ICCJ. Decizia nr. 3308/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3308/2013
Dosar nr. 175/111/2008
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2013
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 395/Com din 23 martie 2011, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea.
A respins acţiunea reclamantului G.C.G., în contradictoriu cu pârâţii SC I.S.P.I.B. SA, SC G.M.I. SRL - prin lichidator C.V.A. Ipurl, S.S., SC S.M.O. SRL, SC R.C. SRL - prin Lichidator R. SRL, SC S.M.O. SRL prin administrator judiciar A.M., G.G. şi G.L. şi SC T. SRL.
A obligat pe reclamant să plătească pârâtei SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, examinând cererea prin prisma motivelor invocate, raportat la excepţiile invocate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. că pârâta SC I.S.R. SA prin întâmpinare scrisă, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a interesului procesual legitim a reclamantului, pentru solicitarea nulităţii absolute a actelor indicate în petitul cererii, deoarece în calitate de persoană fizică şi fiind doar asociat unic în cadrul SC G.M.I. SRL, constituie o entitate fizică diferită de persoana juridică, iar patrimoniul acestuia nu se poate confunda cu patrimoniul persoanei juridice şi nu a participat la încheierea nici unui act solicitat a fi desfiinţat de instanţă.
Cu privire la lipsa procesuală legitimă a reclamantului, în calitatea de doar asociat unic în cadrul SC G.M.I. SRL, a reţinut că nu poate justifica nici o pagubă directă prin imposibilitatea răspunderii patrimoniale a acestuia în cadrul procedurii de faliment, nefiind înaintată nici o procedură de executare silită împotriva sa.
Referitor la interesul procesual al reclamantului, afirmarea unui drept şi existenţa unui interes legitim direct şi personal născut şi actual, precum şi calitatea procesuală şi capacitatea procesuală constituie condiţii de exercitarea acţiunii în justiţie, iar sub acest aspect instanţa a reţinut că reclamantul invocă nulitatea absolută a unor acte încheiate de terţi, excepţie care poate fi invocată de orice parte interesată, acţiunea fiind imprescriptibilă.
Sub aspectul interesului legitim direct şi actual, instanţa a reţinut că reclamantul invocă calitatea sa de asociat unic al SC G.M.I. SRL, calitate care îi conferă dreptul la contravaloarea părţilor sociale şi la beneficiile societăţii, astfel că justifică un interes legitim material în promovarea cererii, cu atât mai mult, cu cât legitimitatea procesuală activă îi este consacrată în calitatea de terţ de dispoziţiile art. 2 din Decret nr. 167/1958, considerente faţă de care instanţa în baza art. 137 C. proc. civ. a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte examinarea pe fond a cererii, instanţa a reţinut că actul comercial - contract de împrumut linie de credit a fost semnat de către împrumutata SC G.M.I. SRL prin mandatarul asociatului unic în baza procurii autentice din 11 august 1997 şi în baza căruia împrumutata, în mod legal a împuternicit mandatarul să efectueze operaţii comerciale, inclusiv operaţii curente la bancă şi de încheia contracte, angajări de credite, constituiri de garanţii mobiliare şi imobiliare în vederea garantării creditelor.
Pentru valabilitatea contractului, art. 948 C. civ. instituie obligativitatea existenţei elementelor determinate pentru valabilitatea acestora în ceea ce priveşte consimţământul valabil exprimat al părţilor, obiectul şi cauza licită, iar în concret reclamantul invocă lipsa consimţământului valabil exprimat pentru încheierea contractului, excepţie pe care instanţa a respins-o, pentru următoarele considerente:
Contractul este încheiat de către împrumutată pe baza contractului de mandat care este legal încheiat în formă autentică şi în baza căreia asociatul unic a împuternicit mandatarul să efectueze acte de comerţ, iar afectarea mandatului de condiţie ca tranzacţia încheiată să fie în interesul mandatarului nu poate fi opozabilă terţilor, respectiv părţii contractante, întrucât contractul de mandat îşi produce efectele doar între părţile contractante, iar în condiţiile depăşirii limitelor de mandat, mandantul se poate îndrepta împotriva mandatarului, pentru depăşirea limitelor mandatului.
În ceea ce priveşte cauza licită a contractului în condiţiile art. 948 C. civ. sub aspectul spoliator al acestuia prin perceperea unor dobânzi ridicate, comisioane bancare şi garanţii care depăşesc cu foarte mult suma împrumutată, instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 968 C. civ., cauza este licită când nu este prohibită de lege şi nu contravine bunelor moravuri şi ordinii publice. S-a reţinut că linia de credit din 10 martie 2000 cu privire la cuantumul acesteia şi a condiţiilor de creditare nu a intrat în vigoare la data încheierii acesteia ci la o dată ulterioară convenită de părţi, potrivit art. 8 din contract, respectiv după îndeplinirea formelor de publicitate a garanţiilor nominalizate la pct. 7 şi a cesionării drepturilor de despăgubire ipotecate şi gajate în favoarea împrumutătorului şi având în vedere caracterul consensual al contractului de împrumut, raportat la art. 966 C. civ. care constituie legea părţilor, instanţa a constatat că actul de împrumut constituie libera voinţă a părţilor în ceea ce priveşte condiţiile de creditare şi de asigurare a creditului, aspecte care sunt confirmate de actele adiţionale din 08 octombrie 2001, din 07 noiembrie 2001, din 07 decembrie 2001 şi din 07 martie 2002, când părţile semnatare au ratificat şi confirmat menţinerea clauzelor din contractul linie de credit precum şi menţinerea acestora ca parte integrantă.
Referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de garanţie imobiliară autentificat din 10 martie 2000, a contractului autentificat din 31 octombrie 2000 pentru lipsa consimţământului bunului ipotecat deoarece în preambulul contractului de garanţie imobiliară se menţionează că acelaşi mandatar S.S. a deţinut şi calitatea de mandatar a lui G.G. în baza procurii din 07 martie 2000, deşi mandatul a fost dat în vederea trecerii liniei de credit de la pârâta SC S.M.O. SRL iar notarul public a autentificat contractul pentru garantarea unui nou contract angajat de SC G.M.I. SRL, instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 1772 C. civ. ipoteca convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic, cerinţă îndeplinită de contractul de ipotecă, iar în ceea ce priveşte nulitatea contractului de ipotecă pentru lipsa consimţământului mandatarului, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, deoarece ulterior, garantul ipotecar a semnat actele adiţionale liniei de credit şi a confirmat clauzele contractuale, acceptându-le astfel că în cauză sunt incidente disp. art. 969 şi 973 C. civ.
În ceea ce priveşte nulitatea contractelor de garanţie imobiliară din 2000, pentru cauza ilicită în considerarea faptului că acţionarul SC S.M.O. SRL nu mai avea dreptul de administrare deoarece la 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/2000 s-a deschis procedura insolvenţei reglementată de fosta Legea nr. 64/1995 şi că nu a fost valabil exprimat consimţământul prin lichidator în conformitate cu art. 23 din Legea nr. 64/1995, instanţa a respins-o, având în vedere următoarele aspecte:
Este adevărat că împotriva asociatului garant SC T. SRL, SC S.M.O. SRL a fost deschisă procedura falimentului conform încheierii din 08 septembrie 2000 în Dosarul nr. 5759/2000, însă acesteia nu i s-a ridicat dreptul de administrare şi prin urmare putea desfăşura activităţi comerciale curente, inclusiv să participe în calitatea de acţionar la şedinţele A.G.A. sau acţionarilor şi prin urmare procesul-verbal al A.G.A. societăţii garante SC T. SRL în vederea garantării împrumutului debitoarei SC G.M.I. SRL este legal, nefiind viciat consimţământul societăţii ca şi persoană juridică.
De asemenea, corespunde adevărului că vechea reglementare în forma art. 49 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 sancţiona cu nulitatea toate actele şi operaţiunile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii şi sancţiona cu nulitatea constituirea ori perfectarea unor garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, însă aceste dispoziţii nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă, întrucât aceste interdicţii se referă la debitoare aflată în stare de faliment, ori garanta ipotecară SC T. SRL nu se afla în această situaţie, având personalitate juridică şi capacitate de a încheia acte comerciale şi fiind titulara dreptului de proprietate a bunului ipotecat.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că reclamantul creează o confuzie între asociatul persoană juridică şi societatea comercială garantă care nu-i erau aplicabile disp. art. 45 şi 49 din Legea nr. 64/1995 aspecte faţă de care, constatând că nu au existat elemente care să conducă la desfiinţarea contractelor de garanţii imobiliare, în condiţiile art. 948 pct. 2 C. civ. a respins cererea de nulitate a actelor de garanţii.
În ceea ce priveşte nulitatea biletului la ordin pentru lipsa mandatului de girare sau avalizare, instanţa a reţinut că Biletul la Ordin este un titlu comercial de valoare prin care o persoană numită emitent se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane beneficiare sau la ordinul acestuia şi datorită caracterului formal, înscrisul trebuie să poarte semnătura persoană a emitentului.
Având în vedere că reclamantul nu invocă motive de nulitate a Biletelor la Ordin în condiţiile art. 104 din Legea nr. 58/1934 şi nu contestă semnătura emitentului instanţa a respins excepţia nulităţii biletelor la ordin ca nefondată.
Cu privire la solicitarea reclamantului de constatarea nulităţii operaţiunilor bancare din data de 10 martie 2000, de retragere din contul pârâtei de rândul VI a plăţii efectuate de către pârâtele de rândul IV şi V, constatarea nulităţii operaţiunilor bancare efectuate de pârâta de rândul I în conturile pârâtei de rândul II pe întreaga perioadă contractuală şi dispunerea desfiinţării operaţiunilor bancare efectuate de pârâta de rândul I cu restabilirea situaţiei anterioare şi restabilirea prestaţiilor, instanţa a respins aceste capete de cerere ca nefondate, pe de o parte, prin faptul că reclamantul nu a justificat în fapt sau în drept motive întemeiate de anulare a operaţiunilor la care face referire şi nici neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către pârâtă a obligaţiilor contractuale în condiţiile art. 969 C. civ.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ. reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei SC B.C. I.S.R. SA suma de 4.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, justificate cu actele de la dosar.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel reclamantul G.C.G. şi pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL.
Prin Decizia nr. 8/C/2012/A din 31 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-au respins ca lipsite de interes apelurile declarate de apelanţii G.G., G.L. şi SC T. SRL.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant G.C.G., în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC I.S.P.I.B. SA - Sucursala Oradea, SC G.M.I. SRL - prin lichidator C.V.A. Ipurl, S.S., SC S.M.O. SRL, SC R.C. SRL - prin lichidator SC R. SRL şi SC S.M.O. SRL prin administrator judiciar C.R.G. împotriva sentinţei nr. 395/Com din 23 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate.
S-a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
I. Cu privire la apelurile formulate de apelanţii G.L., G.G. şi SC T. SRL, instanţa de apel, în şedinţa publică din data de 27 septembrie 2011 a invocat din oficiu, excepţia lipsei de interes a acestor apelanţi în declararea apelurilor, dată fiind calitatea lor procesuală de pârâţi în faţa primei instanţe.
S-a constatat că excepţia lipsei de interes este întemeiată, motivat de faptul că în faţa instanţei de fond a avut calitatea de reclamant apelantul G.C.G., iar apelanţii G.L., G.G. şi SC T. SA au avut calitatea de pârâţi astfel că, prin respingerea acţiunii reclamantului, pârâţii au câştigat procesul.
Faptul că pârâţii nu s-au opus admiterii acţiunii, întrucât admiterea acţiunii le-ar fi profitat, nu prezintă nici o relevanţă, interes în declararea căii de atac având doar partea care a pierdut procesul, în speţă reclamantul.
De asemenea, susţinerea apelanţilor potrivit căreia instanţa de fond trebuia să pronunţe o hotărâre parţială, în temeiul art. 270 C. proc. civ., s-a apreciat că este nefondată având în vedere că actele juridice cu privire la care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute au fost încheiate între pârâţii apelanţi şi pârâta intimată SC B.C.S.P.B. SA, care s-a opus admiterii acţiunii.
Pentru considerentele arătate excepţia lipsei interes a fost admisă, iar apelurile declarate de apelanţii G.L., G.G. şi SC T. SRL au fost respinse ca lipsite de interes.
II. Cu privire la apelul formulat de apelantul G.C.G.
S-a reţinut că motivele invocate de reclamantul apelant cu privire la lipsa consimţământului său pentru încheierea contractului linie de credit din 10 martie 2000 încheiat între intimatele SC G.M.I. SRL şi SC B.C.W.B. SA, în prezent SC B.C.S.P.B. SA sunt nefondate având în vedere că S.S. a semnat acest contract în calitate de mandatar al apelantului, în baza procurii autentice din 11 august 1997, în care s-a specificat expres, printre altele că mandatarul poate angaja în numele său şi pe seama societăţii credite şi să aducă garanţii mobiliare şi imobiliare în vederea garantării acestora şi, prin urmare, nu se poate aprecia că mandatarul şi-ar fi depăşit limitele împuternicirii atunci când a încheiat contractul de credit.
Atât timp cât mandatarul nu şi-a depăşit limitele împuternicirii, actele încheiate de mandatarul reprezentant creează raporturi juridice între mandant şi terţ.
Împrejurarea că în procură s-a stipulat ca actele încheiate de mandatar să fie în interesul mandantului este o chestiune ce ţine de executarea mandatului, de modul în care mandatarul şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate în contract, fără a avea relevanţă cu privire la actul juridic încheiat între mandatar şi terţ, cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte reaua credinţă a terţului care a concertat în mod fraudulos cu mandatarul în scopul de a-l frauda pe mandant, ori în speţă nu a fost făcută o asemenea dovadă.
S-a constatat, totodată, că susţinerile apelantului referitoare la ratificarea contractului sunt nefondate, faţă de dispoziţiile art. 1546 C. civ., care permit ratificarea expresă sau tacită de către mandant a actelor încheiate de către mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii, însă aşa cum s-a arătat mai sus instanţa de apel a apreciat că în speţă mandatarul S.S. nu a depăşit limitele date prin procură.
Cu privire la cauza ilicită a contractului pe considerentul că dobânda practicată şi garanţiile solicitate au fost prea mari, instanţa de apel a reţinut că, sub aspect comercial, dobânda reprezintă preţul capitalului cedat temporar, un preţ specific pieţei capitalului, nivelul de referinţă al dobânzii, într-un sistem de referinţă anumit fiind determinat de mai mulţi factori, printre care: depozitele, scontul, piaţa monetară, dobânda pe care banca o plăteşte la împrumuturile pe care le contractează pentru propria refinanţare, conjunctura pieţei capitalului, destinaţia economică a creditului, persoana debitorului etc.
Fiecare banca îşi stabileşte dobânda ce urmează să o practice pentru credite în funcţie de aceşti factori, cei împrumutaţi putând să aleagă băncile cu dobânda şi condiţiile de creditare cele mai avantajoase şi, pentru aceste considerente, instanţa de apel a arătat că nu se poate reţine că nivelul dobânzii practicat de către intimata SC B.C.S.P.B. SA şi solicitarea de către aceasta a unor garanţii consistente ar constitui o cauză ilicită a contractului de împrumut, cel împrumutat cunoscând la data încheierii contractului nivelul dobânzii şi condiţiile de creditare.
Referitor la susţinerea apelantului potrivit căruia contractul linie de credit ar fi nul şi pentru faptul că ulterior semnării acestuia, banii au fost retraşi de către bancă fără nici un temei legal, instanţa de apel a reţinut că nulitatea unui contract presupune existenţa unor cauze contemporane, ori motivul invocat de către apelant priveşte cauze ulterioare încheierii contractului, ce nu pot conduce la nulitatea acestuia, iar sancţiunea legală pentru o eventuală nerespectare a obligaţiilor contractuale nu este nulitatea absolută a actului, ci rezoluţiunea acestuia.
Cu privire la actul adiţional din 31 octombrie 2000 la contractul linie de credit din 10 martie 2000, prin care s-a majorat linia de credit de la 4.000.000lei la 5.500.000 lei şi s-a prelungit termenul de rambursare până la 09 martie 2001, instanţa de apel a reţinut că într-adevăr, termenul de rambursare a creditului stipulat prin contract a fost data de 09 septembrie 2000, acest termen fiind împlinit la data semnării actului adiţional, însă principiul dominant al efectelor termenului ca modalitate a actului juridic este acela că termenul afectează doar executarea actului juridic, iar nu şi existenţa.
Prin urmare, s-a constatat că nu se poate reţine, aşa cum susţine apelantul, că prin ajungerea la termen a convenţiei de credit aceasta nu mai există şi că actul adiţional ar fi lipsit de obiect.
Câtă vreme termenul stipulat a fost unul convenţional, stabilit atât în favoarea creditorului, cât şi în favoarea debitorului părţile, în condiţiile în care societatea împrumutată nu a restituit creditul, aveau posibilitatea, de comun acord, chiar după împlinirea termenului, să prelungească, prin act adiţional, termenul de rambursare al împrumutului şi să majoreze linia de credit.
Chiar dacă maniera în care s-a procedat în speţă, respectiv prelungirea termenului de rambursare a unui credit care ar fi devenit scadent şi exigibil ar încălca uzanţele şi practica bancară aşa cum rezultă din răspunsul la obiecţiunile formulate la expertiză (fila 35 vol. III), în opinia instanţei de control judiciar, aceste aspecte nu au putut conduce la nulitatea absolută a actului adiţional pe motiv de cauză ilicită.
Astfel, potrivit art. 968 C. civ. „ Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice", ilicit putând fi doar scopul mediat care constă în motivul determinant al încheierii unui act juridic.
Ori, în cauză, chiar dacă prin semnarea actului adiţional s-ar fi încălcat normele şi uzanţele bancare, nu se poate reţine că scopul mediat urmărit de către părţi (care pentru împrumutat a fost obţinerea unei sume suplimentare şi prelungirea termenului de rambursare, iar societatea bancară a urmărit obţinerea de venituri din dobânzi şi comisioane) ar fi ilicit şi, prin urmare, actul ar fi lovit de nulitate absolută, nerespectarea normelor bancare putând să atragă, eventual, sancţionarea angajaţilor vinovaţi, fără să afecteze valabilitatea convenţiei de credit.
Instanţa de apel a reţinut că S.S. a semnat actul adiţional nr. 1 în calitate de mandatar al apelantului, în baza procurii autentice din 11 august 1997, nefiind necesară emiterea unei noi procuri pentru semnarea actului adiţional, întrucât prin procura din 11 august 1997 mandatarul a fost împuternicit să angajeze credite fără a se indica suma maximă a acestora şi fără a se face referire la o operaţiune determinată.
De asemenea, împrejurarea că intimata SC G.M.I. SRL nu ar fi constituit garanţiile la care s-a obligat în baza actelor adiţionale, nu conduce la nulitatea absolută a acestora pentru lipsă de obiect întrucât sancţiunea pentru nerespectarea unei obligaţii contractuale nu este, aşa cum s-a arătat şi mai sus, nulitatea absolută a contractelor, ci rezoluţiunea la solicitarea părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile.
Referitor la contractul de garanţie imobiliară autentificat prin încheierea din 10 martie 2000 de B.N.P., G.D. (fila 58 vol. I ), curtea de apel a reţinut că prin acest contract pârâta G.L. şi S.S. în calitate de mandatar al pârâtului G.G., în baza procurii autentice din 07 martie 2000, au consimţit să constituie în favoarea SC B.W.B. SA ipotecă de rangul de rangul I asupra imobilului înscris în C.F., Borş, compus din staţie de benzină în vederea garantării creditului în valoare de 4.000.000.000 lei plus dobânzile şi comisioanele aferente, credit acordat de bancă pârâtei SC G.M.I. SRL, în baza contractului linie de credit din 2000.
Prin procura autentificată din 07 martie 2000 de către B.N.P., M.M. ( fila 57 vol. l), pârâtul G.G. l-a împuternicit pe S.S. ca în numele său să semneze în faţa notarului public contractul de garanţie imobiliară încheiat cu SC W.B. SA Sucursala Oradea în vederea trecerii liniei de credit de la SC S.M.O. SRL la SC G.M.I. SRL Oradea, garantând cu imobilul situat în localitatea Borş, C.F., Borş, compus din staţie de benzină.
Chiar dacă între cele două pârâte, respectiv între SC S.M.O. SRL la SC G.M.I. SRL nu s-a încheiat un contract cu privire la cesiunea de datorie, aşa cum rezultă din sentinţa nr. 2355/Com din 04 noiembrie 2004 (fila 102) creditul contractat de către reclamanta SC G.M.I. SRL nu a fost rulat în scopul pentru a fost luat, deoarece după ce au fost virate cu titlu de avans cumpărare marfă, conform dispoziţiilor de plată, către SC S.M.O. SRL suma de 2.000.000.000 lei şi către SC R. SRL suma de 2.000.000.000 lei, la rândul lor aceste două societăţi au virat sumele către SC S.M.O. SRL, tot cu titlu de avans marfă, dar întreaga sumă a fost reţinută de către bancă în contul creditelor neachitate de către SC S.M.O. SRL, instanţa de apel reţinâne că, în fapt, prin aceste operaţiuni, creditul în sumă de 4.000.000.000 lei pe care SC S.M.O. SRL îl avea la B.C. W.B. în baza contractului de credit din 07 septembrie 1999 (garantat cu ipotecă asupra imobilului situat în localitatea Borş, C.F., Borş, fila 74 vol. l ), a fost stins.
Aşadar, în fapt, prin creditul în valoare de 4.000.0000.000 lei contractat de către pârâta SC G.M.I. SRL de la B.C. W.B. Sucursala Oradea, în baza contractului linie de credit din 2000, a fost achitat creditul în valoare de 4.000.000 lei pe care îl avea SC S.M.O. SRL la aceeaşi bancă, devenind debitoare SC G.M.I. SRL.
Prin urmare, chiar dacă pârâtul G.G. ar fi avut o altă reprezentare asupra modalităţii în care urma să fie „trecută" linia de credit de la SC S.M.O. SRL la SC G.M.I. SRL, mandatarul S.S. depăşind limitele împuternicirii, acesta, prin semnarea actelor adiţionale (care la pct. 3 face referire expresă la ipoteca asupra imobilului înscris în C.F., Borş), 7, 8, în calitate de garant, a ratificat, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, actul încheiat de mandatar în numele său, ratificarea valorând mandat conform art. 1546 C. civ.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că pârâtul G.G., în Dosarul nr. 8640/2002 al Tribunalului Bihor, ataşat prezentei cauze, a solicitat să se constate nulitatea absolută acestui contract de garanţie imobiliară, acţiunea acestuia fiind respinsă în mod irevocabil.
Faţă de cele arătate mai sus, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu se poate reţine lipsa consimţământului pârâtului G.G. cu privire la încheierea contractului de garanţie imobiliară autentificat prin încheierea din 10 martie 2000 de B.N.P., G.D.
Referitor la contractele de garanţie imobiliară autentificate sub încheierile din 31 octombrie 2000 de B.N.P. G.D., instanţa de control judiciar a reţinut că apelantul în susţinerea cererii invocă motive de nelegalitatate a hotărârii A.G.A. a SC T. SA, prin care s-a luat decizia garantării contractului de credit încheiat între SC G.M.I.I. SRL şi W.B., cu imobile proprietatea garantei, însă în prezenta cauză instanţa nu este investită cu o acţiune în anularea A.G.A. a SC T. SA şi, prin urmare, nu poate analiza aspectele invocate.
Întrucât decizia de a garanta creditul a fost luată de către A.G.A. a SC T. SA, conform atribuţiei prevăzută de art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, astfel cum aceasta era în vigoare la data semnării contractelor, s-a constatat că nu se poate reţine lipsa consimţământului garantei la semnarea acestor contracte de garanţie, nefiind încălcate dispoziţiile art. 143 din acelaşi act normativ.
De asemenea, nu s-a reţinut că prin cele două contracte de garanţie s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, deoarece bunurile ce au făcut obiectul garanţiei imobiliare au fost proprietatea SC T. SA şi nu ale SC S.M.O. SRL, aceasta fiind doar asociată la SC R.C. SRL, care la rândul său era acţionar majoritar la SC T. SA (filele 167-190 vol. III).
Împrejurarea că pe contractele de garanţie imobiliară s-a consemnat că S.S.S. este administrator al SC T. SA şi nu împuternicit al acţionarilor nu este de natură a afecta valabilitatea acestora având în vedere că S.S. a fost persoana împuternicită de către acţionar să semneze aceste contracte.
Referitor la încălcarea principiului dublei specializări a ipotecii, instanţa de apel a reţinut că potrivit acestui principiu, ipoteca poate fi constituită numai asupra unui imobil individual determinat (art. 1774 C. civ.) şi pentru garantarea unei datorii a cărei valori este, de asemenea, determinată (art. 1776 C. civ.).
Ori în cauză, s-a constatat că nu s-a încălcat acest principiu, imobilele aduse în garanţie fiind individualizate şi specificându-se expres suma pentru care este înscris dreptul de ipotecă, respectiv în contractul autentificat, dreptul de ipotecă a fost înscris pentru suma de 2.100.000.000 lei, iar prin contractul autentificat prin încheierea, dreptul de ipotecă a fost înscris pentru suma de 550.000.000 lei.
Prin urmare, prin cele două contracte, suma garantată de către pârâta SC T. SA, prin ipotecă, a fost de 2.650.000.000 lei şi nu de 5.500.000.000 lei aşa cum în mod greşit a susţăinut apelantul, respectându-se hotărârea A.G.A. a garantei cu privire la suma pentru care se va semna contractul de garanţie.
În contractul de garanţie imobiliară era necesar să se prevadă obligaţia principală pe care o însoţeşte şi o garantează, respectiv creditul în valoare 5.500.000.000 lei, conform contractului de credit şi a actelor adiţionale, însă întinderea garanţiei s-a rezumat la suma pentru care s-a înscris dreptul de ipotecă, respectiv suma de 2.650.000.000. lei, indiferent de valoarea creditului garantat, criticile apelantului fiind nefondate sub acest aspect.
În ceea ce priveşte nulitatea biletelor la ordin emise pentru garantarea creditului, instanţa de apel a constatat că în cauză s-a făcut dovada emiterii şi existenţei unui singur bilet la ordin, cel emis de pârâta intimată SC G.M.I. SRL, la data de 7 septembrie 2001, pentru suma de 6.000.000.000 lei (fila 66), valoarea reprezentând creditul + dobânda şi comisioanele conform contractului din 10 martie 2000 şi actelor adiţionale aferente, fiind avalizat de către pârâţii G.G. şi G.L.
Prin urmare, valoarea biletului la ordin a reprezentat creditul acordat, cu dobânzile şi comisioanele aferente, atât prin convenţia de credit din 2000, cât şi prin actele adiţionale aferente încheiate până la data de 07 septembrie 2001, data emiterii instrumentului de plată.
Analizând acest bilet la ordin s-a constatat că acesta cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 104 din Legea nr. 58/1934 astfel că solicitarea apelantului reclamant de constatare a nulităţii absolute este nefondată.
Împrejurarea că în art. 7 lit. c) din contractul de credit s-a specificat că biletul la ordin va fi avalizat în nume propriu de către G.G. şi G.L., iar în actul adiţional s-a prevăzut că biletul la ordin va fi avalizat de către G.L. atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar al soţului G.G., nu prezintă relevanţă cu privire la valabilitatea consimţământului avalistului G.G., acesta putând să semneze el însuşi avalul biletului la ordin în situaţia în care a fost prezent, la aceeaşi dată semnând şi actul adiţional.
Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale, respectiv că biletul la ordin ar fi fost semnat în alb.
Referitor la celelalte bilete la ordin pentru care reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei acestora, apelantul susţinând el însuşi că aceste bilete la ordin „nu există şi nici nu au existat vreodată", ori instanţa nu poate analiza valabilitatea unor înscrisuri cu privire la care nu s-a făcut dovada existenţei.
Referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ., această normă prevede sancţiunea care poate fi aplicată părţii ce refuză să prezinte înscrisul solicitat de partea adversă, în cazul în care din probele administrate rezultă cu certitudine faptul deţinerii înscrisului, ascunderii sau distrugerii acestuia.
Ori, din probele administrate în cauză, nu s-a făcut dovada că pârâta intimată I.S.B. ar deţine înscrisurile respective şi că ar refuza să le prezinte, iar din adresa acesteia din 17 octombrie 2011 şi din răspunsul la interogatoriu a rezultat că nu deţine în arhivă biletele la ordin sau un proces verbal referitor la restituirea acestora către emitent ori la distrugerea acestora şi, prin urmare, instanţa de apel nu a socotit ca dovedite pretenţiile reclamantului reclamant, cu atât mai mult cu cât aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul contestă existenţa acestora.
Referitor la nulitatea operaţiunilor bancare din data de 10 martie 2000, de retragere din contul pârâtei SC S.M.O. SRL de către pârâta intimată I.S.B. a sumei de 3.961.572.138, 71 lei, instanţa de apel a reţinut că această operaţiune bancară nu este lovită de nulitate absolută având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 din contractul de credit din 07 septembrie 1999, SC S.M.O. SRL şi-a cesionat în favoarea băncii toate încasările din contractele aflate în derulare şi, întrucât creditul acordat devenise scadent la data de 06 martie 2000, banca avea posibilitatea, faţă de dispoziţiile contractuale mai sus arătate, să retragă din contul acestei pârâte sumele de bani pe care aceasta Ie-a încasat de la SC S.M.O. SRL şi SC R.C. SRL.
Cu privire la nulitatea operaţiunilor bancare operate de către pârâta intimată I.S.B. în conturile pârâtei SC G.M. SRL instanţa de apel a apreciat că în analizarea susţinerilor apelantului trebuie avute în vedere caracteristicile contractului linie de credit, sumele trase din linia de credit devenind exigibile doar la data scadenţei prevăzute în contract, ori în speţă suma trasă de SC G.M. SRL, în baza contractul linie de credit din 2000, modificat prin actele adiţionale, a devenit scadentă la data de 06 mai 2002.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, întrucât până la data de 06 mai 2002 suma trasă în baza contractului linie de credit nu a fost scadentă, I.S.B., prin plăţile efectuate de către SC G.M.I. SRL, a stins celelalte obligaţii scadente ale acesteia.
Deşi apelantul a invocat în susţinerea cererii dispoziţiilor art. 1112 C. civ. nu a arătat în ce ar consta manoperele prin care I.S.B. ar fi fost indus-o în eroare pe pârâta SC G.M.I. SRL, actele adiţionale la contractul de credit prin care s-a prelungit termenul de rambursare a liniei de credit fiind valabile, aşa cum s-a arătat mai sus.
De asemenea, întrucât nu s-a reţinut nici un motiv de nulitate a operaţiunilor bancare s-a apreciat că nu se impune nici restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea prestaţiilor.
S-a constatat că solicitarea apelantului de anulare a hotărârii şi de trimitere a dosarului spre rejudecare primei instanţe este nefondată nefiind incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond a cercetat fondul pricinii cu care a fost investită.
Pentru considerentele arătate, apelul a fost respins ca nefondat şi, întrucât apelurile declarate în cauză au fost respinse, instanţa de apel a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel şi a constatat că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul G.C.G., cât şi pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea.
Prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul G.C.G. aduce următoarele critici deciziei pronunţate de instanţa de apel:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prin procura autentificată din 1997, recurentul l-a mandatat pe S.S., să reprezinte societatea, că poate angaja în numele său şi pe seama societăţii credite şi să aducă garanţii mobiliare şi imobiliare, în vederea garantării acestora, în condiţiile în care acest mandat este unul general, în care se menţionează expres întinderea mandatului mandatarului, raportat la prevederile art. 1772 C. civ., în care se prevede că pentru încheierea de contracte de ipotecă, ori alte acte pentru care legea pretinde forma autentică, acest intimat trebuia să deţină o procură specială expresă pentru respectiva afacere, procura în cauză fiind numai de administrare.
Întrucât nu a avut un mandat special, consideră că mandatarul său şi-a depăşit limitele mandatului, iar actele încheiate de acesta sunt anulabile.
Totodată, susţine că în mod greşit instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 1546 C. civ., întrucât, în speţă, ratificarea de către mandant a acetelor încheiate de mandatar trebuia să fie una expresă şi nu tacită, ratificarea tacită fiind valabilă numai atunci când pentru valabilitatea afacerii nu este necesară forma scrisă ori forma solemnă.
Prin urmare, întrucât contractul de credit încheiat de intimatul S.S. cu banca intimată a angajat societatea la plata unor dobânzi şi comisioane spoliatoare, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 968 C. civ. şi să dispună desfiinţarea actului.
Caracterul nelicit rezultă şi din operaţiuni săvârşite de bancă imediat după încheierea contractului, respectiv acordarea creditului, în sensul că, creditul acordat societăţii SC G.M.I. SRL, al cărui unic asociat este recurentul, s-a achitat un alt credit, al unei alte persoane juridice, respectiv al SC S.M.O. SRL, operaţiune interzisă expres de Legea nr. 58/1998 (Ordinul B.N.R. nr. 344/1.418 din 01 august 1997 valabil până la data de 27 ianuarie 2009).
Prin acelaşi Contract de credit, din 10 martie 2000, s-au adus în garantarea creditului mai multe bilete la ordin emise de SC G.M.I. SRL şi avalizate de S.S. invocând calitatea sa de mandatar al recurentului şi a soţiei acestuia G.E.
Recurentul susţine că nici el, nici soţia sa - care nu apare nominalizată în niciunul din scriptele depuse la dosarul cauzei - nu au mandatat nici pe S.S. şi nici o altă persoană, ca în numele lor să garanteze vreo obligaţie a societăţii cu averea lor personală, astfel că, contractul de credit este nul şi din acest punct de vedere, respectiv suntem în prezenţa unui act la încheierea căruia consimţământul părţii care se obligă, a lipsit cu desăvârşire.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut cu privire la Actul adiţional din 31 octombrie 2000, că nu prezintă nicio relevanţă juridică împrejurarea că la data încheierii acestui act adiţional, contractul linie de credit era ajuns la termen, şi prin urmare, nu prezintă o piedică în prelungirea termenului acestuia, ori la majorarea creditului.
Susţine că un act juridic ajuns la termen nu poate fi prelungit, în condiţiile în care părţile doresc ca raporturile lor juridice să existe şi după expirarea termenului contractului, este necesar ca aceste părţi să încheie un nou act juridic care să consfinţească învoiala lor.
În speţă, fiind în prezenţa unui contract de credit pentru care s-a stabilit un termen de rambursare a acestuia, neîncheierea niciunei convenţii prin care să se stabilească prelungirea termenului de rambursare, conduce la concluzia juridică că, obligaţia asumată este exigibilă.
Eventuala majorare de credit nu putea fi săvârşită. Acordarea de către bancă a unei sume suplimentare de bani către SC G.M.I. SRL, trebuia să îmbrace obligatoriu o altă formă, respectiv să încheie un alt act, de sine stătător, pentru care banca era în drept să perceapă, ori nu, garanţii.
Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că Actul adiţional din 31 octombrie 2000 are obiect şi, prin urmare, este perfect valabil.
De asemenea, în mod eronat în pagina 22 a hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că, nici încălcarea uzanţelor şi practicii bancare, respectiv a normelor B.N.R. - obligatorii tuturor instituţiilor bancare - nu poate conduce la constatarea nulităţii absolute a actului adiţional pe motiv de cauză ilicită.
Potrivit Legii nr. 58/1998 aplicabilă speţei, normele B.N.R. sunt acte normative obligatorii tuturor instituţiilor bancare, încălcarea acestora echivalează cu nerespectarea legii, respectiv suntem în prezenţa unor acte juridice prohibite de lege, cauză de nulitate a actului prevăzută în mod expres în art. 968 prima teză C. civ.
Astfel, arată recurentul că în hotărârea recurată nu există corespondent între motivare şi dispozitiv, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la Contractul de garanţie imobiliară din 10 martie 2000 autentificat de B.N.P. G.D., arată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că acest contract a fost semnat de intimata G.L. în nume propriu şi de intimatul S.S. în calitate de mandatar al intimatului G.G. în baza Procurii autentice din 07 martie 2000, însă a reţinut în mod greşit că, consimţământul părţii care se obligă, respectiv al intimatului G.G., a fost valabil exprimat.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu reprezintă nicio relevanţă juridică împrejurarea că procura dată de G.G. lui S.S. are ca obiect garantarea cu proprietatea sa a unui transfer de credit de la o societate comercială la o altă societate comercială, iar în realitate, proprietatea sa a format garanţie pentru acordarea unui credit nou acordat societăţii intimate SC G.M.I. SRL, deoarece C. civ. prevede în art. 1772 că ipoteca convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic.
Nerespectarea mandatului cu privire la garantarea obligaţiei echivalează cu lipsa totală de consimţământ al părţii care se obligă.
Diferenţa dintre cele două societăţi comerciale beneficiare de credit bancar de la banca intimată, este una de esenţă şi anume că, SC S.M.O. SRL este societatea girantului ipotecat G.G., în cadrul căreia deţine calitatea de unic asociat, iar SC G.M.I. SRL este societatea recurentului G.C.G., în cadrul căreia deţine calitatea de unic asociat.
Există o diferenţă de esenţă între calitatea persoanei pentru care se garantează, iar în situaţia în care garanţia este adusă unei obligaţii pentru care nu există consimţământ, actul încheiat este nul absolut.
Motivarea instanţei din pagina 23 a hotărârii recurate nu are nimic în comun cu consimţământul dat de intimatul G.G. prin Procura din 2000, astfel că hotărârea este nelegală, fiind sub incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304, pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit legea atunci când au concluzionat că, nulitatea absolută poate fi acoperită prin ratificare.
Referitor la Contractele de garanţie imobiliară autentificate din 31 octombrie 2000 de B.N.P. G.D., susţine că că la data luării hotărârii A.G.A. a SC T. SRL, unul din acţionarii săi majoritari, respectiv SC S.M.O. SRL se regăsea în insolvenţă, iar reprezentarea sa legală putea fi exercitată numai şi numai de administratorul său judiciar.
Astfel, hotărârea A.G.A. a SC T. SRL nu este luată de acţionarul majoritar reprezentat legal, astfel că această hotărâre A.G.A. este nulă absolut, nulitate care poate fi invocată oricând, pe cale incidentală, atât în baza Decretului nr. 167/1958, cât şi în baza Legii nr. 31/1990.
Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au analizat valabilitatea acestei hotărâri A.G.A., astfel că hotărârile instanţelor se regăsesc sub incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care trebuie să conducă la casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de fond să se pronunţe asupra tuturor cererilor din dosar în raport cu art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Un alt motiv de nulitate al contratelor de ipotecă este acela că, potrivit Statutului SC T. SA şi a obiectului său de activitate, această societate nu era în drept să încheie contracte de garanţie imobiliară ce vizează patrimoniul său în vederea garantării unor obligaţii a altei entităţi juridice, întrucât potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990 patrimoniul societăţii poate forma obiect al unei garanţii, însă numai şi numai pentru garantarea propriilor obligaţii şi nu pentru garantarea obligaţiilor altor persoane.
Recurentul arată că aceste argumente au fost înlăturate de instanţa de apel fără nicio motivare.
De asemenea, instanţa de apel a înlăturat dispoziţiile art. 1769 C. civ., conform căruia, „cine are capacitatea de a înstrăina un imobil, poate a-l şi ipoteca", ori SC S.M.O. SRL nu avea la acea dată această capacitate, întrucât se deschisese faţă de aceasta procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 64/ 1995, iar reprezentantul său legal la acea vreme era SC I. SRL - lichidatorul judiciar al acestei societăţi.
A mai arătat că bunurile imobile ce formează obiect al celor două contracte de ipotecă reprezintă 100% din valoarea contabilă a activelor societăţii, situaţie în care, aceste contracte de ipotecă sunt nule absolut.
Un alt motiv de nulitate a celor două ipoteci este acela a lipsei dublei specializări a ipotecii, instituită de art. 1774 C. civ. cu trimitere la art. 1776 C. civ.
Considerentele avute în vedere de instanţa de apel la respingerea apelului nu sunt în concordanţă cu cuprinsul celor două contracte de ipotecă, în sensul că, în ambele contracte de garanţie imobiliară, la alineatul 3, se menţionează că, se garantează creditul în valoare de 5.500.000.000 lei şi nu de 1.500.000.000 lei cum rezultă din contractul de credit şi Actul adiţional din 2000, ceea ce face dovada deplină a nerespectării dublei specializări a ipotecii.
De altfel, prin hotărârea A.G.A. - chiar dacă este nelegal luată şi este lovită de nulitatea absolută - s-a hotărât garantarea pentru suma de 2.650.550.000 lei şi nu pentru 5.500.000.000 lei, cum s-a menţionat în contractele de garanţie imobiliară.
Prin urmare, recurentul susţine că nu există identitate între Contractul de credit din 2000 modificat prin Actul adiţional din 2000 şi Contractele de garanţie imobiliară autentificate din 2000, ceea ce fac incidente dispoziţiile art. 1774 şi 1776 V.C.C., sancţiunea fiind nulitatea contractelor.
Referitor la capetele de cerere ce vizează nulitatea absolută a biletelor la ordin aferente Convenţiei linie de credit din 2000 şi a celor 9 acte adiţionale, susţine că prin hotărârea pronunţată instanţa de apel, pe lângă faptul că a analizat trunchiat conţinutul contractului arătat şi a actelor sale adiţionale, a refuzat să facă aplicarea dispoziţiilor art. 174 teza finală C. proc. civ. motivând că recurentul nu a făcut dovada existenţei acelor bilete la ordin.
Susţine că singurul bilet la ordin prezentat de banca intimată este cel completat de bancă cu data de 07 septembrie 2001 - bilet pe care recurentul l-a defăimat că este fals, în sensul că acest bilet la ordin este aferent Contractului linie de credit din 2000 şi nu Actului adiţional din 2001, aceasta rezultând fără putinţă de tăgadă din conţinutul art. 7 lit. c) din Contractul linie de credit din 2000 şi din pct. 3 lit. b) din Actul adiţional din 2001.
Prin hotărârea dată, consideră că instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, întrucât banca intimată nu a formulat nicio acţiune reconvenţională în acest dosar, respectiv nu a investit instanţa cu nicio cerere prin care a solicitat rectificarea, ori îndreptarea unor clauze ori prevederi ale convenţiei încheiate între părţi, situaţie în care instanţa de fond şi de apel aveau obligaţia să analizeze toate clauzele contractului aşa cum au fost acestea însuşite de părţi, fără a avea puterea de a anula ori modifica unele clauze contractuale.
Neprocedând astfel, arată că hotărârea pronunţată este nelegală, fiind sub incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., care trebuie să conducă la casarea hotărârii.
Referitor la nulitatea operaţiunilor bancare din data de10 martie 2000, arată că s-a depus la dosarul, cauzei Contractul linie de credit din 07 septembrie 1999 încheiat între pârâta SC S.M.O. SRL şi banca intimată.
La pct. 2 din acest contract s-a convenit ca, în cazul nerambursării creditului la scadenţă, suma datorată băncii se va trece la restanţe şi se va percepe o dobândă majorată cu 5 puncte, peste dobânda prevăzută în contract sau cea indexată.
Nicăieri în cuprinsul acestui contract nu s-a stipulat ca, în cazul nerambursării creditului la scadenţă, banca ar fi în drept să se îndestuleze cu sume de bani din contul său curent deschis la banca pârâtă, sens în care a depus la dosar adresa din 09 martie 2004 emisă de administratorul judiciar din acea vreme al SC S.M.O. SRL.
Susţine că în momentul în care suma de 4 miliarde lei a intrat în contul curent al SC S.M.O. SRL, banca, fără niciun drept, nelegal şi abuziv, şi-a însuşit banii printr-o notă contabilă, reţinând suma de 3.961.572.138,71 lei vechi pentru un credit restant al acestei societăţi şi 38 milioane lei vechi comision bancar.
Această operaţiune este nulă, întrucât banca poate opera în contul curent al clientului său numai la cererea acestuia ori la cererea instanţei de judecată, în cazul în care clientul său se găseşte în executare silită încuviinţată de instanţa de executare ori în cazul popririi legal făcute, iar la data de 10 martie 2000, SC S.M.O. SRL nu a efectuat nicio plată din contul său curent, nu era în executare silită şi nu era instituită nicio poprire asupra conturilor sale.
Arată că argumentele expuse fac dovada încălcării convenţiei de cont curent şi a clauzelor contractuale încheiate între părţi, ceea ce trebuia să conducă la admiterea acestui capăt de cerere şi nu la respingerea lui, aşa cum în mod greşit a procedat atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel.
Aceste critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ceea ce trebuie să conducă la modificarea hotărârii în sensul constatării nulităţii operaţiunilor sus enunţate cu restabilirea situaţiei anterioare.
Referitor la motivele de casare a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, arată că potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Astfel, susţine că prin motivele de apel a solicitat instanţei ca în conformitate cu prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze hotărârea primei instanţe şi să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului Bihor, pentru ca această din urmă instanţă să motiveze în fapt şi în drept argumentele care au stat la baza respingerii tuturor capetelor de cerere.
În speţă, judecătorul fondului, prin hotărârea pronunţată nu a menţionat motivele pentru care a respins cererea de chemare în judecată în integralitatea sa, hotărârea pronunţată nu cuprinde niciun argument pentru care s-a respins constatarea nulităţii absolute a biletelor la ordin deduse judecăţii, ceea ce a făcut imposibil a critica punctul de vedere al acestei instanţe.
De asemenea, consideră că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra nulităţii absolute a actelor adiţionale numerotate de la 2 la 9 inclusiv, aspecte care trebuie să conducă la casarea hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în raport cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În consecinţă, recurentul -reclamant solicită admiterea recursului, în principal modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinţei pronunţată de tribunal în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi, în subsidiar, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere.
Recursul formulat de pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele critici de nelegalitate:
Recurenţii consideră că în mod greşit instanţa de apel Ie-a respins apelul ca fiind lipsit de interes, deoarece poziţia lor procesuală faţă de acţiunea formulată de reclamant, a fost de neopunere, respectiv au achiesat la pretenţiile reclamantului, poziţie procesuală rezultată atât din întâmpinările depuse la dosar, cele exprimate verbal în faţa instanţei de fond, cât şi din concluziile scrise depuse la dosarul cauzei.
Raportat la poziţia procesuală, având în vedere şi hotărârea pronunţată - de respingere a pretenţiilor reclamantului - consideră că justificau un interes în promovarea căii de atac a apelului, însă argumentele prezentate au fost înlăturate de instanţa de apel fără nicio motivare.
Arată că actele a căror desfiinţare au urmărit-o prin declararea şi susţinerea apelului, sunt reprezentate de Contractul de ipotecă semnat prin mandatar de G.G., autentificat din 2000, Biletul la ordin emis de SC G.M.I. SRL la data de 10 martie 2000 avalizat de G.G. şi G.L., de Contractele de ipotecă autentificate din 2000 încheiate între subscrisa SC T. SRL şi banca intimată, precum şi a Biletului la ordin emis de SC G.M.I. SRL la data de 07 septembrie 2001 avalizat de G.L. în nume propriu şi în calitate de mandatar al lui G.G.
Declararea unei căi de atac de către una dintre părţile litigante, reprezintă un drept, mijloc juridic procesual pus la dispoziţia părţii interesate, prin care se creează posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti şi înlăturarea eventualelor greşeli săvârşite.
Susţin recurenţii că şi aceste argumente au fost înlăturate de instanţa de apel, fără nicio motivare, ceea ce dă hotărârii recurate un caracter nelegal, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, susţin că au fost încălcate şi prevederile art. 6.1 şi art. 13 din C.E.D.O. care prevăd accesul la o instanţă şi calea de atac pe care o are la îndemână orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi sunt recunoscute în Convenţie, argumente care au fost înlăturate de instanţa de apel, fără nicio motivare.
Consideră că instanţa de apel în mod greşit şi-a argumentat admiterea excepţiei lipsei interesului procesual al recurenţilor, pe dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., în condiţiile în care nu au solicitat instanţei să facă aplicarea prevederilor acestor dispoziţii legale, ci, au argumentat valoarea poziţiei procesuale a pârâtului în raport cu prevederile acestui text, în sensul că, neopunerea pârâtului la pretenţiile reclamantului, conduce automat la pronunţarea unei hotărâri pe baza voinţei/acordului exprimat de părţile litigante.
Este adevărat că banca intimată s-a opus admiterii acţiunii, însă, instanţa, atât de fond, cât şi de apel, avea obligaţia să aprecieze întregul dosar, probele administrate prin coroborarea acestora cu poziţia procesuală a pârâţilor din dosar.
Lipsa interesului procesual în declararea unei căi de atac, nu este o excepţie de ordine publică (conform modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 ), astfel că nu poate fi invocată de către instanţă din oficiu, ci numai de către pârât/intimat prin întâmpinare.
Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că art. 159 C. proc. civ. se referă numai şi numai la excepţia de necompetenţă, deoarece, prin Legea nr. 202/2010 s-au definit excepţiile procesuale în procesul civil, fiind împărţite de către legiuitor în două categorii: de ordine publică şi de ordine privată. Acelaşi act normativ nominalizează expres excepţiile de ordine publică, făcând menţiune că celelalte excepţii sunt de ordine privată. în categoria excepţiilor de ordine privată intră şi lipsa interesului procesual, excepţie care putea fi analizată de instanţa de apel numai dacă această excepţie ar fi fost invocată de intimat prin întâmpinare, ori în prima zi de înfăţişare.
Prin întâmpinarea formulată nu s-a invocat excepţia lipsei interesului procesual al recurenţilor, ci, s-au formulat numai apărări pe fond, astfel că solicită respingerea excepţiei lipsei interesului procesual ca neavenită.
În consecinţă, recurenţii - pârâţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel pentru a se pronunţa asupra fondului apelurilor declarate.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:
Cu privire la recursul declarat de reclamantul G.C.G., Înalta Curte reţine următoarele:
Deşi recurentul reclamant a invocat în susţinerea cererii de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără a sistematiza în mod clar argumentele prezentate, înalta Curte urmează a aborda criticile propriu zise, prin examinarea susţinerilor reclamantului, însă prin prisma controlului de legalitate care poate fi exercitat de către instanţa de recurs. Cu alte cuvinte, înalta Curte va verifica dacă decizia recurată a fost dată cu respectarea reglementărilor legale incidente şi cu respectarea regulilor de interpretare şi aplicare a legii.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine lipsa consimţământului pentru garantarea suplimentării creditului, în sensul că la baza acestui consimţământ nu există nicio hotărâre A.G.A. legală.
Susţine că instanţa de apel nu a analizat valabilitatea hotărârii A.G.A. a SC T. SA, care în opinia reclamantului nu a fost luată de acţionarul majoritar reprezentat legal, în condiţiile în care unul dintre acţionarii săi majoritari, SC S.M. SRL, era în insolvenţă de la data de 08 septembrie 2000.
În ceea ce priveşte lipsa consimţământului din partea SC T. SA întrucât această societate ar fi fost în insolvenţă la data semnării contractelor de garanţie imobiliară autentificate din 2000 şi din 31 octombrie 2000 de B.N.P., G.D., Înalta Curte constată că reclamantul G.C. nu a participat la încheierea acestor contracte şi nu poate invoca vreo pagubă directă (participanţi fiind SC T. SA şi SC B.C.S. SA).
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu pot fi analizate aspectele invocate de reclamant prin care susţine nelegalitatea hotărârii A.G.A. a SC T. SA şi solicită nulitatea acestor contracte pentru cauza ilicită în considerarea faptului că acţionarul SC S.M.O. SRL nu mai avea dreptul de administrare fiind în insolvenţă şi nu a exprimat un consimţământ valabil prin lichidator, în conformitate cu art. 23 din aceeaşi lege, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în anularea A.G.A. a SC T. SRL (prin care s-a luat decizia garantării contractului de credit încheiat între SC G.M.I. SRL şi W.B., cu imobile proprietatea garantei).
S-a constatat cu justeţe că prin cele două contracte de garanţie nu s-au încălcat nici dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 31/1990, decizia de garantare a creditului fiind luată de A.G.A. a SC T. SRL conform atribuţiei prevăzute la art. 111 alin. (2) lit. f) din aceeaşi lege astfel cum era în vigoare la data semnării contractelor şi nici dispoziţiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, deoarece bunurile ce au făcut obiectul garanţiei imobiliare au fost proprietatea SC T. SRL şi nu ale SC S.M.O. SRL, aceasta fiind doar asociată la SC R.C. SRL, care la rândul său era acţionar majoritar la SC T. SRL.
Totodată, prin cele două contracte, suma garantată de către pârâta SC T. SRL, prin ipotecă, a fost conformă hotărârii A.G.A. a garantei cu privire la suma pentru care s-a semnat contractul de garanţie.
În consecinţă, nu sunt întrunite, din perspectiva criticilor analizate, niciuna dintre cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Deşi, prin recursul declarat, recurentul reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, vizând tot o aplicare greşită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună cu susţinerile subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum a fost formulat de recurent.
Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra nulităţii absolute a actelor adiţionale numerotate de la 2 la 9 inclusiv nu poate fi încadrată în niciunul din motivele de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, ipoteză cunoscută sub denumirea de minus petita constituia motiv de casare în vechea reglementare a dispoz.art. 304 pct. 6 C. proc. civ., text care în prezent conţine numai ipoteza casării pentru plus petita (instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut) sau extra petita (instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut).
Prin urmare, nu poate fi analizată critica recurentului din perspectiva acestui text de lege, deoarece nu este incident în cauză, în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispoziţia legală în discuţie.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa s-a pronunţat numai în limitele învestirii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, rolul activ al judecătorului fiind limitat de principiul disponibilităţii, partea fiind cea care precizează obiectul cererii şi care indică temeiurile de drept în susţinerea ei.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În legătură cu acest motiv se va reţine că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanţei de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept aşa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluţia fiind motivată pe aspectele esenţiale care au format convingerea curţii de apel pentru respingerea apelului.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluţia din dispozitiv nu se poate reţine contrarietatea la care se referă recurentul neexistând contradictorialitate între dispozitivul deciziei recurate şi considerentele acesteia, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziţii vizează încălcarea principiului potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reţinut că natura raporturilor juridice a fost determinată ţinând seama de contractul de contractul linie de credit din 10 martie 2000 încheiat între intimatele SC G.M.I. SRL şi SC B.C.W.B. SA (în prezent SC B.C.S.P.B. SA), de clauzele acestuia şi de actele adiţionale, că actului dedus judecăţii nu i-a fost dată o altă calificare.
Având în vedere conţinutul contractului, instanţa de apel a dat prioritate voinţei reale a părţilor. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanţa a observat legătura dintre voinţa reală şi voinţa juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noţiunea de cauză a actului juridic. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinţei reale şi nu sensului literal al cuvintelor, invocat în alţi termeni în argumentarea recursului, a fost respectat. Astfel, că şi acest motiv va fi respins ca nefondat.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 948, 968, 1774 şi 1776 C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.
Referitor la consimţământul valabil al părţii care se obligă, privitor la contractul de linie de credit din 2000, modificat prin actele adiţionale, instanţa de apel a reţinut în mod corect că mandatul acordat lui Silaghi Silviu poartă menţiunea acordării lui în scopul semnării contractului de credit şi de garanţie imobiliară.
Astfel, contractul de credit din 10 martie 2000 încheiat între SC B.C.W.B. SA (în prezent SC B.C.S.P.B. SA) şi SC G.M.I. SRL, reprezentată prin S.S. în calitate de mandatar al asociatului unic G.C., în baza procurii autentice din 11 august 1997, este un contract comercial.
Principiul general pentru orice fomă juridică a societăţii comerciale este acela că actele juridice încheiate de administratorul societăţii care are şi calitatea de reprezentant al societăţii angajează societatea. Fiind vorba despre un contract de linie de credit încheiat între o bancă şi un SRL, prin reprezentant legal, ce deţinea o procură specială de la asociatul unic, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut nulitatea absolută pentru lipsa consimţământului părţii care se obligă, cu atât mai mult cu cât ulterior pârâtul G.G. a semnat personal actele adiţionale din 08 octombrie 2001, din 07 noiembrie 2001, din 07 decembrie 2001 şi din 07 martie 2002 la contractul de linie de credit din 2000, prin care se făcea menţiunea " restul clauzelor din contractul de linie de credit din 10 martie 2000 rămân neschimbate" precum şi menţiunea că actele adiţionale fac parte integrantă din contractul de linie de credit.
Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată susţinerea reclamantului G.C. în sensul că mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administrare, întrucât fiind vorba de un contract comercial, mandatul acordat mandatarului S.S. este unul ce se circumscrie cerinţelor Legii nr. 31/1990.
În analiza valabilităţii unui astfel de mandat se verifică îndeplinirea cerinţelor art. 948 C. civ., astfel că nefiind făcută dovada lipsei vreunui element ori a unei alte cauze de nulitate a acestui mandat, susţinerile recurentului -reclamant pe acest aspect nu pot fi primite.
În acest context, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1546 C. civ. care reglementează ratificarea expresă sau tacită de către mandant a actelor încheiate de mandatar, apreciind că S.S. nu a depăşit limitele date prin procură.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici invocarea cauzei ilicite a actelor atacate, critica recurentului conform căreia clauzele contractului de credit ar fi fost concepute în scopul fraudării giranţilor fiind vădit nefondată, în condiţiile în care de natura relaţiilor comerciale este obţinerea de beneficii, astfel că banca, care are ca principal scop profitul, nu poate fi cantonată în operaţiunile pe care le efectuează de interesul creditatului, ci de propriul său interes, în limitele legii.
Este circumscris noţiunii de fraudă la lege încheierea unor acte juridice tocmai cu scopul de a eluda dispoziţiile legale, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. Aceasta deoarece SC S.M.O. SRL avea încheiat cu banca un alt contract de credit ce poartă din 1999 ce îşi avea propriile părţi, clauze, termene, în timp ce obiectul prezentei cauze îl constituie constatarea nulităţii absolute a contractului de credit încheiat de SC G.M.I. SRL şi bancă. Faptul că din creditul acordat către SC G.M.I. SRL s-au efectuat plăţi către alte două societăţi comerciale, iar acestea au efectuat la rândul lor plăţi către SC S.M.O. SRL, care în final din aceste sume şi-a rambursat creditul restant băncii este o problemă a plăţilor convenite între părţi şi nu face dovada unei cauze ilicite aşa cum susţine recurentul.
Cu privire la actul adiţional din 31 octombrie 2000 la contractul linie de credit din 10 martie 2000 prin care s-a majorat linia de credit şi s-a prelungit termenul de rambursare, instanţa de apel a apreciat cu justeţe că, deşi la data semnării actului adiţional termenul de rambursare a creditului stipulat în contract era împlinit, în condiţiile în care societatea împrumutată nu a restituit creditul, părţile aveau posibilitatea, de comun acord, chiar după împlinirea termenului să prelungească, prin act adiţional, termenul de rambursare al împrumutului şi să majoreze linia de credit.
În mod corect s-a constatat că, în speţă, chiar dacă prin semnarea actului adiţional s-ar fi încălcat normele şi uzanţele bancare, scopul mediat urmărit de părţi nu este ilicit în sensul dispoziţiilor art. 968 C. civ. de natură a atrage nulitatea absolută a actului, nerespectarea normelor bancare putând să atragă eventual sancţionarea angajaţilor vinovaţi, fără să afecteze valabilitatea convenţiei de credit.
Totodată, S.S. a semnat actul adiţional, în calitate de mandatar al recurentului, în baza procurii autentice din 11 august 1997 în baza căreia mandatarul era împuternicit să angajeze credite fără a se indica suma maximă a acestora şi fără a se face referire la o operaţiune determinată, apreciindu-se în mod corect de către instanţa de apel că nu era necesară emiterea unei noi procuri.
Referitor la invocarea de către recurent a lipsei consimţământului pârâtului G.G. valabil exprimat cu privire la contractul de ipotecă autentificat din 10 martie 2000 de B.N.P., G.D., în condiţiile în care acesta a fost semnat prin acelaşi mandatar S.S., dar de această dată prin procura din 07 martie 2000, Înalta Curte constată că chiar şi în condiţiile în care s-ar fi dovedit - ceea ce nu este cazul - că mandatarul ar fi depăşit limitele mandatului acordat, sancţiunea aplicabilă nu ar fi nulitatea contractului de ipotecă, ci o răpundere a acestuia faţă de mandant. Totodată, chiar dacă pârâtul G.G. ar fi avut o altă reprezentare asupra modalităţii în care urma să fie trecută linia de credit de la SC S.M.O. SRL la SC G.M.I. SRL, mandatarul depăşind limitele împutenicirii, acesta prin semnarea actelor adiţionale, în calitate de garant a ratificat, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel actul încheiat de mandatar în numele său.
Pe de altă parte, renunţarea expresă la beneficial diviziunii şi discuţiunii s-a făcut în cuprinsul contractului de credit din 2000 semnat de către recurenţii G.G. prin mandatar şi personal de către G.L., clauză care ulterior a fost însuşită şi de recurentul G.G. care a semnat personal actele adiţionale la contractul de credit.
O altă critică se referă la faptul că recurentul consideră că nu există identitate între contractul de credit din 2000 modificat prin actul adiţional din 2000 şi contractele de garanţie imobiliară autentificate din 2000, ceea ce fac incidente dispoziţiile art. 1774 şi 1776 C. civ., sancţiunea fiind nulitatea contractelor.
Corect s-a reţinut prin hotărârea atacată faptul că încheierea contractelor de ipotecă menţionate s-a făcut cu respectarea condiţiilor impuse de art. 1774 şi urm. C. civ.
Într-adevăr, ipoteca este supusă principiului specializării, care priveşte determinarea imobilului asupra căruia este constituită şi a creanţei garantate prin ipotecă. Acest principiu, consacrat prin art. 1774 şi art. 1776 C. civ., are rolul de a oferi terţelor persoane posibilitatea de a-şi da seama dacă valoarea imobilului este sau nu acoperită prin ipotecile care le grevează.
Art. 1774 C. civ. prevede că în actul de constituire trebuie să se specifice natura şi situaţia bunului ipotecat, iar art. 1776 C. civ. prevede că suma pentru care s-a constituit ipoteca trebuie să fie determinată prin act.
Or, în contractele de ipotecă invocate, s-au individualizat cu exactitate imobilele aduse în garanţie şi s-a specificat expres suma pentru care este înscris dreptul de ipotecă.
Astfel, în mod corect instanţa de apel a constatat că prin cele două contracte, suma garantată de către pârâta SC T. SRL prin ipotecă a fost de 2.650.000.000 lei şi nu de 5.500.000.000 lei, respectându-se hotărârea A.G.A. a garantei cu privire la suma pentru care s-a semnat contractul de garanţie, precum şi faptul că în contractul de garanţie imobiliară era necesar să se prevadă obligaţia principală pe care o însoţeşte şi o garantează, respectiv creditul în valoare 5.500.000.000 lei, conform contractului de credit şi a actelor adiţionale, întinderea garanţiei rezumându-se la suma pentru care s-a înscris dreptul de ipotecă, respectiv suma de 2.650.000.000 lei, indiferent de valoarea creditului garantat.
În ceea ce priveşte nulitatea biletelor la ordin emise pentru garantarea creditului, instanţa de apel a observat cu justeţe că dintre biletele la ordin invocate a rămas valabil drept garanţie doar unul singur şi anume cel trecut în actul adiţional din 07 septembrie 2001 cu privire la suma de 6.000.000.000 lei emis de SC G.M.I. SRL şi avalizat de G.L. şi soţul, G.G.
Ca atare, toate celelalte bilete la ordin atacate au fost scoase de sub garanţie prin actul adiţional din 2001 la contractul de credit din 2000, prin care s-a instituit ca şi garanţie un singur bilet la ordin, chiar recurentul fiind cel care a susţinut inexistenţa altor bilete la ordin.
În legătură cu inexistenţa vreunui mandat din partea lui G.G. pentru soţia G.L., la semnarea unicului bilet de ordin rămas ca şi garanţie prin actul adiţional din 2001, se constată că biletul la ordin a fost semnat de ambii avalizatori atât G.L. cât şi G.G. personal.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu are nicio importanţă faptul că în actul adiţional s-a prevăzut faptul că biletul la ordin va fi semnat prin mandatar şi nu de către G.G., în condiţiile în care ulterior s-a prezentat personal G.G. pentru semnarea biletului la ordin.
De asemenea, referitor la aplicarea art. 174 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat în mod corect că din probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada că intimata I.S.B. ar deţine înscrisurile respective şi ar refuza să le prezinte.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului privind însuşirea de către bancă a creditului care a intrat în contul SC S.M.O. SRL.
Este evident că au existat două contracte de creditare încheiate de bancă cu două societăţi diferite şi anume un contract de linie de credit din 2000, încheiat cu SC G.M.I. SRL şi un contract de credit din 1999 încheiat cu SC S.M.O. SRL, fiind vorba de două raporturi juridice de creditare diferită, prin care s-au stabilit în mod distinct termene şi obligaţii de rambursare.
În acest context, instanţa de apel a constatat pe baza raportului de expertiză că, întrucât la data de 06 mai 2002 suma trasă în baza contractului linie de credit nu a fost scadentă, I.S.B., prin plăţile efectuate de SC G.M.I. SRL, a stins celelalte obligaţii scadente ale acesteia, actele adiţionale la contractul de credit prin care s-a prelungit termenul de rambursare a liniei de credit fiind valabile.
Totodată, s-a constatat în mod corect că neexistând niciun motiv de nulitate a operaţiunilor bancare nu se impunea restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea prestaţiilor şi nici trimiterea dosarului spre rejudecare primei instanţe, nefiind incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. întrucât prima instanţă a cercetat fondul pricinii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat sau aplicat greşit legea în cauză, ci a statuat exclusiv în limitele învestirii prin motivele de apel formulate de părţi.
Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declaclarat de reclamantul G.C.G., ca nefondat.
Referitor la recursul declarat de pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea, Înalta Curte constată următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.
Prin interes înţelegem practic folosul material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce porneşte acţiunea sau săvârşeşte un act procedural.
Contrar susţinerilor recurenţilor - pârâţi, excepţia lipsei de obiect este o excepţie de fond absolută, de fond şi peremptorie şi poate fi invocată şi de procuror sau instanţă din oficiu.
Interesul a fost calificat unanim ca fiind o condiţie esenţială în exercitarea unei acţiuni civile şi că acest interes trebuie să fie juridic şi legitim, ceea ce înseamnă că el trebuie să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială; să fie născut şi actual, adică trebuie să existe atunci când se declanşează demersul procesual, în fine, să fie direct şi personal, în sensul că folosul urmărit prin demersul procesual să aparţină titularului acestuia. Excepţia lipsei de interes vizează fie inexistenţa interesului, fie cazul în care interesul nu îndeplineşte cerinţele de mai sus. Ultima dintre condiţiile evocate, referitoare la interes, nu este îndeplinită de demersul judiciar al pârâţilor.
Apelul pârâţilor G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea a fost respins ca fiind lipsit de interes, întrucât respingerea acţiunii formulate de reclamantul G.C.G., de către prima instanţă, nu produce o vătămare decât, eventual, titularului cererii, iar nu şi părţilor adverse.
Ca urmare, pârâţii care au câştigat procesul, nu au un interes personal să declare apel, deoarece aceştia nu au căzut în pretenţii, nefiind obligaţi la nimic prin sentinţa primei instanţe, chiar dacă ei nu s-au opus admiterii acţiunii.
Totodată, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu puteau fi aplicate dispoziţiile art. 270 C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta SC B.C.S.B. SA s-a opus admiterii acţiunii, textul legal invocat fiind incident numai în situaţia în care toate părţile având calitatea procesuală de pârâţi în proces recunosc o parte din pretenţiile reclamantului.
Aşa fiind, nu se poate reproşa instanţei că, exercitându-şi controlul de legalitate în limitele învestirii sale, a adus atingere dreptului de acces la justiţie al recurenţilor, respectiv garanţiei unui proces echitabil.
Din această perspectivă, criticile recurenţilor - pârâţi nu constituie un argument suficient pentru a susţine lipsa de temei legal a deciziei criticate sau aplicarea greşită a normelor invocate.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat şi recursul declarat de pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.C.G. şi de pârâţii G.G., G.L. şi SC T. SRL Oradea împotriva Deciziei nr. 8/C/2012/A din 31 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3303/2014. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 3312/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
