile în care pârâta nu ar fi trebuit să contacteze clienţii existenţi şi potenţiali (cărora le fusese trimisă o ofertă) ai reclamantei, cum nu se impune nici publicarea hotărârii în presă.
Instanţa a respins cererea de acordare a daunelor morale, deoarece nu s-a făcut dovada că reclamanta a suferit un prejudiciu de imagine care trebuie reparat - corectitudinea gestului reprezentantului zonal, referitor la interzicerea contractării cu clienţi neînscrişi în aplicaţie de către alţi reselleri decât cei ce au făcut înscrierea, neputând fi cercetată, în cauză, deoarece rolul instanţei nu este acela de a interveni şi analiza raporturile dintre clienţi, reselleri, reprezentant zonal şi vânzătorul programelor. S-a motivat că instanţa nu se poate limita decât la constatarea modului de funcţionare a relaţiilor dintre aceştia, atât cât este necesar soluţionării cauzelor, părţile prezentei cauze nefiind decât cei doi reselleri şi reprezentantul unuia.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în sumă de 22.904 lei, compusă din taxa de timbru (6.505 lei) proporţional cu valoarea despăgubirilor acordate, onorariu de avocat şi onorariu experţi.
Împotriva hotărârii instanţei de fond au declarat apel reclamanta SC I. SA şi pârâtele SC C. SRL şi N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 53 din 6 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC I. SA şi de pârâtele SC C. SRL şi N.E. împotriva sentinţei nr. 687/2013 pronunţată de Tribunalul Dolj.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel şi-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:
Primul motiv de apel invocat de reclamantă, ce vizează respingerea ca inadmisibilă a cererii în constatare s-a reţinut a fi nefondat deoarece instanţa nu poate să admită o astfel de acţiune câtă vreme reclamanta are la îndemână acţiunea în realizare.
De altfel, instanţa de fond a constatat implicit exercitarea unor fapte de concurenţă neloială şi a obligat la despăgubiri, admiţând astfel acţiunea în realizare.
Susţinerile apelantei-reclamante rezultă dintr-o interpretare eronată a dispoziţiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care nu conţine dispoziţii exprese în acest sens. Alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 11/1991 se referă la constatarea şi sancţionarea contravenţiilor enumerate la lit. a)-h) fiind vorba de o răspundere contravenţională şi nu una civilă delictuală ca în cauza de faţă.
Sub aspectul respingerii de acordare a daunelor morale şi de publicare a hotărârii irevocabile în presă s-a reţinut că potrivit art. 11 din Legea nr. 11/1991 „O dată cu condamnarea ori obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanţa poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului."
Aşa cum rezultă din textul redat mai sus, legea nu este imperativă ci, lasă la aprecierea judecătorului obligarea făptuitorului la publicarea hotărârii în presă, pe cheltuiala sa.
Aceasta apare ca o sancţiune complementară celei de condamnare sau reparare a daunei având drept scop informarea clientelei cu privire la credibilitatea şi onorabilitatea societăţii care a efectuat acte de concurenţă neloială.
S-a motivat că în speţă, a trecut o perioadă de timp rezonabilă, de la efectuarea actelor de concurenţă neloială, timp în care clientela celor două firme s-a informat asupra capabilităţilor celor două societăţi concurente, astfel încât nu se mai impune publicarea hotărârii în presă.
În ceea ce priveşte neacordarea daunelor morale, Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu de imagine prin deturnarea clientelei şi folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute de pârâtă la I.N.A.S. Trebuie dovedită existenţa prejudiciului de imagine iar stabilirea cuantumului daunelor morale este atributul exclusiv al instanţei.
De altfel, s-a reţinut că nu rezultă din probele administrate în cauză că, pârâta, pentru a deturna clientela reclamantei, a folosit argumente şi mijloace de natură să afecteze imaginea I.N.A.S.
Un alt motiv de apel a vizat nereţinerea faptei prevăzute de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991. Curtea a constatat că soluţia instanţei de fond este corectă, în sensul că, încercarea pârâtei, de a-l atrage pe martorul S.R., nu a avut ca efect dezorganizarea activităţii reclamantei chiar dacă acesta era singurul angajat pe poziţia respectivă. Acesta a declarat în faţa instanţei că intenţiona să plece de la I.N.A.S. chiar înainte ca pârâta N.E. să-şi înfiinţeze propria societate iar promisiunile făcute acestuia de către pârâtă nu s-au materializat.
Pentru a se putea reţine săvârşirea faptei prevăzute la art. 4 lit. h) trebuie îndeplinită condiţia ca atragerea salariaţilor să aibă drept scop dezorganizarea activităţii societăţii de la care pleacă, fapt nedovedit în speţă.
În ceea ce priveşte motivul de apel ce vizează acordarea, în parte, a despăgubirilor, Curtea a reţinut că şi acesta este nefondat.
Instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea sumei acordată cu titlu de despăgubiri, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a deturnării clienţilor I.N.A.S. către pârâta SC C. SRL, având în vedere situaţiile concrete în care fiecare dintre clienţii I.N.A.S. a renunţat la serviciile acesteia şi a încheiat contracte cu pârâta.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond ca puncte de reper perioadele în care au fost derulate aceste contracte cu I.N.A.S. şi data încheierii altor contracte cu SC C. SRL.
În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtele N.E. şi SC C. SRL, Curtea a reţinut că şi acesta este nefondat.
Din probele aflate la dosarul cauzei rezultă că în timp ce pârâta N.E. era angajata reclamantei şi-a înfiinţat SC C. SRL, la data de 14 martie 2011, cu acelaşi obiect de activitate. Pârâta N.E. şi-a încetat raporturile de muncă cu reclamanta prin demisie la data de 5 aprilie 2011.
Încă din timpul în care era angajata reclamantei, a efectuat demersuri în sensul cooptării clientelei reclamantei şi redirecţionării acesteia către viitoarea sa societate. în acelaşi timp, pârâta a amânat finalizarea demersurilor necesare încheierii unor contracte în numele reclamantei, cu intenţia încheierii acestora de către societatea nou creată, prin ştergerea unor oportunităţi în S. şi înscrierea clienţilor despre care aceasta ştia că primiseră oferte din partea reclamantei. Totodată, prezentarea unor oferte mai avantajoase de către firma sa, având cunoştinţă despre ofertele reclamantei care aveau caracter confidenţial şi pe care le cunoştea prin natura funcţiei pe care o ocupa, au condus la deturnarea unei părţi a clientelei reclamantei.
În aceste condiţii, s-a motivat că nu i se poate imputa reclamantei faptul că a stat în pasivitate faţă de faptul că pârâta N.E. a anunţat că urmează să-şi înceteze activitatea la SC I. SA.
S-a mai relevat că nu este vorba despre exclusivitatea reclamantei în revânzarea produselor P.T.C. şi nici despre înfiinţarea pe o piaţă liberă a unei alte societăţi cu acelaşi obiect de activitate care să încurajeze concurenţa în domeniul respectiv. în cauza de faţă este vorba despre modul în care pârâta N.E. s-a folosit de cunoştinţele dobândite în timpul activităţii la reclamantă, de datele şi informaţiile acumulate în activitatea sa, de tehnicile de cooptare şi ofertare a clientelei pe care Ie-a folosit pentru înfiinţarea societăţii concurente şi deturnarea clientelei I.N.A.S. către societatea sa.
În ceea ce priveşte despăgubirile acordate s-a motivat că judecătorul fondului a avut în vedere beneficiul nerealizat de reclamantă, respectiv profitul obţinut de pârâta SC C. SRL prin încheierea contractelor cu foştii clienţi ai reclamantei. Prin urmare, profitul prin definiţie presupune suma rămasă după scăderea cheltuielilor efectuate de comerciant.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea de apel a respins apelurile declarate de reclamantă şi de pârâte.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamata SC I. SA cât şi pârâtele SC C. SRL şi N.E.
Recurenta-reclamantă SC I. SA, prin recursul formulat a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă:
- să se constate săvârşirea de către pârâte a faptelor de concurenţă neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) şi h) din Legea nr. 11/1991;
- să se dispună obligarea la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea de către pârâte a faptelor de concurenţă neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) şi h) din Legea nr. 11/1991, în sensul obligării în solidar, la plata sumei totale de 440.351,82 lei reprezentând beneficiul nerealizat şi la plata sumei de 20.000 lei reprezentând daune morale.
- în temeiul art. 6 din Legea nr. 11/1991 a solicitat obligarea pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială săvârşite, cu obligarea la plata daunelor cominatorii de 2.000 lei pe fiecare zi de întârziere în executarea voluntară a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
- în temeiul art. 11 din Legea nr. 11/1991 a solicitat obligarea pârâtei SC C. SRL la publicarea hotărârii judecătoreşti, irevocabile în publicaţiile Z.F., C., R.B., în termen de 7 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, cu obligarea la plata daunelor cominatorii de 2.000 lei pe fiecare zi de întârziere precum şi obligarea pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.
Recurenta-reclamantă SC I. SA a criticat decizia recurată pentru nelegalitate arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:
Decizia este dată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte respingerea cererii în constatarea săvârşirii faptelor de concurenţă neloială şi a cererii de publicare a hotărârii irevocabile în presă, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv se arată că instanţa nu a avut în vedere că cererea reclamantei nu era o cerere propriu-zisă în constatare, în baza art. 111 C. proc. civ. ci, trebuia avută în vedere specificitatea acţiunii raportată la temeiul de drept, respectiv Legea nr. 11/1991, nefiind vorba despre o simplă acţiune în pretenţii cu izvor faptul ilicit.
În ceea ce priveşte respingerea cererii de publicare a hotărârii irevocabile în presă, recurenta-reclamantă a învederat că Legea nr. 11/1991 prevede posibilitatea pentru instanţă de a face publică hotărârea într-un ziar de specialitate şi de a obliga intimatele-pârâte la încetarea actelor de concurenţă neloială, elemente care nu se regăsesc într-o cerere de drept comun în atragerea răspunderii delictuale.
Recurenta învederează că trebuie avută în vedere interpretarea teleologică a Legii nr. 11/1991 care duce la concluzia că scopul vizat este acela de aducere la cunoştinţa tuturor participanţilor profesionişti la activitatea economică a acestor fapte şi a persoanelor responsabile, pentru a atrage un semnal de alarmă cu privire la lipsa de onestitate a persoanelor culpabile iar acest lucru se realizează prin cele două modalităţi solicitate: constatarea expresă a săvârşirii faptelor ilicite ce trebuie făcută publică.
Pentru aceste argumente consideră că instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ. şi a prevederilor Legii nr. 11/1991.
Sub al doilea motiv de apel a criticat nepronunţarea instanţei cu privire la motivul de apel având ca obiect cererea de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Neanalizarea şi nepronunţarea asupra unui motiv de apel are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 295 C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii iar acest fapt impune, în opinia recurentei, analizarea acestei cereri de către instanţa de recurs.
Recurenta-reclamantă a reiterat criticile prezentate în apel în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de a respinge cererea de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială, susţinând că sentinţa este, practic, nemotivată, atât timp cât nu reiese care sunt argumentele de fapt, şi dispoziţiile legale care prevăd existenţa unei perioade rezonabile şi ce înseamnă, raportat la datele speţei, „trecerea unei perioade rezonabile".
Decizia este dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale în materia răspunderii civile delictuale (art. 998 C. civ.) şi ale Legii nr. 11/1991.
Cu privire la respingerea cererii de plată a daunelor morale, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că pentru a se pronunţa astfel, instanţa a apreciat că recurenta nu a făcut dovada unui prejudiciu de imagine şi că, din probe, nu rezultă că pârâta a folosit argumente şi mijloace de natură să afecteze imaginea I.N.A.S.
Ca şi celelalte mijloace puse la dispoziţie de Legea nr. 11/1991 (respectiv, publicitatea ce ar trebui să se facă cu privire la fapte şi persoanele vinovate, posibilitatea obligării la încetarea faptelor ilicite), daunele morale - care nu pot şi, prin urmare, nu trebuie probate -constituie nu atât un mijloc reparator pentru victime, cât un mijloc sancţionator pentru făptuitor.
În opinia recurentei nu se impunea probarea prejudiciului de imagine.
Practica judecătorească în materia daunelor morale a statuat că este suficientă probarea faptei ilicite, prejudiciul fiind prezumat, având în vedere caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral care face ca proba directă să fie imposibilă, astfel că nu mai este necesară probarea prejudiciului, conform art. 998 C. civ.
Daunele morale ţin de latura imaterială, psihică a faptei şi prejudiciului, astfel că revine judecătorului rolul de a aprecia în echitate întinderea acestui prejudiciu, fără a fi necesară probarea existenţei acestuia şi a cuantumului pretenţiilor.
Decizia este dată cu interpretarea greşită a Legii nr. 11/1991.
Cu privire la nereţinerea faptei prevăzute la art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, arată că instanţa, deşi a reţinut că martorul R.S. era singurul angajat pe poziţia respectivă, a apreciat că încercarea pârâtei de a-l atrage în societatea nou înfiinţată SC C. SRL, nu a avut ca efect dezorganizarea activităţii reclamantei.
Consideră că instanţa a interpretat greşit prevederile art. 4 lit. h); aceste prevederi, trebuie analizate într-o interpretare teleologică şi ţinând cont de particularităţile speţei.
În opinia recurentei, prin dezorganizarea activităţii nu trebuie să se înţeleagă faptul că prin plecarea angajatului, I.N.A.S. ar fi rămas „paralizată", fără posibilitate de a mai desfăşura activitate, legea neprevăzând astfel de efecte.
Prin simpla dovadă a atragerii salariatului prin manopere neoneste, cu promisiunea asocierii la profitul SC C. SRL - dovadă care s-a făcut în speţă, fiind reţinută în acest sens chiar de instanţă, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 lit. h). R.S. era singurul angajat pe postul respectiv, importanţa acestuia reieşind implicit din interesul manifestat de E.N. cu privire la persoana şi calităţile acestuia.
De asemenea, trebuie avută în vedere specificul activităţii I.N.A.S. (revânzarea unor produse software complexe, cu preţuri ridicate), care implică o superspecializare a personalului angajat - aceasta implicând resurse financiare şi timp îndelungat necesar instruirii şi perfecţionării unui nou angajat. Prin urmare, plecarea unui angajat, care este singur în departamentul respectiv, fără înlocuitor, a avut ca şi consecinţă cheltuieli şi resurse suplimentare importante, putându-se deci vorbi despre dezorganizarea activităţii.
Decizia este dată cu interpretarea greşită a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998 C. civ.).
Cu privire la respingerea cererii de acordare integrală a despăgubirilor, instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, acordând, în parte, despăgubirile solicitate, respectiv suma de 244.726.87 lei, reprezentând beneficiul nerealizat, şi nu întreaga sumă solicitată de 440.351,82 lei.
Diferenţa neacordată rezultă din profitul obţinut de SC C. SRL, din contractele încheiate în anul 2011 cu 4 clienţi (A.A., C., W. şi N.M.) deşi ambele instanţe au reţinut că şi aceştia fuseseră anterior clienţi ai I.N.A.S., despre care E.N. luase cunoştinţă din perioada cât fusese angajata I.N.A.S.
Consideră că atât timp cât instanţa a reţinut că şi aceste companii făcuseră anterior parte din portofoliul de clienţi ai I.N.A.S., şi că I.N.A.S. şi SC C. SRL sunt singurii revânzători autorizaţi ai P.T.C. în România, concluzia trebuia să fie aceeaşi ca şi pentru ceilalţi clienţi care au fost avuţi în vedere la acordarea despăgubirilor, conform principiului ubi eadem rado ibi eadem solutio. Nu are relevanţă data contractelor I.N.A.S. cu aceşti clienţi, ci relaţia îndelungată cu aceştia şi, în special, faptul că pârâta E.N. avea cunoştinţă despre aceştia din perioada cât a lucrat la I.N.A.S. - aspect reţinut de instanţa de apel;
În lipsa SC C. SRL, este evident că aceştia ar fi încheiat contracte cu I.N.A.S., astfel că profitul aferent acestor contracte s-ar fi regăsit în patrimoniul I.N.A.S. şi nu al SC C. SRL.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa de apel, respingând apelul, a respins cererea de plată a cheltuielilor de judecată.
Ca efect al admiterii cererii de recurs, se impune şi obligarea intimatelor la plata integrală a cheltuielilor de judecată, atât la fond, cât şi în apel şi în recurs.
Recurentele-pârâte, SC C. SRL şi N.E. au solicitat prin recursul declarat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. în subsidiar, recurentele-pârâte au solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea apelului, cu consecinţa schimbării hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei SC I. SA, ca neîntemeiată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Au criticat decizia recurată pentru nelegalitate sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:
Prin hotărârea recurată instanţa de apel nu a exercitat controlul judiciar, întrucât nu a analizat şi nu s-a pronunţat în vreun fel asupra probatoriului suplimentar administrat în apel, hotărârea redând textual argumentele instanţei de fond, deşi în apel a fost suplimentat probatoriul, inclusiv prin depunerea unor hotărâri pronunţate de instanţa penală.
Prin încheierea de şedinţă din 20 noiembrie 2013, instanţa de apel a încuviinţat părţilor, administrarea probei cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă. Recurentele-pârâte au depus la dosar, un set de înscrisuri, reprezentat de sentinţa penală nr. 36 din data de 28 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, extras din declaraţia de martor a d-nei Ţ.U.I., dată în faţa D.I.I.C.O.T., declaraţia de martor a d-lui C.C., dată în faţa D.I.I.C.O.T., ordine de deplasare la clienţii SC M.E. SRL, SC F.M. SRL şi SC I.G.W.R. SRL, extras din aplicaţia L.F., care au fost omise a fi analizate la pronunţarea hotărârii, întrucât instanţa de apel nu a făcut nici o referire la acestea pe tot parcursul considerentelor deciziei recurate.
Precizează că dintre aceste înscrisuri prezintă o importanţă deosebită sentinţa penală nr. 36 din data de 28 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia penală, cu privire la plângerea penală formulată de către I.N.A.S., cu soluţia de respingere definitivă a plângerii, statuându-se cu autoritate de lucru judecat mai multe aspecte relevante, ţinând cont de incidenţa dispoziţiilor art. 22 C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia".
Recurentele-pârâte arată că, pe lângă motivele de apel, ce ţin de nelegalitatea hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, în apel au formulat şi motive de apel ce ţin de netemeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, inclusiv în ceea ce priveşte cuantumul pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei la care au fost obligate prin hotărârea instanţei de fond. în acest sens, la termenul din 23 ianuarie 2014 au depus la dosar o situaţie detaliată a sumelor la care a fost obligate, arătând că niciuna dintre sume nu reprezintă un prejudiciu. Instanţa de apel nu s-a pronunţat în niciun mod asupra acestora.
Au arătat ca pretinsul prejudiciu la care au fost obligate este în sumă totală de 244.726,87 lei, pentru pretinsa săvârşire a faptelor reglementate de art. 4 lit. a), b), şi g) din Legea nr. 11/1991 şi că acesta se compune din următoarele sume, indicate de instanţa de fond în considerentele sentinţei apelate:
- 2.887,78 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL. la data de 29 aprilie 2011 cu SC M.C.M. SRL. Sentinţa instanţei de fond nu face nici o referire la acest contract, suma neconstituind prejudiciu, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod;
- 1.488,45 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL. la data de 21 iulie 2011 cu SC E. SRL. Au arătat că în contractele încheiate de I.N.A.S. cu SC E. SRL obiectul este diferit faţă de contractul încheiat între SC C. SRL şi SC E. SRL (contractul încheiat cu societatea SC C. SRL din 21 iulie 2011 are ca obiect instruire iar cele încheiate cu I.N.A.S. au ca obiect vânzare soft şi mentenanţă). Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui aspect;
- 52.507,72 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL. la data de 28 aprilie 2011 cu SC S.R. SRL. Referitor la contractul încheiat cu societatea SC S.R. SRL, declaraţia administratorului acestei societăţi, Dl. M.B. (Anexa nr. 1) este mai mult decât relevantă, însă nu a fost luată în considerare, fiind obligate şi la plata acestei sume.
- 118.522,22 lei, aferente contractelor încheiate de SC C. SRL. la data 03 mai 2011, respectiv la data de 26 martie 2012 cu SC M.E. SRL.
Societatea SC M.E. SRL nu a fost niciodată client al I.N.A.S., şi cu toate acestea au fost obligate să plătească această sumă considerabilă către reclamantă, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui aspect;
- 24.399,50 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL. la data de 16 iunie 2011 cu SC F.M. SRL;
În ceea ce priveşte contractul încheiat cu societatea SC F.M. SRL, un important argument pentru care sumele rezultate din executarea acestuia nu puteau fi reţinute drept beneficiu nerealizat, contrar celor reţinute de instanţă, este declaraţia directorului general al societăţii SC F.M. SRL, Dl. R.C., care dovedeşte absenţa existenţei pretinsei fapte de concurentă neloială din partea SC C. SRL şi a E.N., cu consecinţa inexistenţei unui prejudiciu pentru I.N.A.S.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui aspect.
- 44.921,50 lei, aferentă contractului încheiat de SC C. SRL la data de 20 septembrie 2011 cu SC A.R. SRL Această societate nu a fost niciodată client al reclamantei I.N.A.S., a fost direcţionată chiar de către furnizorul P.T.C. pentru a colabora cu SC C. SRL, aspect ce exclude existenţa vreunei acţiuni de orice fel a SC C. SRL şi E.N. pentru pretinsa "atragere" a acestui client.
Totodată, declaraţia reprezentantului legal al SC A.R. SRL, neagă săvârşirea pretinsei fapte de concurentă neloială din partea SC C. SRL şi a E.N., cu consecinţa inexistenţei unui prejudiciu pentru I.N.A.S.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui aspect.
Deoarece în faza procesuală a recursului instanţa de recurs nu mai poate face o apreciere a probatoriului administrat de către instanţa de apel, la care aceasta nu a făcut nici o referire, întrucât nu l-a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate, solicită, în principal, casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel, pentru a se exercita un control judiciar în mod real.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Decizia recurată este numai aparent motivată, pentru că, în realitate, instanţa de apel a preluat ca atare toate aspectele reţinute de instanţa de fond. Lipseşte orice fel de motivare cu privire la elementele care au determinat instanţa de apel să îşi formeze propria convingere cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii în prezentul litigiu.
Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a recurentelor-pârâte SC C. SRL şi E.N.
a. Inexistenţa unui prejudiciu.
Dacă ar fi fost în mod corect aplicate şi interpretate prevederile legale (art. 998 şi următoarele C. civ.) s-ar fi concluzionat că „beneficiul nerealizat" nu poate fi considerat ca echivalent perfect al profitului realizat de SC C. SRL şi, mai mult decât atât, nu i se pot atribui caracterele juridice ale unui prejudiciu cert, lichid şi exigibil susceptibil să atragă răspunderea civilă.
În plus, nu se poale stabili cuantumul prejudiciului, în funcţie de încasările din lunile trecute, atâta timp cât întinderea sa în viitor nu este certă, probabilitatea obţinerii aceloraşi venituri depinzând de mai mulţi factori ce se pot schimba în timp.
Fără temei legal a reţinut instanţa de apel că beneficiul nerealizat de către I.N.A.S. SA este echivalent cu profitul realizat de către SC C. SRL, iar dacă I.N.A.S. a înregistrat pierderi, acest fapt i se datorează în exclusivitate şi nu poate fi imputat pârâtelor.
b. Inexistenţa faptei ilicite.
Instanţa de apel a reţinut că rezultă fără putinţă de tăgadă împrejurarea că pârâta N.E. a înfiinţat societatea SC C. SRL în timp ce era angajata reclamantei I.N.A.S. Recunoaşte că a înfiinţat societatea SC C. SRL în timp ce era angajată a societăţii I.N.A.S., însă a anunţat conducerea I.N.A.S. prin C.C. şi Ţ.I. despre înfiinţarea societăţii SC C. SRL, despre intenţia de a demisiona cât şi despre activitatea pe care urma să o desfăşoare, aspect recunoscut de Ţ.I. în declaraţia de martor dată în faţa D.I.I.C.O.T., document depus în extras în faţa instanţei de apel la termenul din data de 20 noiembrie 2014, neanalizat de instanţa de apel.
Împrejurarea că un angajat al societăţii I.N.A.S. îşi înfiinţa propria societate, sau că era asociat într-o altă societate, reprezenta o practică comună. în acest sens, în apel a depus documente (extrase din aplicaţia "L.F.") din care rezultă că Ţ.I., S.R. şi Ş.M., toţi angajaţi sau asociaţi ai I.N.A.S. aveau calitatea de asociaţi şi/sau administratori în societăţi cu obiect de activitate similar.
Se susţine că nu există nicio probă, dincolo de simplele afirmaţii ale intimatei-reclamante I.N.A.S., din care să rezulte împrejurarea că, încă din timpul când era angajata acestei societăţi, a făcut demersuri în scopul cooptării clientelei acesteia sau redirecţionării acesteia către propria societate, iar instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate nu face trimitere la probele care au condus la o asemenea concluzie.
Instanţa de apel, face vorbire, preluând, cu exactitate motivarea tribunalului, despre amânarea finalizării demersurilor necesare încheierii unor contracte, însă nu există probe care să dovedească existenţa unei asemenea amânări, despre ştergerea unor oportunităţi în Siebel, precum şi despre prezentarea unor oferte mai avantajoase, cu toate că societatea SC C. SRL a avut preţuri mai mari decât I.N.A.S.
Dacă ar fi analizat în profunzime actele dosarului, instanţa ar fi observat că nu există nicio probă care să susţină ipoteza amânării încheierii unor contracte.
În privinţa închiderii oportunităţilor în Siebel, instanţa de apel, a ignorat complet înscrisurile aflate la dosar şi a reluat ca atare această acuzaţie formulată de I.N.A.S. atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, privind imposibilitatea sa de a oferta sau negocia cu societăţile SC M.E. SRL şi SC F.M. SRL din cauza "închiderii" celor 2 înregistrări în Siebel de către E.N., acuzaţie despre care recurentele-pârâte susţin că este falsă.
La fel cum fostul salariat poate să determine, odată cu plecarea sa, deplasarea clientelei, el poate să folosească know-how-ul dobândit anterior în noua întreprindere şi în beneficiul acesteia, cu excepţia cazului când secretele de fabricaţie sunt protejate printr-un drept de proprietate intelectuală, ceea ce nu este cazul în speţă, nefiind administrată nicio probă în acest sens.
Referitor la deturnarea clientelei I.N.A.S. către societatea pârâtă se susţine că dacă instanţa de apel ar fi rejudecat fondul litigiului, cu consecinţa analizării întregului probatoriu administrat în cauză, ar fi concluzionat că acţiunea intimatei-reclamante I.N.A.S. este neîntemeiată întrucât faptele de concurenţă neloială nu există.
Nu se regăseşte nicio situaţie în care vreun contract încheiat de I.N.A.S. cu o societate sau alta să fi fost încetat intempestiv înainte de termen, sau reziliat şi apoi preluat direct în portofoliul SC C. SRL. I.N.A.S. nici măcar nu a invocat o eventuală neexecutare a vreunui contract în desfăşurare cu vreuna din societăţile pretinse ca fiind „clienţii săi", toate susţinerile sale în privinţa deturnării clientelei, fiind simple speculaţii.
c. Nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi existenţa unui prejudiciu.
În speţă, nu numai că nu există, nefiind dovedite faptele de concurenţă neloială prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) şi h) din Legea nr. 11/1991, ci, mai mult, I.N.A.S. nu a dovedit în niciun mod vreo legătură de cauzalitate între pretinsele fapte de concurenţă neloială şi pretinsul prejudiciu suferit, nedemonstrând, prin probatoriul administrat, că acele pretinse fapte săvârşite de SC C. SRL şi E.N. ar fi provocat pretinsul prejudiciu suferit de I.N.A.S.
Instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate nu numai că nu a dezvoltat dar nici nu a menţionat existenţa, în speţă, a legăturii de cauzalitate între pretinsele fapte ilicite şi pretinsul prejudiciu.
d. Absenţa vinovăţiei E.N. şi a societăţii SC C. SRL. Nici E.N. şi nici societatea SC C. SRL nu se fac vinovate de săvârşirea faptelor de concurenţă neloială. A fost complet ignorat unul dintre cele mai importante aspecte, şi anume acela că prin semnarea Contractului de revânzare nu s-a creat în favoarea intimatei-reclamante un drept exclusiv cu privire la produsele revândute, contractele încheiate de P.T.C. atât cu SC C. SRL, cât şi cu I.N.A.S. având caracter neexclusiv, regulile de conduită şi modalităţile de lucru acceptate fiind cele prevăzute în contractul de revânzare şi în anexele acestuia. Nu se poate reţine încălcarea de către E.N. a vreunei clauze de neconcurenţă, în condiţiile în care contractul de muncă nu a fost adaptat în conformitate cu dispoziţiile art. 21 C. muncii, aşadar nu exista, la momentul înfiinţării SC C. SRL şi nici anterior sau ulterior acestui moment, obligaţia pârâtei de a nu desfăşura o activitate concurentă.
Recurentele-pârâte concluzionează că, instanţa de apel, fără temei legal şi cu aplicarea greşită a legii, a constatat că ar fi întrunite cerinţele pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, cu toate că I.N.A.S. nu a dovedit niciun prejudiciu ce i-ar fi fost pricinuit în legătură directă de cauzalitate cu vreo faptă a pârâtelor, nici existenţa faptelor de concurenţă neloială, precum şi nici existenţa vinovăţiei recurentelor pârâte.
Pârâtele SC C. SRL şi N.E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta I.N.A.S. SA şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursurile invocate, prin prisma criticilor de nelegalitate, raportat la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă SC I. SA a criticat în cadrul primului motiv de recurs greşita aplicare a Legii nr. 11/1991 prin raportare la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., deoarece prin decizia recurată s-a menţinut hotărârea instanţei de fond de respingere, ca inadmisibilă, a cererii în constatarea săvârşirii faptelor de concurenţă neloială.
Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs nu pot fi primite.
Din conţinutul prevederilor art. 9 din Legea nr. 11/1991 (în forma în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptelor) rezultă că persoana prejudiciată prin săvârşirea faptelor descrise în cuprinsul art. 4 sau 5 din această lege are deschisă calea acţiunii în răspundere civilă delictuală (acţiune în realizare), fără să condiţioneze sesizarea instanţei civile cu o acţiune de constatare prealabilă a acestor fapte, în condiţiile prevăzute în ultimele patru alineate ale art. 4 din Lege.
Pe calea acţiunii în constatare, reglementată de art. 111 C. proc. civ., se poate cere numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, nu şi a unor fapte, aşa cum pretinde recurenta-reclamantă. O acţiune în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare, fiind afectată de un fine de neprimire dacă partea are la îndemână acţiunea în realizare.
Acţiunea în despăgubiri civile (materiale şi morale) este o acţiune în realizare, în cadrul căreia, instanţa stabileşte, în raport de temeiul invocat şi pe baza probatoriului administrat, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale faptelor descrise şi dacă s-au cauzat prejudicii materiale şi morale şi dispune obligarea la acoperirea respectivelor daune.
Din conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de fond rezultă că, prealabil stabilirii prejudiciului, s-a verificat existenţa faptelor prevăzute de art. 4 lit. a), b), d), g) şi h) din Legea nr. 11/1991, reţinându-se că unele dintre pretinsele fapte au fost săvârşite de către pârâte.
În această situaţie, critica recurentei-reclamante, reiterată în recurs, referitoare la faptul că, instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, nu a avut în vedere caracterul acţiunii imprimat de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 11/1991 nu este întemeiată. Chiar dacă nu a primit o motivare suficientă prin decizia instanţei de apel, această critică este infirmată de considerentele ce au stat la baza hotărârii instanţei de fond şi care relevă că verificarea şi stabilirea faptelor a reprezentat situaţia premisă pentru analiza cererii în despăgubiri.
Este întemeiat motivul de recurs prezentat de reclamanta SC I. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin care se invocă neanalizarea şi nepronunţarea instanţei de apel asupra criticilor referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială.
Instanţa de apel a omis a examina argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de apel prin care reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de fond, sub aspectul respingerii cererii de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială nu este motivată în fapt şi nu arată dispoziţiile legale care reglementează existenţa unei perioade rezonabile de la data săvârşirii faptelor care să justifice respingerea cererii de încetare a actelor de concurenţă neloială şi de publicare a hotărârii irevocabile în presă.
Analiza criticilor prezentate în susţinerea cererii de obligare a pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială nu poate fi realizată pentru prima dată în recurs deoarece presupune stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la îndeplinirea condiţiilor specifice pentru antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. din 1864, prin determinarea faptelor ilicite şi a urmărilor produse precum şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea.
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului de apel prin care se critică respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la încetarea actelor de concurenţă neloială echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect.
Pentru acest motiv, recursul reclamantei SC I. SA, va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ. consecinţa fiind aceea a casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, instanţa de apel va analiza şi criticile recurentei-reclamante referitoare la menţinerea soluţiei de respingere a cererii de publicare a hotărârii irevocabile în presă, de neacordare a daunelor morale şi acordarea parţială a despăgubirilor materiale precum şi nereţinerea faptei prevăzute de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, deoarece aceste critici sunt fundamentate pe argumente ce susţin verificarea circumstanţelor factuale şi de oportunitate, prin raportare la probatoriul administrat în apel şi neanalizat de instanţă prin hotărârea adoptată.
Analiza motivelor de recurs invocate de către recurentele pârâte SC C. SRL şi N.E. conduce la aceeaşi constatare, anume aceea a neanaiizării criticilor prezentate în apel de către pârâte în privinţa soluţiei de admitere a cererii în despăgubiri şi de obligare a acestora la acoperirea prejudiciului.
Apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea cauzei în fond. Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, care trebuie să statueze atât în fapt cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel litigiul dintre ele, în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în primă instanţă, în limitele impuse de cele două reguli exprimate prin adagiile „tantum devolutum quantum apellatum" şi „tantum devolutum quantum indicatum".
Pârâtele SC C. SRL şi N.E. au criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei angajări a răspunderii civile delictuale pentru concurenţă neloială în activitatea desfăşurată.
Au invocat, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi că instanţa de apel a menţinut hotărârea apelată fără o analiză efectivă a motivelor prezentate şi susţinute prin probatoriile administrate.
Verificând decizia recurată prin raportare la criticile subsumate motivelor de recurs relative la neanalizarea probatoriului încuviinţat şi administrat în apel şi care, în opinia pârâtelor, pun în evidenţă neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, rezultă că instanţa de apel nu a procedat la o devoluare totală a fondului cauzei în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării legii de către prima instanţă, prin prisma probatoriului administrat, conform art. 295 C. proc. civ.
De asemenea, pârâtele au criticat în apel prejudiciul stabilit în sarcina lor susţinând că sumele care compun cuantumul prejudiciului reţinut nu pot influenţa în vreun fel patrimoniul reclamantei.
În acest sens, s-au invocat în apel contractele încheiate de pârâta SC C. SRL cu SC M.C.M. SRL, SC E. SRL, SC S.R. SRL, SC M.E. SRL, SC F.M. SRL, SC A.R. SRL, contracte care, potrivit susţinerii pârâtelor, nu au legătură cu activitatea reclamantei şi nu au generat nici un prejudiciu în patrimoniul acesteia.
Raportat la aspectele criticate în apel se observă că decizia recurată nu conţine o analiză a criticilor pârâtelor referitoare la cuantumul prejudiciului stabilit, după cum nu evidenţiază o devoluare a fondului sub aspectul determinării condiţiilor necesare pentru a se dispune antrenarea răspunderii civile delictuale speciale a pârâtelor.
Instanţa de apel nu a realizat un examen efectiv şi real asupra criticilor şi mijloacelor probatorii invocate de către pârâte pentru a le aprecia pertinenţa în cadrul controlului de verificare a situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă şi nu a răspuns în nici un fel argumentelor invocate în sprijinul motivelor de apel prezentate.
Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat, practic, motivele invocate, în limitele cererii de apel formulată de către pârâte, situaţie echivalentă cu necercetarea fondului cauzei, astfel că în temeiul art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va admite şi recursul declarat de către pârâte, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă SC I. SA Craiova şi de recurenţii-pârâţi SC C. SRL şi N.E. împotriva Deciziei nr. 53 din 6 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 28 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3290/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3309/2014. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
