ICCJ. Decizia nr. 3272/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3272/2014
Dosar nr. 2660/1/2014
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, sub nr. 11959/85/2012, reclamanţii B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. şi G.V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.A.N., D.A. şi Statul Român, prin M.F.P, obligarea pârâţilor în solidar la plata de despăgubiri morale şi materiale, în cuantum de 170.000 euro pentru B.M.; 175.000 euro pentru G.D., 165.000 euro pentru M.N., 130.000 euro pentru P.D., 130.000 euro pentru L.G., 185.000 euro pentru C.V.M., 140.000 euro pentru A.l., 170.000 euro pentru P.M., 130.000 euro pentru B.L., 175.000 euro pentru reclamanţii D., 140.000 euro pentru D.N., 175.000 euro pentru M.L., 155.000 euro pentru S.L., 155.000 euro pentru D.P. şi 150.000 euro pentru reclamantele G., despăgubirile reprezentând daune morale pentru privare de libertate şi pentru încălcarea integrităţii şi a sănătăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 808/2013, Tribunalului Sibiu, secţia I civilă, a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând, în esenţă, că, deşi este adevărat că reclamanţii, cu excepţia reclamanţilor D. şi G., au fost reţinuţi în bazinul de înot al U.M. X Sibiu, că au suferit fizic şi psihic urmare a tratamentului la care au fost supuşi în cadrul acestei unităţi militare, situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, ceea ce înlătură răspunderea civilă delictuală.
Totodată, tribunalul a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtul D.A., astfel că nu se poate reţine nici răspunderea comitentului acestuia M.A.N., iar faţă de împrejurările concrete de la momentul producerii prejudiciului nu se poate antrena o răspundere obiectivă a statului pentru prejudiciul suferit de reclamanţi, această răspundere obiectivă având ca temei ideea de garanţie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând în principal anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
Prin Decizia nr. 70 din 10 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secţia I civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii B.M., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.N., M.L., S.L. şi D.P.; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de aceştia în contradictoriu cu pârâţii M.A.N. şi D.A.; i-a obligat pe pârâţi în solidar să plătească reclamanţilor, cu titlu de daune morale, următoarele sume: reclamantului B.l., suma de 17.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului G.D., suma de 16.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului M.N., suma de 15.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului P.D., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului L.G., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului C.V.M., suma de 18.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului A.l., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului P.M., suma de 16.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului B.L., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului D.N., suma de 3.000 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului M.L., suma de 17.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; reclamantului S.L. suma de 5.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii şi reclamantului D.P. suma de 5.500 euro sau contravaloarea în lei la data plăţii; a respins acţiunea formulată de reclamanţii sus-menţionaţi împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P; i-a obligat pe pârâţii M.A.N. şi D.A. să plătească acestora în solidar suma de 1.950 lei, respectiv câte 150 lei pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi a respins apelul declarat de reclamanţii D.M., D.R.C., D.N.A., G.M. şi G.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, notând că natura condiţiilor în care au fost reţinuţi reclamanţii, împreună cu alte persoane, rezultă atât din rechizitoriul întocmit în Dosarul nr. 200/P/2008, cât şi din probele administrate în faţa tribunalului, a înlăturat cele reţinute de prima instanţă în sensul că situaţia concretă la momentul evenimentelor din decembrie 1989 poate fi asimilată cu o stare de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală şi a apreciat că în cauză a fost dovedită existenţa faptei ilicite de lipsire de libertate care, aşa cum rezultă din rechizitoriul sus-menţionat, are un conţinut complex, întrucât persoanele reţinute în mod nelegal au fost supuse unor tratamente inumane şi degradante, care le-au provocat suferinţe fizice şi psihice.
Ca urmare, curtea de apel a reţinut că în cauză s-a făcut dovada vinovăţiei pârâtului Dragomir în condiţiile art. 998-999 C. civ. şi, întrucât la momentul săvârşirii faptei ilicite pârâtul D.A. era angajat al M.A.N., iar fapta a fost săvârşită în exercitarea atribuţiilor de comandant al U.M. X Sibiu, sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii pârâtului M.A.N. în calitate de comitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
În privinţa pârâtului Statul Român, prin M.F.P, a constatat că reclamaţii şi-au întemeiat acţiunea împotriva acestui pârât pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., care reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. în cauză nu s-a făcut dovada că între acest pârât şi pârâtul Dragomir există un raport de prepuşenie, astfel că nu poate fi atrasă o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român - prin M.F.P, aşa cum a reţinut şi prima instanţă.
Referitor la prejudiciul produs reclamanţilor, instanţa de apel a constatat că lipsirea de libertate, imposibilitatea de a lua legătura cu familia, supunerea la tratamente inumane şi degradante pe durata reţinerii nelegale, sunt de natură să provoace victimelor unei asemenea fapte suferinţe morale, aducând o gravă atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi valorilor care definesc personalitatea umană, respectiv onoarei, demnităţii, reputaţiei în plan profesional şi social.
La cuantificarea daunelor ce au fost acordate reclamanţilor care au fost lipsiţi de libertate, instanţa de apel a avut în vedere importanţa valorilor cărora li s-a adus atingere şi măsura în care au fost lezate, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, durata în timp a încălcării drepturilor ocrotite, imaginea reclamanţilor faţă de sine şi în societate, consecinţele produse ulterior pe plan social şi profesional.
În ce îi priveşte pe reclamanţii D. şi G., curtea de apel a notat că aceştia au formulat acţiunea în calitate de succesori ai defuncţilor D.L.L., respectiv G.V., invocând prejudiciul suferit nemijlocit de aceştia din urmă şi, având în vedere caracterul personal nepatrimonial al drepturilor încălcate prin fapta ilicită, a constatat că aceşti reclamanţi nu au calitate de victimă în cauză, astfel că nu sunt îndreptăţiţi la daune morale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.l., G.D., M.N., P.D., L.G., C.V.M., A.l., P.M., B.L., D.M., D.R.C., D.N.A., D.N., M.L., S.L., D.P., G.M. Şi G.V. şi pârâţii M.A.N. şi D.A.
Prin Decizia nr. 2452 din 26 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a respins ca nefondat recursul reclamanţilor şi a admis recursurile declarate de pârâţii M.A.N. şi D.A.; a modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 808 din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, în ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât D.A., atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă au reţinut corect starea de fapt însă, în vreme ce tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ., cea care a aplicat greşit dispoziţiile legale privind răspunderea delictuală civilă este instanţa de apel, care a reţinut în mod eronat că pârâtul D.A. a săvârşit fapta ilicită de lipsire de libertate împotriva reclamanţilor.
A apreciat instanţa de recurs că, în contextul în care s-au petrecut faptele, respectiv evenimentele din decembrie 1989, era evident faptul că manifestanţii revoluţionari doreau răsturnarea ordinii sociale, care permitea lucrătorilor de miliţie şi securitate să le îngrădească drepturile şi libertăţile; or aşa-zisa lipsire de libertate a reclamanţilor, care s-a petrecut, în bună măsură, la dorinţa şi cu voia acestora, a condus la salvarea vieţilor acestora, căci nimeni nu le mai putea garanta viaţa dacă recurentul - pârât D.A. ar fi ordonat predarea acestora manifestanţilor revoluţionari şi nu ar fi aşteptat venirea respectivei comisii de anchetă, formată din procurori, care să analizeze situaţia fiecăruia dintre persoanele aflate în incinta U.M. X.
Totodată, înalta Curte a reţinut că, în speţă, nu se poate face o referire la jurisprudenţa C.J.U.E. şi nici la cea a C.E.D.O., deoarece la acea dată România nu era parte a C.A.D.O.L.F. şi nici a U.E., dispoziţiile acestor tratate fiind aplicabile după parafarea lor de către statul român; de asemenea, a reţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de puterea de lucru judecat în ce priveşte culpa recurentului-pârât D.A., deşi din sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2010 a Curţii Militare de Apel cât şi din sentinţa penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti rezultă că acesta nu a acţionat cu vinovăţie în împrejurările respective, ci cu respectarea regulamentelor militare, rezultând totodată că reţinerea lucrătorilor de miliţie şi securitate s-a făcut în baza stării de necesitate, rezultată din derularea evenimentelor revoluţionare din zilele de 21 şi 22 decembrie 1989 la Sibiu.
În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât M.A.N., faţă de împrejurarea că în persoana pârâtului D.A. nu s-a putut reţine îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale civile, Înalta Curte a apreciat că nu se poate face nici aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., practica judiciară majoritară fiind în sensul că nu se poate angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, cât timp nu se poate reţine că prepusul a săvârşit cu vinovăţie o faptul ilicită; astfel, nici măcar dacă s-ar merge pe ideea că răspunderea comitentului este una obiectivă şi independentă de cea a prepusului, în speţa de faţă nu se poate reţine faptul că, în împrejurările concrete din 21 şi 22 decembrie 1989, reclamanţii ar fi suferit o „vătămare", acestora salvându-li-se, de fapt, viaţa, prin faptul că au fost reţinuţi în incinta unei unităţi militare, chiar dacă în condiţii cu totul improprii.
Cu privire la recursul declarat de recurenţii - reclamanţi, instanţa supremă a reţinut că, faţă de cele reţinute la analiza recursurilor declarate de către pârâţi, apare evident faptul că recursul reclamanţilor trebuie respins, în ce priveşte pe pârâţi nereţinându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai că nu li se poate acorda o despăgubire mai mare reclamanţilor, ci niciun fel de despăgubire.
Totodată, instanţa de recurs a apreciat că este total nepotrivită comparaţia pe care au făcut-o aceştia cu despăgubirile acordate unui manifestant revoluţionar, reţinut în noaptea de 21/22 decembrie 1989, acesta aflându-se, în acele împrejurări, de cealaltă parte a „baricadei", dorind să răstoarne regimul pe care reclamanţii, în opinia manifestanţilor de la Sibiu, îl reprezentau.
Împotriva acestei decizii, A.l., B.M., B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C., D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N., M.L., P.D., P.M. şi S.L. au formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi ale art. 318 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei şi rejudecarea recursului de o instanţă din cadrul secţiei a l-a civile, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii au arătat că decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică cu privire la competenţă, susţinând că, faţă de obiectul pur civil al cauzei - pretenţii bazate pe răspunderea civilă delictuală -, recursul trebuia soluţionat de secţia I civilă, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Totodată, au arătat că, prin soluţionarea cauzei de o instanţă necompetentă, s-au încălcat atât principiul repartizării aleatorii a cauzelor, consacrat de art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cât şi dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Subsumat motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., contestatorii au susţinut că decizia atacată este rezultatul unei erori materiale, respectiv o greşeală comisă de instanţă prin confundarea unor elemente importante care au determinat pronunţarea unei hotărâri greşite.
Astfel, au arătat că eronat instanţa de recurs a reţinut aceeaşi situaţie de fapt cu privire la toţi reclamanţii, în condiţiile în care pentru o parte dintre aceştia nu a existat nicio clipă pericolul de a fi agresaţi de populaţie iar reclamantul Bucurenciu are o situaţie totalmente diferită de a celorlalţi reclamanţi, fiind civil.
Au susţinut contestatorii că o altă greşeală materială constă în faptul că instanţa de recurs a învederat puterea de lucru judecat în ce priveşte culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la Dosarul penal nr. 200/P/2007, în care organele penale nu s-au pronunţat asupra existenţei infracţiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit prescripţia faptei.
În fundamentarea motivului de contestaţie în anulare întemeiat pe prevederile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., contestatorii au susţinut că instanţa nu a soluţionat motivul de recurs vizând faptul că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, deşi se solicitaseră despăgubiri separate pentru ambele ipoteze.
La 16 septembrie 2014, intimatul D.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.
Analizând contestaţia în anulare prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată următoarele:
C. proc. civ. reglementează două categorii de contestaţii în anulare, contestaţia în anulare de drept comun, prevăzută de art. 317 şi contestaţia în anulare specială, prevăzută de art. 318 .
În speţă, contestatoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi ale 318 C. proc. civ.
întemeindu-se pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă funcţional raportat la natura strict civilă a litigiului.
1. Înalta Curte apreciază această critică ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente:
Pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare de drept comun, art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevede că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Condiţia impusă de alineatul 1 al articolului precitat ca premisă pentru admisibilitatea acestui motiv de contestaţie în anulare este ca motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului.
În speţă, însă, se constată că necompetenţa funcţională a instanţei de recurs nu a fost invocată în recurs, deşi contestatorii au avut posibilitatea de a o ridica în faţa instanţei de recurs.
Distinct de aceste argumente, pornind de la definiţia competenţei ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională de a soluţiona o anumită pricină, rezultă că instituţia competenţei vizează instanţa, iar nu secţia unei instanţe. Aceasta deoarece dispoziţiile procedurale referitoare la normele de competenţă se referă expressis verbis la instanţă, iar nu la secţiile instanţei respective (art. 1 şi următoarele, art. 158 şi următoarele, art. 304 pct. 3 C. proc. civ. etc).
Competenţa, privită- din punctul de vedere al secţiilor unor instanţe decurge, de fapt, din repartizarea unor atribuţii între secţiile instanţei respective.
Aceste precizări au relevanţă în cauză deoarece, potrivit art. 159 C. proc. civ., coroborat cu art. 19 din acelaşi act normativ, doar dispoziţiile referitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, precum şi cele referitoare la competenţa materială şi cea teritorială exclusivă au caracter imperativ, fiind reglementate de norme de ordine publică. per a contrario, competenţa funcţională a unei secţii din cadrul unei instanţe are caracter relativ, fiind reglementată de norme juridice de ordine privată, astfel că nu poate constitui temei al contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care fac referire la încălcarea normelor de competenţă de ordine publică.
Totodată, Înalta Curte reţine că, urmare intrării în vigoare la 01 octombrie 2011 a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit art. 224 din Legea nr. 71/2011, secţia civilă şi de proprietate intelectuală şi secţia comercială, din cadrul instanţei supreme au fost reorganizate ca Secţia I şi a ll-a Civilă, însăşi denumirea acestora relevând competenţa materială comună; astfel, nu pot fi primite nici criticile contestatorilor conform cărora, prin soluţionarea cauzei de o instanţă necompetentă, s-a încălcat atât principiul repartizării aleatorii a cauzelor, consacrat de art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cât şi dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
2. Din analiza dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. rezultă că legiuitorul a statuat admisibilitatea contestaţiei în anulare speciale în cazul a două situaţii, respectiv: "când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi "când instanţa respingând recursul s-au admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".
Subsumat primei teze a normei menţionate, contestatoarea a susţinut că reprezintă greşeală materială faptul că instanţa de recurs, eronat a reţinut aceeaşi situaţie de fapt cu privire la toţi reclamanţii, dar şi că nejustificat a învederat puterea de lucru judecat în ce priveşte culpa pârâtului D.A., făcând trimitere la Dosarul penal nr. 200/P/2007 în care organele penale nu s-au pronunţat asupra existenţei infracţiunii de lipsire de libertate, întrucât a intervenit prescripţia faptei.
Primul motiv prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.
Sintagma „erori materiale" vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, iar aceasta se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data hotărârii ce se atacă.
Instituind acest motiv de contestaţie în anulare, legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural, pe care instanţa Ie-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante.
Prin urmare, motivul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, iar noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, textul art. 318 C. proc. civ. fiind unul de excepţie, care se referă doar la greşelile de fapt, involuntare, iar nu la eventuale greşeli de judecată.
Contestatorii au indicat în memoriul depus la dosar că instanţa de recurs a reţinut eronat situaţia de fapt cu privire la o parte dintre aceştia şi a apreciat greşit incidenţa puterii de lucru judecat în ce priveşte culpa pârâtului D.A.
În lumina dispoziţiilor anterior evocate, Înalta Curte apreciază şi aceste critici ca fiind nefondate, având în vedere că susţinerile contestatorilor nu se încadrează în categoria situaţiilor ce pot constitui prezumtiv „eroare materială", având în vedere că omisiunea vizează în realitate aprecierea probelor.
În consecinţă, Înalta Curte constată că dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este rezultatul unei greşeli materiale, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte susţinerea contestatoarei referitoare la pretinsa omisiune a instanţei de recurs de a analiza motivul de recurs vizând faptul că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, deşi se solicitaseră despăgubiri separate pentru ambele ipoteze, aceasta urmează a fi de asemenea respinsă ca nefondată, în considerarea următoarelor:
Pentru ca o contestaţie în anulare, întemeiată pe textul legal precitat, să fie admisibilă, legiuitorul a impus îndeplinirea a două condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare invocate şi omisiunea să se fi produs din greşeală.
În speţă, înalta Curte constată că instanţa de recurs a precizat expres că, faţă de cele reţinute la analiza recursurilor declarate de către pârâţi, apare evident faptul că recursul reclamanţilor trebuie respins, în ce îi priveşte pe pârâţi nereţinându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale civile, astfel încât nu numai că nu li se poate acorda o despăgubire mai mare reclamanţilor, ci niciun fel de despăgubire.
Astfel, chiar dacă instanţa de recurs nu s-a pronunţat expres pe critica vizând faptul că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au acordat despăgubiri pentru încălcarea integrităţii şi sănătăţii reclamanţilor, făcând trimitere numai la lipsirea de libertate, a analizat global argumentele recurenţilor-reclamanţi, reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii delictuale a pârâţilor, astfel că reclamanţilor nu li se poate acorda niciun fel de despăgubire.
în acest context, omisiunea de cercetare a motivului de recurs invocat nu are la bază o greşeală involuntară a instanţei de recurs, aşa cum impune art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., ci este consecinţa raţionamentului logic la capătul căruia instanţa de recurs a conchis că reclamanţii nu sunt îndrituiţi la nici un fel de despăgubire.
Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 317 şi de art. 318 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 320 din acelaşi cod Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A.I., B.I., B.L., C.V.M., D.M., D.N.A., D.R.C., D.P., D.N., G.D., G.M., G.V., L.G., M.N., M.L., P.D., P.M. şi S.L. împotriva Deciziei nr. 2452 din 26 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. 11959/85/2012.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3271/2014. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 3282/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
