ICCJ. Decizia nr. 3319/2013. Civil. Pretenţii. Suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3319/2013
Dosar nr. 55591/3/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor şi actelor din dosar constată următoarele:
La data de 02 august 2011 reclamanţii D.I., D.L. şi M.L.L. au depus o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei SC G.A. SA, prin care au solicitat obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru daune morale şi materiale suferite ca urmare a unui accident rutier produs la data de 28 noiembrie 2009, în care a decedat D.A.R., fiica, respectiv sora reclamanţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 1807 din data de 10 februarie 2012, pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 55591/3/2011 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii D.I., D.L. şi M.L.L. şi a fost obligată pârâta SC G.A. SA să plătească următoarele sume cu titlu de despăgubiri: 1.165.000 lei pentru prejudiciul moral, reclamantului D.I.; 2.165.000 lei pentru prejudiciul moral, reclamantei D.L.; 3.400.000 lei pentru prejudiciul moral, reclamantei M.L.L. Au fost respinse cererile reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondate.
La pronunţarea acestei sentinţe, pentru evaluarea prejudiciului material, instanţa a avut în vedere, conform art. 49 pct. 2 lit. a) şi respectiv art. 49 pct. 1 lit. d) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul nr. 20/2008 al C.S.A., exclusiv documentele justificative ale acestor cheltuieli prezentate de reclamanţi.
Pentru evaluarea prejudiciului afectiv, instanţa a avut în vedere, conform art. 49 pct. 2 lit. d) din aceeaşi Normă, următoarele criterii: gradul de rudenie dintre reclamant şi victima accidentului rutier, relaţiile dintre reclamant şi victima accidentului rutier şi vârsta reclamantului la data producerii prejudiciului.
De asemenea, instanţa a avut în vedere, cu scopul de a împiedica transformarea despăgubirilor pentru daunele morale (prejudiciu afectiv) într-o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, aplicabil la data producerii accidentului. S-a reţinut în acest sens că, potrivit art. 1 din H.G. nr. 1051/2008, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 540 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2008.
Instanţa nu a obligat-o însă pârâta să plătească despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu material invocat de reclamanţi, având în vedere că aceştia nu au depus acte care să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului, acesta având deci un caracter incert nu numai în ceea ce priveşte cuantumul, dar şi în ceea ce priveşte existenţa.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii D.I., D.L. şi M.L.L. şi pârâta SC G.A. SA.
La ultimul termen de judecată din apel, apelanta pârâtă a arătat că invocă, ca şi motiv suplimentar de apel, excepţia prematurităţii acţiunii faţă de prevederile art. 7201 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 302 din 19 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-au admis apelurile formulate de apelanţii reclamanţi D.I., D.L., M. (fostă D.) L.L. împotriva sentinţei civile nr. 1807 din data de 10 februarie 2012, pronunţată de secţia a Vl-a civilă, a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 55591/2011 având ca obiect pretenţii - despăgubiri pentru daune morale şi materiale, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC G.A. SA.
A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că:
A fost obligată pârâta la plata a câte 50.000 euro daune morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective către reclamanţii D.I. şi D.L. şi la 20.000 euro daune morale în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii către reclamanta M.L.L.
A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 25.500 lei daune materiale.
A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă SC G.A. SA împotriva sentinţei civile nr. 1807 din data de 10 februarie 2012, pronunţată de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 55591/3/2011 având ca obiect pretenţii - despăgubiri pentru daune morale şi materiale, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi D.I., D.L., M. (fostă D.) L.L.
A fost respinsă cererea apelanţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Cât priveşte daunele materiale pentru prejudiciul material suferit, s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată apelanţii reclamanţi au solicitat cu acest titlu suma de 80.000 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării victimei D.A.R. precum şi cheltuieli efectuate ulterior cu parastasele şi slujbele de pomenire organizate în memoria victimei.
Temeiul de drept al acestei cereri este răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 998-999 C. civ. de la 1864, întrucât moartea victimei s-a produs ca urmare a accidentului rutier produs din culpa asiguratului pârâtei, numitul C.M., pentru acest prejudiciu fiind ţinută a răspunde apelanta pârâtă SC G.A. SA, în calitate de asigurător R.C.A., în conformitate cu prevederile art. 49 şi 54 din Legea nr. 136/1995.
Pentru a se putea obţine în cadrul răspunderii civile delictuale repararea prejudiciului, acesta trebuie să îndeplinească două condiţii, şi anume să fie cert şi să nu fi fost reparat încă, textele legale mai sus amintite neimpunând însă nicio restricţie cu privire la mijloacele de probă.
Instanţa de apel a avut în vedere că regula generală în materie de răspundere civilă delictuală este că pot fi admise orice mijloace de probă, inclusiv martori, şi faţă de aceasta instanţa a avut în vedere, în ceea ce priveşte prejudiciul material, depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
Cât priveşte prevederile art. 49 din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, care au fost avute în vedere de instanţa menţionată, curtea de apel a apreciat că faţă de faptul că acest act normativ (ordinul C.S.A.) are o valoare juridică inferioară legii, prevederile sale nu pot aduce modificări în ceea ce priveşte regula generală la care s-a făcut referire anterior şi nu pot exclude proba testimonială.
Or, faţă de faptul că din declaraţiile martorilor reiese că reclamanţii au făcut o serie de cheltuieli cu înmormântarea victimei şi cu slujbele ulterioare de pomenire, conform tradiţiei creştin-ortodoxe, inclusiv cu ridicarea unui monument funerar la mormântul acesteia, faţă de principiul reparării integrale a prejudiciului, instanţa de apel a considerat ca fiind întemeiată cererea acestora de reparare şi a prejudiciului material.
La stabilirea cuantumului daunelor materiale instanţa de apel a avut în vedere că susţinerile reclamanţilor din cererea de chemare în judecată cu privire la întinderea prejudiciului moral sunt doar parţial confirmate prin depoziţiile martorilor audiaţi în cauză.
S-a reţinut astfel că din coroborarea acestor două declaraţii reiese că apelanţii reclamanţi au cheltuit suma de 10.000 lei cu înmormântarea victimei, 1.000 lei pentru crucea ridicată la mormântul victimei, aproximativ câte 1.000 lei pentru fiecare dintre parastasele organizate în memoria victimei (13 parastase până în prezent) şi 1.500 lei cu lucrurile date de pomană la parastasul de 6 săptămâni, reieşind aşadar un cuantum total al prejudiciului material de 25.500 lei, pe care apelanta pârâtă, în calitate de asigurător R.C.A., este ţinută să îl suporte în temeiul disp. art. 49 şi 54 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, curtea de apel a apreciat ca fondate criticile formulate de apelanţii reclamanţi cu privire la cuantumul daunelor morale acordate prin sentinţa apelată şi implicit caracterul nefondat al criticilor apelantei pârâte SC G.A. SA cu privire la acelaşi aspect.
Este adevărat că nu există criterii legale pentru determinarea daunelor morale suferite ca urmare a pierderii unei persoane dragi şi apropiate (fiica, respectiv sora reclamanţilor), traumele create de această dispariţie fiind incomensurabile. în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. în schimb, se pot acorda victimelor indemnităţi cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care le-ar permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul faptei ilicite.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării, astfel că la cuantificarea sumei acordate accentul trebuie pus pe corelarea despăgubirii cu realitatea suferinţelor îndurate de reclamanţi. S-a avut în vedere faptul că victima era în vârstă de doar 18 ani, că dispariţia sa a fost fulgerătoare iar reclamanţii nici măcar nu au putut să îşi ia rămas bun de la aceasta, fiind puşi în situaţia ca instantaneu să treacă la realitatea că fiica, respectiv sora, nu mai este printre ei.
Mai mult, victima a dispărut într-un moment la care abia începea să îşi croiască drumul în viaţă, să aducă prin aceasta noi satisfacţii părinţilor săi şi să reprezinte totodată un sprijin pentru aceştia, iar instanţa de apel a considerat că durerea pierderii unui copil este pentru un părinte incomensurabilă. De asemenea, faţă de vârsta apropiată dintre victimă şi sora sa, reclamanta M.L., de faptul că acestea au copilărit împreună şi practic toată viaţa şi-au fost alături una alteia, instanţa a apreciat că şi prejudiciul adus acestei reclamante este foarte mare.
Din perspectiva sentimentelor pe care în mod firesc apelanţii reclamanţi le aveau faţă de defunct, faţă de suferinţa resimţită de aceştia, reliefată şi de depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, ca şi de toate cele reţinute anterior instanţa de apel a apreiat că sumele reprezentând daune morale acordate de prima instanţă nu constituie într-adevăr o satisfacţie suficientă şi echitabilă şi au fost majorate.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat justificat motivul de apel invocat de apelanţii reclamanţi privind cuantumul sumei acordate pentru repararea daunelor morale, motiv pentru care admiţând apelul a schimbat în parte sentinţa în sensul că, pe lângă suma de 25.500 lei daune materiale, a fost obligată pârâta la plata a câte 50.000 euro daune morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii efective către reclamanţii D.I. şi D.L. şi la 20.000 euro daune morale în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii către reclamanta M.L.L.
La stabilirea unui cuantum mai mic al daunelor morale pentru reclamanta M.L.L., curtea de apel a avut în vedere faptul că durerea sa nu o poate depăşi pe cea a unui părinte (de altfel chiar şi prin cererea de chemare în judecată această reclamantă a solicitat daune într-un cuantum mai mic decât părinţii săi) şi că, aceasta, fiind căsătorită s-a desprins de o anumită manieră de defunctă, având de un timp propria sa familie spre care să îşi canalizeze afectivitatea.
Cât priveşte apelul formulat de apelanta pârâtă SC G.A. SA, faţă de cele reţinute anterior privind întinderea prejudiciului moral suferit de reclamanţi, instanţa de apel nu a mai reluat analiza motivelor de apel referitoare la acest aspect, analizând doar celelalte motive invocate.
Cât priveşte excepţia calităţii procesuale pasive a asigurătorului, s-a constatat că aceasta nu este întemeiată, faţă de faptul că apelanta reclamantă avea calitatea de asigurător R.C.A. al autovehiculului condus de şoferul vinovat de producerea accidentului şi de dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 potrivit cu care „în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia".
De asemenea, s-a constatat că are caracter nefondat şi excepţia prematurităţii, invocată ca motiv de apel suplimentar la ultimul termen de judecată.
S-a avut în vedere că din înscrisul depus în apel (adresa SC G. SA din 23 mai 2011) reiese că, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, între părţi a existat o minimă corespondenţă şi că apelanta pârâtă a avut cunoştinţă de cererea apelanţilor reclamanţi privind daunele materiale şi morale şi izvorul acestei cereri.
Deşi la dosar nu există dovada unei convocări la conciliere formulate în condiţiile art. 7201 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că această corespondenţă dintre părţi, unită cu faptul că pârâta SC G. SA nu a invocat excepţia prematurităţii încă din faţa primei instanţe, şi nici măcar prin cererea de apel, ci abia la ultimul termen de judecată din faţa instanţei de apel, semnifică, pe de o parte, absenţa unei vătămări a pârâtei SC G. SA cât priveşte neefectuarea procedurii concilierii într-o strictă conformitate cu prevederile legii, iar pe de altă parte că în orice caz soluţionarea pe cale amiabilă nu ar fi fost posibilă, dovadă fiind faptul că nici în faţa primei instanţe şi nici în apel nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă iar admiterea excepţiei prematurităţii nu ar reflecta altceva decât un formalism excesiv.
În consecinţă, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă pârâta SC G.A. SA şi, în temeiul art. 274 C. proc. civ. s-a respins cererea apelanţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată, aceştia nefăcând dovada unor asemenea cheltuieli.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.A. SA Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta - pârâtă consideră că instanţele de judecată nu au luat în calcul criterii obiective şi subiective suficiente care să ducă la stabilirea unor despăgubiri al căror cuantum să inducă în conştiinţa cetăţenilor, beneficiari ai actului de justiţie, ideea că a existat o reparaţie şi nu s-a obţinut o satisfacţie prin intermediul instanţelor de judecată.
Astfel, consideră că instanţa trebuia să aibă în vedere mai multe criterii şi nu doar unul singur (salariul mediu pe economie la fond şi suferinţa psihică în apel); de asemenea consideră că instanţele nu ar fi trebuit să plece de la ideea că există un asigurător şi astfel să majoreze conştient sumele acordate, ci să plece de la ideea de reparaţie a consecinţelor faptei penale a inculpatului, pe care societatea noastră o garantează. Vinovăţia aparţine inculpatului, nu asigurătorului şi criteriul economic (faptul că asigurătorul are bani) nu trebuie luat în calcul, sens în care invocă practica judiciară.
Invocând dispoziţiile art. 124 alin. (2) din Constituţie, recurenta consideră că în lipsa unor trăsături esenţiale ale actului de justiţie, se ajunge la o încălcare indirectă, dar periculoasă a principiului convenţional şi constituţional al dreptului la un proces echitabil: o soluţie de speţă nu poate fi contrazisă de o alta dacă speţele sunt identice sau similare. Astfel, se poate desprinde concluzia că jurisprudenţa are caracter de izvor de drept în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale victimelor din accidente rutiere, iar actul de justiţie devine predictibil şi nu este supus liberului arbitru.
Apreciază recurenta că predictibilitatea actului de justiţie, a celerităţii acestuia, nu se pot face decât prin susţinerea unei jurisprudente constante şi unitare. De altfel, şi Curtea Constituţională dă în mod curent efect precedentului judiciar ca izvor de drept, soluţionând cauze in motivarea cărora se arată că, în cazuri identice sau similare, Curtea s-a pronunţat anterior.
Referitor la stabilirea sumelor destinate reparării prejudiciului moral, consideră că se impune aprecierea acestora de către instanţă prin raportarea la principii care ţin de echitate, astfel încât să se asigure o justă şi integrală dezdăunare a reclamanţilor.
Susţine că în legislaţia diverselor state europene există pentru asemenea situaţii grile în baza cărora se acordă atât despăgubirile materiale, cât si cele morale.
Consideră că şi instanţele romane pot avea în vedere aceste modalităţi de calcul pentru a pronunţa hotărâri corecte la care au avut în vedere mai multe aspecte (ex. gradul de rudenie a solicitanţilor despăgubirilor în raport cu victima, mijloacele de existenţă ale acestora etc).
Susţine că, atâta timp cât nu există norme legale clare sau grile privind cuantificarea daunelor morale pentru cazurile de deces şi vătămări, instanţele pot lua în calcul grilele altor state, în vederea stabilirii unui cuantum cât mai unitar, raportat la condiţiile sociale din ţara noastră.
Pentru aceste motive consideră că se impune casarea ambelor hotărâri şi rejudecarea întregului proces la Tribunalul Bucureşti, astfel încât instanţele de judecată să poată să-şi motiveze temeinic hotărârile pronunţate.
În susţinerea acestei solicitări mai arată faptul că C.E.D.O. a considerat ca reprezentând satisfacţie echitabilă sume mult mai mici în cazul unor decese cauzate intenţionat sau din culpa, obligând statul roman la plata acestora (vezi cauza Baldovin contra România, decesul unui copil din culpa medicală, s-au acordat 16.000 de euro daune morale; Panaitescu contra România - deces din culpă medicală - 20.000 euro daune morale; Cesnulevicius contra Lituania, lorga contra România, în cazul unui deces produs prin violenţă, s-au acordat 33.000 respectiv 35.000 de euro daune morale familiei.
Recurenta consideră că pretenţiile reclamanţilor sunt exagerate, fiind neconforme cu practica judiciară relevantă în domeniu şi depăşind sfera unor compensaţii destinate a alina atât cât se poate suferinţa psihică şi intrând în sfera unor venituri nejustificate. Nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au motivat în nici un fel schimbarea practicii judiciare în materie.
Având în vedere circumstanţele concrete ale producerii evenimentului, precum şi situaţia materială a părţilor vătămate şi a făptuitorului, consideră că admiterea unei sume mari de bani cu titlu de daune morale ar avea drept urmare doar creşterea nejustificată a patrimoniului material al părţilor civile, patrimoniu care nu a fost cu nimic diminuat, fără a se putea realiza în acest caz o adevărată repunere a părţilor în situaţia anterioară producerii prejudiciului.
Precizează că nu poate constitui un criteriu de stabilire a întinderii daunelor morale potenţialul financiar al societăţii de asigurare.
De asemenea, învederează faptul că despăgubirile morale privesc persoana, astfel că trebuie identificate acele elemente care definesc gravitatea prejudiciului, ţinându-se cont de influenţa pe care vătămarea cauzată o are asupra condiţiilor de existenţă a persoanelor afectate, starea materială iniţială şi impactul avut asupra psihicului.
Recurenta arată că este de acord cu faptul că a existat un impact asupra psihicului, dar moartea nu a influenţat condiţiile de existenţă ale reclamanţilor şi nici starea materială; prin urmare solicită instanţei a avea în vedere şi acest aspect, aspect pe care celelalte instanţe nu l-au avut în vedere.
Faţă de aceste considerente, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului şi reducerea nivelul daunelor morale acordate reclamaţilor, ţinând cont atât de practica judiciară cât şi de practica C.E.D.O.
De asemenea, având în vedere faptul că SC G.A. SA a efectuat plata despăgubirilor pentru a evita executarea silită, solicită instanţei să dispună întoarcerera executării pentru sumele plătite în plus.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, înalta Curte urmează a respinge a ne fondat recursul pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel prin soluţia pronunţată, a realizat o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale în privinţa criteriilor de acordare a despăgubirilor morale datorate în baza raporturilor juridice de asigurare, prevăzute de dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.
Problema de drept care se ridică în speţă este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi ale Ordinului C.S.A. nr. 20/2008 (în vigoare la data producerii accidentului) pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obiectivă de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule.
Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentelor de circulaţie se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia.
În cazul daunelor produse prin accidente de autovehicule survenite în anul 2008, asiguraţii sunt despăgubiţi în limitele stabilite de Ordinul nr. 20/2008 al C.S.A., care prevede limite maxime de despăgubire pentru prejudiciul cu caracter nepatrimonial şi modul de stabilire a despăgubirilor datorate de asigurător persoanelor prejudiciate prin accidente de autovehicule, atât pentru pagube materiale, cât şi pentru vătămări corporale şi deces.
Dispoziţiile cu caracter general, înscrise în art. 49 din Legea nr. 136/1995 stipulează că " asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule.", Iar art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 prevede că, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane se au în vedere următoarele:. 2. În caz de deces. daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".
Astfel, prin Ordinul nr. 20/2008 al preşedintelui C.S.A. pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule se prevede expres că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă şi daune morale „în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România" (art. 49), fără a se indica, aşadar, nici un criteriu de stabilire a acestora, cu excepţia plafonului de despăgubire minimă a prejudiciilor patrimoniale şi nepatrimoniale produse în unul şi acelaşi accident şi indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
Într-adevăr, conform art. 24 alin. (3) din acelaşi ordin, „pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2008, la un nivel de cel puţin 750.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R."
Ratione materiae, este vorba, evident, de o limită de despăgubire generală, pentru toate prejudiciile cauzate pentru vătămare corporală sau deces, deci atât pentru prejudiciile materiale, cât şi cele morale. Aceasta nu înseamnă însă că, automat, adică necondiţionat şi nedovedit, victima sau un terţ păgubit poate să obţină de la asigurător integral această sumă, deoarece daunele morale se acordă, cum s-a arătat, „în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România" (art. 49 din Ordinul nr. 20/2008, precitat).
În absenţa unei reglementări exprese şi de principiu, doctrina şi jurisprudenţa, au făcut apel la textele C. civ. privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. într-adevăr, conform art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar potrivit art. 999 din acelaşi cod, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".
Aşadar, pentru a exista răspundere civilă delictuală trebuie să existe un prejudiciu, o pagubă sau o daună.
Cum însă C. civ. nu distinge între natura sau felul prejudiciului s-a conchis, în baza regulii de interpretare ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, că trebuie reparat, pe temeiul art. 998 C. civ., nu numai prejudiciul material sau patrimonial, adică prejudiciul care poate fi evaluat în bani, ci şi prejudiciul moral sau nepatrimonial, adică acel prejudiciu care nu este susceptibil de preţuire bănească.
În afara C. civ., care nu se pronunţă, în mod expres, în sensul posibilităţii reparării (băneşti) a daunelor morale, există cazuri de reparare a acestora prevăzute în legislaţia recentă, şi anume, art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008.
Odată admisă posibilitatea reparaţiei băneşti a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condiţiile în care nu există şi nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.
În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează" după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudenţa în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.
Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.
În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.
La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese".
Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
Un criteriu fundamental consacrat de doctrina şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În speţă, instanţa de apel în mod corect a avut în vedere un criteriu obiectiv şi anume acela al relaţiei victimă - persoană care invocă prejudiciul afectiv. Pentru realizarea acestui deziderat au fost administrate probe din care a rezultat că relaţia dintre victimă şi reclamanţi a fost una de natură a-i îndreptăţi pe aceştia la acordarea daunelor morale.
Totodată, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorii lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea fiicei, respectiv surorii, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.
Tot sub acest aspect, C.E.D.O. a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în articolul 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţă din România. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi C.E.D.O., atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamanţi pentru durerea încercată prin decesul unei persoane, adică a victimei directe. Toate aceste aspecte, circumstanţiale situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.
Faţă de aceste aspecte, contrar susţinerilor recurentei, se constată că instanţa de apel a majorat cuantumul daunelor morale în considerarea principiului echităţii şi a principiilor jurisprudenţiale.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse care complinesc, în parte, motivarea deciziei atacate din perspective modului de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 302/2012 din 19 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3323/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
