ICCJ. Decizia nr. 3383/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3383/2014

Dosar nr. 1700/1/2014

Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2014

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 384 din 12 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Prahova s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC P.L. SA. S-a admis, în parte, cererea reconvenţională precizată formulată de pârâta SC D. SRL şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus obligarea reclamantei de a plăti pârâtei suma de 2.403.761 lei reprezentând prejudiciul şi 30.764,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu privire la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, invocată de reclamantă, că această cerere nu a fost apreciată ca o veritabilă excepţie procesuală, motiv pentru care nici nu a fost soluţionată ca atare, ci ca o apărare de fond. în acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 119 raportate la art. 7205 C. proc. civ., potrivit cărora dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului poate formula cerere reconvenţională. Ori, cele două contracte de închiriere şi de prestări servicii care au stat la baza raporturilor juridice dintre părţi au avut acelaşi scop şi aceeaşi justificare (ecologizarea batalurilor), motiv pentru care nu au fost privite în mod independent unul de celălalt, astfel că pârâta a fost îndreptăţită să formuleze cererea reconvenţională prin care solicită daune, chiar dacă aceasta nu se întemeiază exclusiv pe contractul de închiriere a cărui reziliere s-a solicitat pe calea acţiunii principale.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că părţile au încheiat contractul de locaţiune din 4 decembrie 2006, prin care societatea reclamantă asigura pârâtei, în calitate de locatar, folosinţa terenului în suprafaţă de 24.500 mp situat în Ploieşti, tarlaua 13, în scopul desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor aparţinând SC P.L. SA, contract care a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani începând cu data de 1 decembrie 2006.

Tribunalul a mai reţinut că reclamanta deţinea terenul cu titlu legal în baza contractului de concesiune încheiat cu proprietarul acestuia, respectiv Consiliul Local Ploieşti, contract din 23 noiembrie 2006, valabil tot pentru o perioadă de 5 ani, iar în vederea desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor, reclamanta în calitate de beneficiar şi pârâta, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii din 25 mai 2006, a cărui valabilitate s-a derulat între data semnării lui şi momentul finalizării lucrărilor, respectiv la 1 octombrie 2009.

Pentru realizarea activităţii de ecologizare societatea pârâtă a obţinut o autorizaţie de construire pentru sistemul de ecologizare reziduuri petroliere din 11 iulie 2007 eliberată de Primăria Municipiului Ploieşti şi, deşi contractul de prestări servicii expira la data de 1 octombrie 2009, cu adresa din 15 ianuarie 2009, reclamanta i-a adus la cunoştinţă pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislaţiei în vigoare.

Ulterior, la 27 noiembrie 2009, cu adresa nr. 853 reclamanta i-a solicitat prestatorului sistarea temporară a activităţii de ecologizare a batalurilor, cu motivarea că termenul contractului de prestări servicii a expirat, precum şi faptul că urmează să evalueze din punct de vedere tehnic şi economic rezultatele acestei activităţi.

În paralel, reclamanta a organizat o licitaţie în vederea continuării ecologizării batalurilor, licitaţie în urma căreia a fost declarată câştigătoare societatea pârâtă, conform adresei din 8 noiembrie 2010 şi, drept consecinţă a câştigării licitaţiei, părţile urmau să încheie un nou contract de prestări servicii, scop în care au stabilit prin protocol cerinţele stabilite de comun acord pentru perfectarea acestuia.

A constatat tribunalul că, pe parcursul derulării licitaţiei şi a negocierilor pentru încheierea contractului de prestări servicii, reclamanta i-a notificat pârâtei rezilierea contractului de locaţiune a terenului pe care se desfăşura activitatea de ecologizare. Astfel, prin adresa din 14 iunie 2010, i s-a adus acesteia la cunoştinţă că valabilitatea contractului de prestări servicii a încetat, iar în aceste condiţii nu-şi mai poate îndeplini obligaţia prevăzută la art. 10, respectiv aceea de a folosi terenul potrivit destinaţiei sale şi scopului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere, respectiv acela de ecologizare a batalurilor.

Din verificarea contractului de locaţiune tribunalul a constatat că părţile nu au inserat un pact comisoriu care să le dea dreptul să rezilieze unilateral convenţia fără intervenţia instanţei de judecată, astfel că, desfiinţarea contractului nu putea opera la simpla notificare a reclamantei, motiv pentru care instanţa nu este în măsură să confirme o asemenea operaţiune.

Tribunalul a mai reţinut că la momentul soluţionării acţiunii, contractul de locaţiune a încetat prin ajungere la termen, la fel cum a expirat de altfel şi contractul de concesiune al reclamantei asupra terenului în litigiu, astfel că, în aceste condiţii, instanţa nu a putut constata că la data de 30 iunie 2010 s-a produs rezilierea contractului de închiriere, deoarece notificarea invocată ca temei al rezilierii a fost făcută cu nerespectarea legislaţiei în vigoare şi în afara cadrului contractual. De asemenea, nu s-a putut dispune nici evacuarea pârâtei de pe terenul în litigiu, în condiţiile în care la momentul actual reclamanta nu mai deţine nicio calitate asupra acestui imobil, iar proprietarul de drept, Primăria Municipiului Ploieşti, (cu care pârâta se află în negocieri avansate pentru achiziţionarea acestuia) s-a opus acţiunii în evacuare.

Cu privire la cererea reconvenţională precizată a pârâtei, tribunalul a observat că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activităţii de ecologizare la suma de 3.470.784 lei, pierdere patrimonială şi 2.403.761 lei, beneficiu nerealizat.

Prin urmare, expertul a stabilit că daunele ce se cuvin pârâtei se împart în două categorii şi anume pierderea patrimonială în care a inclus cheltuieli de investiţii, cheltuieli cu obiectele de inventar şi cheltuielile de exploatare.

Investiţia pe care a realizat-o pârâta pentru realizarea activităţii de ecologizare a constat în edificarea pe terenul închiriat a unei instalaţii de ecologizare bataluri despre care expertul constructor a stabilit că este o construcţie definitivă, iar relocarea acesteia nu este posibilă. Aşadar, cheltuielile cu întreţinerea instalaţiei sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizaţiei de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări care nu este obligat să suporte decât preţul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect, construcţia ar profita proprietarului terenului, iar nu reclamantei care l-a deţinut doar cu titlu de concedent, însă, în situaţia în care a fost respinsă cererea principală de evacuare a pârâtei, este evident că aceasta nu încearcă niciun prejudiciu real în privinţa investiţiei sale pe care continuă şi va continua s-o exploateze în condiţiile ce vor fi negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.

O altă daună calculată de expert a fost beneficiul nerealizat, reprezentat de câştigul patrimonial (veniturile) pe care le-ar fi obţinut pârâta dacă contractantul său nu ar fi sistat lucrările la data de 1 decembrie 2009.

În această privinţă, tribunalul a apreciat că suma de 2.403.761 lei calculată de expert cu titlu de daune, constând în beneficiul nerealizat se cuvine societăţii pârâte, având în vedere că locaţiunea a fost încheiată pe o perioadă de 5 ani, care nu expirase la acel moment, iar prin adresa din 15 ianuarie 2009 reclamanta i-a adus la cunoştinţă pârâtei că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite potrivit contractului până la finalizarea stadiului de refacere a cadrului natural în zonă conform legislaţiei în vigoare. Astfel, i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua, cu atât mai mult cu cât reclamanta i-a pus la dispoziţie acesteia pentru ecologizare cantităţi mai mari decât cele prevăzute iniţial în contractul de prestări servicii.

În concluzie, instanţa a constatat că daunele pe care le-a încercat societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activităţii de ecologizare se ridică la suma de 2.403.761 lei, respectiv profitul brut ce ar fi putut fi realizat dacă nu i-ar fi fost întreruptă activitatea desfăşurată conform contractului părţilor.

Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel atât reclamanta SC P.L.SA cât şi pârâta SC D. SRL criticând sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în cuprinsul deciziei instanţei de apel.

Soluţionând cauza, Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, a admis apelurile declarate de reclamanta SC P.L. SA şi de pârâta SC D. SRL împotriva Sentinţei nr. 384 din 12 noiembrie 2012 şi a încheierilor de şedinţă din 20 aprilie 2012 şi 14 mai 2012 pronunţate de Tribunalul Prahova şi, pe cale de consecinţă:

A schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi Sentinţa nr. 384 din 12 noiembrie 2012 în sensul că:

A admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, invocată de către reclamanta-pârâtă SC P.L. SA şi a respins cererea pârâtei-reclamante SC D. SRL de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, ca inadmisibilă.

S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL în plus şi suma de 68.583 lei cu titlu de despăgubiri materiale.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi încheierilor apelate.

S-a respins cererea reclamantei-pârâte SC P.L. SA de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca neîntemeiată.

S-a dispus obligarea reclamantei-pârâte SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1496,33 lei.

Pentru a decide astfel instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cererea formulată de apelanta SC P.L. SA Ploieşti instanţa a constatat că la termenul de judecată din 30 mai 2013 s-a luat act de renunţarea acesteia la judecata apelului cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locaţiune şi evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013 SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploieşti terenul ce a făcut obiectul contractului de locaţiune din 4 decembrie 2006. Ca atare apelul acesteia s-a analizat prin prisma criticilor aduse soluţiei instanţei de fond în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale.

În ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante, Curtea a constatat că sunt întemeiate criticile acestei apelante, instanţa de fond soluţionând greşit această excepţie.

Astfel, potrivit susţinerilor apelantei-pârâte SC D. SRL aşa cum au fost reţinute în cuprinsul încheierii din data de 20 aprilie 2012 de către instanţa de fond, daunele solicitate de către această apelantă rezultă din modul de derulare a raporturilor contractuale în cadrul contractului de prestări servicii, mai precis, producerea daunelor la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către apelanta-reclamantă.

În acest sens, instanţa constată că la art. 10 din contractul de prestări servicii din 25 mai 2006 este inserată o clauză compromisorie în care se găseşte materializată voinţa ambelor părţi privind stabilirea competenţei ca litigiul dintre ele să fie supus arbitrajului, urmând a fi soluţionat de către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova.

În mod eronat a reţinut instanţa de fond în sensul pronunţării asupra acestei excepţii, atâta timp cât soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale viza solicitarea pârâtei-reclamante cu referire însă la cererea reclamantei de închiriere şi evacuare, cerere fondată pe Contractul de locaţiune din 2006, în acest caz competenţa de soluţionare a litigiului revenind instanţei judecătoreşti.

Ori, aşa cum s-a arătat, atâta timp cât temeiul juridic al pretenţiilor pârâtei derivă din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, competenţa soluţionării cererii de despăgubiri aferentă perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 (reprezentând luna următoare sistării lucrărilor, respectiv data rezilierii unilaterale a Contractului de locaţiune din 2006) revine Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, conform dispoziţiilor art. 3433 C. proc. civ. care exclud competenţa instanţelor judecătoreşti în situaţia încheierii convenţiei arbitrale.

Aşa fiind, pretenţiile pârâtei SC D. SRL Ploieşti formulate prin cererea reconvenţională, vizând această perioadă (1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010) au fost respinse ca inadmisibile.

În ce priveşte nepronunţarea instanţei de fond asupra inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, s-a apreciat că în mod corect a fost calificată ca fiind o apărare pe fondul cauzei, având în vedere susţinerile reclamantei care a apreciat că pretenţiile pârâtei nu derivă din raportul juridic dedus judecăţii.

Asemenea critici impun o analiză în fond a pretenţiilor, noţiunea de inadmisibilitate vizând nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii.

Nu au fost primite nici criticile apelantei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 720 alin. (5) C. proc. civ., atâta timp cât pretenţiile SC D. SRL nu pot fi analizate decât prin prisma celor două contracte, cel de locaţiune şi cel de prestări servicii, contracte încheiate în vederea desfăşurării activităţii de ecologizare a batalurilor ( art. 11 alin. (1) - contract de locaţiune din 4 decembrie 2006, art. 1 - contract de prestări servicii).

Cu privire la excepţia netimbrării cererii reconvenţionale Curtea a reţinut că şi această critică este nefondată pentru următoarele considerente:

La termenul de judecată din data de 20 aprilie 2012 instanţa de fond a pus în vedere pârâtei-reclamante să achite taxă de timbru în raport de valorile stabilite prin raportul de expertiză contabilă însă, totodată, a încuviinţat obiecţiuni la acest raport de expertiză, acordând un nou termen de judecată pentru ca expertul desemnat să răspundă la aceste obiecţiuni.

Faţă de împrejurarea că răspunsul la obiecţiuni a fost depus la instanţă în data de 11 mai 2012, la termenul de judecată din data de 14 mai 2012 s-a apreciat necesar acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părţile să ia cunoştinţă de acest răspuns la obiecţiuni, excepţia netimbrării cererii invocată de reclamantă prorogându-se pentru termenul următor şi punându-i-se în vedere pârâtei să timbreze cererea reconvenţională.

Potrivit art. 20(2) din Legea nr. 146/1997 modificată, judecătorul pune în vedere petentului să achite suma datorată, instanţa de fond neprocedând în concret conform dispoziţiilor legale anterior menţionate, nestabilind în sarcina societăţii suma datorată, astfel încât nu îi poate fi imputată acesteia netimbrarea cererii reconvenţionale în absenţa indicării concrete a respectivei sume.

De altfel, la data de 21 mai 2012, anterior termenului de judecată acordat, respectiv 11 iunie 2012, pârâta-reclamantă a menţionat suma faţă de care înţelege să achite taxa de timbru, sumă reprezentând valoarea pretenţiilor sale şi, de asemenea, a formulat cerere de ajutor public judiciar, cerere încuviinţată, potrivit încheierii din data de 24 mai 2012. La acest moment s-a stabilit în mod efectiv de către instanţa de judecată suma pe care pârâta-reclamantă trebuie să o achite ca şi taxă de timbru, respectiv 19.053,92 lei, obligaţie îndeplinită aşa cum rezultă din ordinele de plată.

Pentru considerentele expuse, critica apelantei-reclamante privind omisiunea instanţei de a anula cererea reconvenţională ca netimbrată apare ca fiind nefondată.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea a apreciat-o, ca fiind nefondată, atâta timp cât prin cererea reconvenţională formulată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor conform art. 13 din contractul de locaţiune (cheltuieli efectuate cu întreţinerea instalaţiei precum şi beneficiul nerealizat). Ori, instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională, acordând numai suma reprezentând beneficiul nerealizat.

Referitor la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Curtea a reţinut următoarele:

Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 încheiat la data de 25 mai 2006 între reclamantă şi pârâtă a avut ca obiect realizarea lucrărilor de prelucrare a reziduurilor, ecologizare a batalului NDS 212 şi refacerea cadrului natural din zonă, cu o valoare de 3.970.158 euro (fără TVA), prin actul adiţional nr. 6 mărindu-se cu 3.866.000 euro (fără TVA).

Contractul menţionat s-a încheiat pentru perioada 25 mai 2006 - 1 octombrie 2009.

Pentru executarea lucrărilor, reclamanta a încheiat cu Consiliul Local Ploieşti contractul de concesiune din 15 noiembrie 2006 privind concesionarea unui teren în suprafaţă de 24.500 m.p. pe o durată, de 5 ani (23 noiembrie 2006 - 23 noiembrie 2011).

După încheierea acestui contract, între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de locaţiune din 4 decembrie 2006 prin care reclamanta asigura folosinţa terenului sus-menţionat în scopul desfăşurării activităţii pe o perioadă de 5 ani (1 decembrie 2006 - 1 decembrie 2011).

Potrivit art. 12 din contractul de locaţiune, contractul încetează prin acordul de voinţă exprimat în scris al părţilor contractante; expirarea termenului contractual; desfiinţarea titlului locatorului cu privire la teren; falimentul societăţii; rezilierea în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate prin contract, printr-o notificare comunicată celeilalte părţi, la data stabilită prin aceasta.

Conform art. 13 din acelaşi contract de locaţiune, pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în acest contract, partea în culpă datorează celeilalte părţi daune.

Potrivit adresei din 29 decembrie 2008 emisă de pârâta SC D. SRL aceasta încunoştinţează reclamanta-pârâtă asupra îndeplinirii obligaţiei contractuale de preluare integrală a cantităţilor de reziduuri estimate în anexa 1 la contractul din 25 mai 2006, în batalul NDS 212 existând în continuare cantităţi de reziduuri neprelucrate, motiv pentru care se solicită continuarea lucrărilor până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Urmare acestei adrese, prin adresa din 15 ianuarie 2009, reclamanta menţionează în mod expres că este de acord cu continuarea lucrărilor stabilite în Contractul nr. 698/2006 până la stadiul de refacere a cadrului natural din zonă.

Această corespondenţă a avut loc în timpul derulării contractului de prestări servicii, dar, în egală măsură se poate constata şi că pârâta-reclamantă îşi îndeplinise obligaţiile iniţiale contractuale iar reclamanta şi-a exprimat acordul continuării activităţii, motiv pentru care s-a încheiat în martie 2009 actul adiţional nr. 6 la contract privind suplimentarea cantităţii de procesat cu 40.000 m.c. Ori, în situaţia în care cantitatea iniţială estimată era, potrivit anexei 1 la contract de 83.992 m.c. şi a fost procesată până în anul 2008, aproximativ jumătate din această cantitate (40.000 m.c.) nu putea fi procesată până la data încheierii contractului de prestări servicii (1 octombrie 2009), voinţa reală a părţilor fiind, în mod evident aceea de prelungire a raporturilor contractuale dintre acestea.

Faptul că pârâta, în pofida susţinerilor reclamantei şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, iar lucrările nu au încetat după data expirării duratei contractului de prestări servicii este confirmat şi de procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de ecologizare din 11 decembrie 2009 prin care se propune admiterea recepţiei lucrărilor realizate până la 1 decembrie 2009.

Cu toate acestea, prin adresa din 26 noiembrie 2009 reclamanta solicită sistarea temporară a activităţii de ecologizare invocând expirarea la data de 1 octombrie 2009 a Contractului nr. 698/2006, notificând pârâtei rezilierea contractului de locaţiune din 2006 începând cu data de 30 iunie 2010 deşi perioada de 5 ani nu expirase, iar activitatea de ecologizare continuă, potrivit anexei 6 la contractul din 25 mai 2006, cantitatea iniţială contractată fiind realizată, prin urmare obligaţia asumată de pârâtă fiind executată.

Cantităţile procesate în octombrie şi noiembrie 2009 au fost permise la plată de către reclamantă, chiar dacă s-a aplicat o reducere de 5% din prestarea efectuată convenită de părţi, însă nu drept sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.

În condiţiile desfăşurării continue a activităţii de ecologizare, a încheierii anexei 6 la contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu menţiunea luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, se reţine că, în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locaţiune, reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voinţa reală a părţilor fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind şi suplimentarea cantităţii de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de încheiere se situa la o dată apropiată datei încheierii Contractului de prestări servicii nr. 698/2006.

Desfăşurarea normală a activităţii pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de locaţiune) urmare a notificării din 14 iunie 2010 privind rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune începând din data de 30 iunie 2010, dată la care acest contract nu ajunsese la termen.

În ce priveşte daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune (30 iunie 2010) instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă refacere, expert N.C., întocmit în apel, prin raportare şi la dispoziţiile art. 13 din contractul de locaţiune, respectiv, şi la data expirării acestuia - decembrie 2011. în acest sens, s-au avut în vedere evidenţele contabile ale pârâtei, balanţele sintetice şi analitice, stabilindu-se, în mod corect, daune în sumă de 2.472.344 lei, criticile reclamantei vizând mai degrabă modul cum au fost interpretate clauzele contractuale şi perioadele la care expertul s-a raportat la momentul calculării sumelor. Avându-se în vedere faptul că instanţa de fond a reţinut o sumă de numai 2.403.761 lei, în apel s-a acordat apelantei-pârâte şi diferenţa dintre cele două sume anterior menţionate, respectiv suma de 68.583 lei la care a fost obligată reclamanta-apelantă.

Referitor la suma solicitată drept pierdere patrimonială, critică formulată în apelul pârâtei, instanţa o apreciat-o ca nefondată.

În raportul de expertiză întocmit în cauză, expert N.C., nu s-a putut preciza care sunt mijloacele fixe ce au contribuit la obţinerea de venituri în baza Contractului nr. 698/2006 deoarece pârâta-apelantă nu a condus şi organizat contabilitatea de gestiune, conform art. 1 din Legea nr. 82/1991.

De asemenea, investiţiile realizate pe contractul în cauză s-au efectuat pe cheltuiala apelantei-reclamante.

La terminarea Contractului nr. 698/2006, investiţiile realizate de pârâtă şi achitate de reclamantă trebuiau să rămână în proprietatea reclamantei, conform art. 4.1 din Contractul nr. 698/2006.

Totodată, nu s-a avut în vedere nici faptul că în perioada derulării Contractului nr. 698/2006 s-a derulat şi Contractul de ecologizare nr. 741/2004, contract înglobat în Contractul nr. 698/2006 în martie 2007.

Faţă de toate considerentele expuse apelul pârâtei a fost admis doar în ce priveşte despăgubirile materiale în sumă de 68.583 lei aşa cum s-a precizat anterior.

În consecinţă, având în vedere soluţia pronunţată, cererea apelantei-reclamante de repunere a părţilor în situaţia anterioară a fost respinsă ca neîntemeiată.

Văzând dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., raportat la admiterea ambelor apeluri a obligat reclamanta-pârâtă SC P.L. SA să plătească pârâtei-reclamante SC D. SRL suma de 1496,33 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva hotărârii pronunţate de curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC P.L. SA Ploieşti înregistrat sub nr. unic 1700/1/2014 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, motiv de nelegalitate prev. de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Instanţa de apel, în mod greşit, a schimbat, în parte, încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2012 şi Sentinţa nr. 384 din 12 noiembrie 2012, în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, respingând cererea reconvenţională ca fiind inadmisibilă, doar pentru perioada 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, motivat de faptul că toate pretenţiile solicitate de SC D. SRL au fost fondate pe Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 şi nu pe contractul de locaţiune din 2006, cum solicitase iniţial prin cererea reconvenţională depusă în 2010.

Este evident că, toate pretenţiile pârâtei SC D. SRL derivă din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, iar în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca, după perioada 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 pretenţiile pârâtei derivă din contractul de locaţiune din 2006.

În niciun caz simpla notificare de reziliere, cu data de 30 iunie 2010, a contractului de locaţiune din 2006, fără intervenţie efectivă în activitatea SC D. SRL, activitatea putându-se desfăşura în continuare, fără a fi "stânjenită" în vreun fel activitatea de ecologizare, contrar celor reţinute de instanţa de apel în Decizia nr. 17 din 23 ianuarie 2014, nu putea genera pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională.

Faţă de această precizare, în baza art. 158 - 160 C. proc. civ., SC P.L. SA a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, arătând că potrivit clauzei inserate de părţi la art. 10 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, litigiile derivând din acest contract se soluţionează de către Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova.

Sub un alt motiv a invocat nelegalitatea hotărârii pentru motivul prev. de art. 304 alin. (1) pct. 6 - C. proc. civ. - când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.

În argumentarea acestui motiv s-a arătat că prin Raportul de expertiză contabilă, expertul contabil N.C. a stabilit ca valoarea pierderilor înregistrate de către D. a fost de 3.470.784 lei, "aceste pierderi generând un beneficiu nerealizat în valoare de 2.403.761 lei".

În urma depunerii raportului de expertiza contabilă, pârâta a înregistrat la Tribunalul Prahova, pe data de 21 mai 2012, o cerere prin care şi-a precizat cuantumul pretenţiilor la suma de 3.470.784 lei (suma care, conform raportului de expertiză contabilă N.C., însuşit de pârâtă, reprezintă pierderea patrimonială înregistrată de pârâtă în perioada 1 decembrie 2009 - 30 septembrie 2011), aceasta fiind singura precizare a cererii reconvenţionale făcută de pârâtă în cauză.

Mai mult decât atât, prin motivele de apel SC D. SRL a solicitat obligarea reclamantei-intimate la plata sumei de 3.470.784 lei, reprezentând pierdere patrimonială, niciodată SC D. SRL nu a solicitat beneficiul nerealizat.

Aceasta înseamnă că pârâta a solicitat instanţelor de judecată obligarea SC P.L. SA la plata sumei reprezentând pierderea patrimonială înregistrată în contabilitatea pârâtei, de 3.470.784 lei, şi nu beneficiul nerealizat în sumă de 2.403.761 lei, pe care instanţa de apel le consideră "despăgubiri materiale" la care se adaugă şi suma de 68.583 lei, în apel.

Instanţa însă, a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.403.761 lei care, conform raportului de expertiză contabilă întocmit, reprezintă beneficiu nerealizat, suma pe care pârâta nu a cerut-o nici prin obiectivul de expertiză precizat, nici prin "precizarea" la cererea reconvenţională depusă pe data 21 mai 2012 şi nici prin Notele scrise, depuse la dosar.

Prin considerentele sentinţei, instanţa reţine că expertul contabil desemnat în cauză a cuantificat prejudiciul suferit de societatea pârâtă ca urmare a întreruperii activităţii de ecologizare la suma de 3.470.784 lei pierdere patrimonială (cheltuieli de investiţii, cheltuieli cu obiectele de inventar şi cheltuieli de exploatare), şi 2.403.761 lei beneficiu nerealizat.

Cu privire la suma de 3.470.784 lei reprezentând pierdere patrimonială (solicitată de pârâtă prin precizarea înregistrată la Tribunal pe data de 21 mai 2012), instanţa apreciază că reclamanta SC P.L. SA nu poate fi obligată să suporte aceste cheltuieli deoarece cheltuielile cu întreţinerea instalaţiei de ecologizare ridicată de D. pe teren, sunt în sarcina proprietarului acesteia conform autorizaţiei de construire, iar nu în sarcina beneficiarului unor lucrări, care nu este obligat să suporte decât preţul la care s-a obligat prin contract.

Sub un alt aspect, construcţia ar profita proprietarului terenului (adică Municipiului Ploieşti prin Consiliul Local), iar nu reclamantei care l-a deţinut doar cu titlu de concedent.

S-a învederat că instanţa de fond a reţinut că în situaţia în care s-a respins cererea principală de evacuare este evident că pârâta nu încearcă niciun prejudiciu real în privinţa investiţiei sale pe care continuă şi va continua s-o exploateze în condiţiile negociate cu proprietarul terenului pe care este amplasată.

În opinia recurentei, chiar şi în situaţia în care instanţa ar fi dispus evacuarea pârâtei de pe teren, ocazie cu care pârâta ar fi încercat vreun prejudiciu, pârâta n-ar fi fost îndreptăţită să pretindă societăţii recurente plata sumei de 3.470.784 lei deoarece:

- pârâta nu a solicitat să i se achite prejudiciul pe care îl va suferi în caz de evacuare;

- la data soluţionării litigiului (5 noiembrie 2012), contractul de locaţiune din 2006 era deja expirat de aproximativ un an de zile;

- dacă s-ar fi dispus evacuarea înseamnă că instanţa ar fi reţinut culpa pârâtei iar dacă pârâta ar fi suferit un prejudiciu ca urmare a atitudinii sale culpabile, acesta nu putea fi imputat reclamantei;

- prin art. 10 alin. (9) din contractul de locaţiune din 2006, pârâta D. s-a obligat ca, la expirarea duratei contractului, să pună la dispoziţia locatorului terenul închiriat "în aceleaşi condiţii de calitate şi fertilitate avute la data preluării" deci, fără instalaţiile realizate de către aceasta, pe care trebuia să le ridice de pe teren pe cheltuiala sa.

- toate costurile cu asigurarea cu echipamente, utilaje, diverse dotări, chimicale şi personal de exploatare, cu asistenţa tehnică de specialitate inclusiv monitorizare mediu, cu acordurile şi avizele, precum şi cu investiţia instalaţia de ecologizare au fost odată achitate de către beneficiarul SC P.L. SA prin includerea acestor cheltuieli în tarifele de procesare negociate cu D. SRL (minuta încheiată între părţi pe data de 6 martie 2006).

În consecinţă, conform considerentelor instanţei, suma de 3.470.784 lei (pe care o solicitase pârâta prin cererea reconvenţională "precizată"), nu poate fi pretinsă de la reclamanta SC P.L. SA, în calitate de beneficiar al Contractului nr. 698/2006, aceste cheltuieli fiind în sarcina D., ca proprietar al instalaţiei de ecologizare.

În ciuda faptului, că D. SRL şi-a precizat cererea în sensul, că înţelege să pretindă de la societatea reclamantă strict pierderile suferite (suma de 3.470.784 lei reprezentând cheltuieli cu investiţiile, cheltuieli de exploatare şi cheltuielile cu obiectele de inventar, suma confirmată şi prin notele scrise depuse de D.), nu şi un eventual beneficiu nerealizat, iar instanţele de fond şi de apel au consemnat şi reţinut acest lucru în mod corect, totuşi acestea acordă prin hotărârile pronunţate D. SRL tocmai beneficiul nerealizat, despăgubire care nu a fost solicitată, şi pentru care nici nu a fost achitată taxa de timbru.

Prin urmare, consideră, că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au acordat D. SRL altceva decât a fost cerut de către aceasta din urmă, încălcând dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe temeiul prev. de art. 304 pct. 7 s-a invocat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârile pronunţate de către instanţa de fond şi de apel, nu cuprind motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte obligarea societăţii recurente la plata unor daune.

Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au statuat că societatea recurentă din cauza încălcării obligaţiilor sale contractuale, are obligaţia de a achita către D. SRL contravaloarea unor daune.

Aşa cum a reţinut în mod constant, atât doctrina, cât şi practica judecătorească, pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii cumulative:

- Existenţa unei relaţii contractuale;

- Existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale;

- Existenţa unui prejudiciul material;

- Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul creat;

- Vinovăţia celui care săvârşeşte fapta.

Din această perspectivă se arată că instanţa nu a indicat care este fapta săvârşită de către societatea recurentă prin care s-ar încălca o anume obligaţia contractuală şi, pe cale de consecinţă nu este motivat raportul de cauzalitate între faptă - neexecutarea obligaţiei contractuale şi prejudiciul produs D.

Nu este arătată existenţa sau nu a vinovăţiei societăţii recurente.

Atât, instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut ca societatea recurentă a încălcat obligaţia menţionată la art. 9 din contract - "să nu stânjenească pe locatar în exercitarea dreptului de folosinţă asupra terenului închiriat, pentru perioada stabilită în prezentul contract" fără a motiva cum s-a concretizat această încălcare.

Instanţa de apel constată că obligaţia de a nu stânjeni pe locatar în folosirea terenului, conform art. 9 din contractul de locaţiune, a fost încălcată prin transmiterea unei simple notificări de reziliere, fără ca SC P.L. SA să întreprindă orice alte măsuri, sau D. SRL să ţină cont de aceasta.

Arată că din moment, ce societatea şi-a limitat acţiunile doar la transmiterea unei simple notificări, iar D. SRL a ignorat în totalitate notificarea primită, nu există stânjenire în folosirea terenului.

Având în vedere cele menţionate mai sus, recurenta susţine că instanţele care au analizat cauza în fond şi în apel, nu au arătat şi nici motivat care este legătura de cauzalitate între fapta culpabilă săvârşită de către societatea recurentă şi prejudiciul cuantificat prin proba expertizei contabile administrate.

Instanţa de apel, pe de o parte a respins cererea de acordare a despăgubirilor aferente perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010, iar pe de altă parte a menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la acordarea despăgubirilor pentru perioada 1 decembrie 2009 - 30 septembrie 2011, adică inclusiv perioada pentru care le-a considerat nedatorate.

În acest sens, instanţa a motivat prin admiterea excepţiei invocate de către societatea recurentă că acordarea prejudiciului aferent perioadei 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 este neîntemeiată, urmând ulterior să motiveze că instanţa de fond, în mod corect, a obligat societatea recurentă la plata prejudiciului aferent aceleiaşi perioade 1 septembrie 2010 - 30 iunie 2010 precum şi a perioadei 30 iunie 2010 - 30 septembrie 2011.

Solicită a se constata că nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au arătat motivele pe care se sprijină, pe de o parte iar, pe de altă parte, instanţa de apel a menţionat motive contradictorii în pronunţarea hotărârilor recurate şi, ca atare, acestea trebuie să fie înlăturate.

Recurenta reclamantă a invocat şi cazul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând în cadrul acestui motiv de recurs următoarele:

I. Tribunalul Prahova cât şi Curtea de Apel Ploieşti nu s-au pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale a pârâtei, raportat la art. 6 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, invocată de SC P.L. SA.

SC P.L. SA a invocat această excepţie arătând că răspunderea părţilor este stabilită prin art. 6 din Contractul de prestări servicii nr. 698/2006, care este legea părţilor, iar părţile nu pot cere sau nu pot răspunde pentru altceva decât ceea ce au stabilit prin contract.

II. Tribunalul Prahova cât şi Curtea de Apel Ploieşti au respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale a pârâtei invocată de către SC P.L. SA pe considerentul că această cerere nu derivă din contractul de locaţiune pe care şi-a întemeiat reclamanta cererea principală, ci, dintr-un alt raport juridic (Contractul de prestări servicii nr. 698/2006) şi, în acest context, trebuia făcută dovada încercării de conciliere directă prin procedura prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.

Chiar dacă instanţa a apreciat-o ca pe o apărare de fond, la soluţionarea cererii reconvenţionale a pârâtei trebuia să o ia în considerare, ca fiind întemeiată, şi să respingă cererea reconvenţională, ca inadmisibilă.

Potrivit art. 7205 C. proc. civ., "Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională. în cazul litigiilor prevăzute la art. 7201 nu este necesară o altă încercare de conciliere.

Raportat la textul sus-menţionat dar şi la dispoziţiile art. 7201 alin. (4) ("pretenţii reciproce referitoare la obiectul litigiului"), rezultă clar că, dacă pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională nu au legătură cu obiectul litigiului iniţiat de reclamantă, nu trebuie considerate ca derivând din acelaşi raport juridic, simpla conexitate dintre cele două cereri, nefiind suficientă.

Soluţiile instanţelor de fond şi apel sunt date cu încălcarea dispoziţiilor art. 1079 C. civ., societatea nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor menţionate în art. 9 din contractul de locaţiune de către D. SRL.

III. Instanţele de fond şi apel au încălcat dispoziţiile Legii nr. 146/1997 respingând excepţia de netimbrare invocată de către societate şi încălcând propriile dispoziţii, consemnate în cadrul mai multor încheieri ale instanţei de fond. în mod eronat, instanţa de apel reţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997. În cadrul încheierii din data de 20 aprilie 2012 instanţa de fond a pus în vedere D. SRL să timbreze cererea de chemare în judecată în raport de valoarea stabilită în raportul de expertiză, pârâta reclamantă neţinând cont de dispoziţiile instanţei de fond. în acest sens, instanţa de fond avea obligaţia să constate la următorul termen ca D. SRL nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în cadrul încheierii de la termenul precedent şi să respingă cererea ca fiind netimbrată, şi nu să invoce în mod greşit dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997.

IV. Prin Sentinţa nr. 384 din 12 noiembrie 2012, Tribunalul Prahova, obligă SC P.L. SA la plata sumei de 2.403.761 lei reprezentând beneficiu nerealizat de către pârâta D.

Această sumă nu trebuia acordată pârâtei deoarece aceasta nu a solicitat beneficiul nerealizat ci contravaloarea pierderilor patrimoniale înregistrate (cheltuieli cu investiţiile, cheltuieli de exploatare şi cheltuielile cu obiectele de inventar) în sumă de 3.470.784 lei, astfel cum s-a arătat mai sus.

În al doilea rând, considerentele pentru care instanţa acordă această sumă reprezentând beneficiul nerealizat sunt netemeinice şi nelegale.

Nu se poate susţine faptul că prin încheierea contractului de locaţiune pe o perioada de 5 ani i s-a creat pârâtei falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua în condiţiile în care:

- Contractul de locaţiune teren a fost încheiat cu pârâta D. pentru desfăşurarea de către aceasta a activităţii de ecologizare bataluri, dar, este doar un contract de locaţiune teren având ca obiect folosinţa terenului şi nu constituie, în sine, "contract de prestări de servicii de ecologizare".

Mai mult decât atât, prin art. 3 din contractul de locaţiune din 2006 încheiat pe o durată de 5 ani, părţile au prevăzut şi posibilitatea ca lucrările de ecologizare (care au făcut obiectul unui contract separat) să se finalizeze înaintea expirării termenului de 5 ani pentru care a fost încheiat contractul de locaţiune, în această situaţie, contractul de locaţiune considerându-se încetat.

Nu se poate susţine că, prin adresa din 15 ianuarie 2009 transmisă de SC P.L. SA către pârâtă, i s-a creat acesteia falsa reprezentare că activitatea de ecologizare va continua peste termenul din 1 octombrie 2009, în condiţiile în care, pârâta cunoştea din experienţa anterioară (Contractul de prestări servicii nr. 741 din 16 septembrie 2004), precum şi din conţinutul Contractului de prestări servicii nr. 698/2006 că durata contractului nu putea fi prelungită decât prin "act adiţional", singurul act prin care părţile pot să modifice sau să completeze contractul (art. 15.1).

Se poate constata că toate modificările şi completările la Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 s-au făcut numai prin act adiţional încheiat şi semnat de reprezentanţii legali ai celor două părţi (6 acte adiţionale).

De asemenea, după data de 1 octombrie 2009, cele două părţi au emis/încheiat acte explicite şi fără echivoc din care rezultă că acest contract (nr. 698/2006) a încetat la data de 1 octombrie 2009.

Se mai arată că autorizaţia integrată de mediu, valabilă la acea dată nu permitea SC P.L. SA să prelungească valabilitatea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006, termenul prevăzut de această autorizaţie pentru finalizarea lucrărilor de ecologizare fiind trimestrul IV 2009.

Între părţi s-a încheiat procesul-verbal de recepţie pe data de 1 decembrie 2009, acesta constituind recepţie la terminarea Contractului nr. 698/2006 şi marcând închiderea Contractului de prestări servicii nr. 698/2006 la data de 1 octombrie 2009.

La momentul încheierii acestui proces-verbal, SC D. SRL a avut reprezentarea clară că acest contract s-a închis şi nu poate să mai presteze servicii pentru SC P.L. SA, în baza respectivului contract.

După închiderea Contractului nr. 698/2006, SC P.L. SA a comunicat pârâtei decizia sa de a demara un nou proces de licitaţie pentru serviciile de ecologizare a batalurilor de reziduuri petroliere, solicitând pârâtei transmiterea unei oferte financiare pentru procesarea reziduurilor rămase în bataluri (adresa din 4 decembrie 2009.

V. Suma de 2.403.761 lei reprezentând beneficiu nerealizat la plata căruia a fost obligată apelanta SC P.L. SA a fost stabilită de către expert contabil N.C. prin raport de expertiză contabilă.

Instanţa de fond şi de apel şi-au însuşit pur şi simplu concluziile expertului, fără a lua în considerare obiecţiunile formulate de către SC P.L. SA cu adresa din 19 aprilie 2012, la raportul de expertiză iniţial şi nici obiecţiuni formulate la completările la raport, care, în opinia recurentei, evidenţiau grave greşeli ale expertului, împotriva căruia a făcut plângerea la C. Filiala Prahova, care a admis sesizarea recurentei - Hotărârea nr. 2 din 17 februarie 2014 prin care se sancţionează expertul contabil N.C. cu avertisment scris pentru "nerespectarea normelor şi standardelor profesionale".

În drept a invocat dispoziţiile art. 299 - 316 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC D. SRL, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel, ca fiind temeinică şi legală.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., a arătat că, în mod corect, instanţa a considerat că după data de 30 iunie 2010, dată ce marchează rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune, pot fi deduse judecăţii pretenţiile ce reprezintă în fapt daunele de la momentul la care s-a solicitat evacuarea de către reclamantă.

Precizează intimata că aceste daune au vizat imposibilitatea continuării activităţii de ecologizare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, cheltuielile efectuate cu edificarea instalaţiei de ecologizare, în considerarea realizării în integralitate a contractului de prestări servicii.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. intimata a arătat că după depunerea raportului de expertiză şi formularea răspunsului la obiecţiuni a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.470.780 lei ce reprezintă pierderea patrimonială pe care a timbrat-o corespunzător.

În urma analizării probelor, instanţele anterioare au stabilit că nu are dreptul la suma ce reprezintă pierderea patrimonială ci la beneficiu nerealizat, obligându-se astfel recurenta la o sumă ce reprezintă beneficiu nerealizat însă, acest lucru, nu echivalează cu acordarea de către instanţă a ceea ce nu s-a cerut, în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. deoarece atât pierderea patrimonială cât şi beneficiul nerealizat reprezintă în realitate daune generate de comportamentul culpabil al recurentei.

Intimata arată, în esenţă, că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este întemeiat deoarece instanţa de apel a motivat amplu soluţia adoptată şi a stabilit, în mod corect, că adevărata voinţă a părţilor a fost aceea de prelungire a contractului deoarece, dacă întreaga cantitate, iniţial contractată, a fost executată până în anul 2008, restul de cantitate nu putea fi executată în timpul rămas până la finalizarea perioadei iniţial contractate, respectiv octombrie 2009.

Arată intimata că, în speţă, s-a reţinut că atitudinea recurentei în exercitarea ambelor contracte este una culpabilă deoarece s-a dispus rezilierea contractului de locaţiune înainte de termen, iar, pe de altă parte, nu i s-a permis prestarea serviciilor şi către alţi beneficiari.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. intimata a arătat că pretenţiile sale nu se întemeiază pe dispoziţiile art. 6 din contractul de prestării servicii, ce menţionează sancţiunea doar în cazul neplăţii la termen sau a neexecutării la termen a obligaţiilor. Ceea ce a solicitat reprezintă daune generate de rezilierea unilaterală a contractelor înainte de termen.

Consideră că excepţiile inadmisibilităţii şi netimbrării cererii reconvenţionale în mod corect au fost respinse de instanţa de apel.

Pe fondul cauzei arată, în esenţă, că suma acordată de instanţă reprezintă beneficiu nerealizat, pierdere de care se face vinovată în exclusivitate reclamanta, deoarece a dispus în mod unilateral încetarea activităţii şi a solicitat evacuarea abuzivă a intimatei SC D. SRL.

Înalta Curte, analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă SC P.L. SA a fost obligată prin hotărârea instanţei de fond la plata sumei de 2.403.761 lei cu titlu de daune, constând în beneficiu nerealizat, ca o consecinţă a admiterii cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC D. SRL.

Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de fond a avut ca obiect doar partea din hotărâre referitoare la admiterea cererii reconvenţionale, în contextul în care, la data de 30 mai 2013 s-a luat act de renunţarea apelantei-reclamante la judecata apelului cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere vizând constatarea rezilierii contractului de locaţiune şi evacuarea apelantei-pârâte, dat fiind că, prin procesul-verbal din 3 aprilie 2013, SC P.L. SA a predat către Municipiul Ploieşti terenul ce a făcut obiectul contractului de locaţiune din 4 decembrie 2012.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. referitor la necompetenţa generală a instanţelor de a soluţiona litigiul, instanţa de apel a dat o rezolvare contradictorie acestei excepţii.

Înalta Curte, reţine că pentru soluţionarea judicioasă a excepţiei de necompetenţa generală a instanţelor era necesar ca instanţa de apel să stabilească, fără echivoc, care este contractul pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile în despăgubiri, deoarece între părţi s-au încheiat două contracte, contractul de închiriere din 4 decembrie 2006 şi contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006.

Contractul de închiriere din 4 decembrie 2006 prevede la art. 8 faptul că soluţionarea oricărui litigiu în legătură cu acesta este de competenţa instanţelor de drept comun.

Contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006 conţine în cuprinsul său, la art. 10.3, clauza compromisorie prin care s-a convenit că, în caz de neînţelegere între părţi, litigiile se dau spre soluţionare Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Prahova, care va judeca în conformitate cu reglementările sale de procedură.

Prin urmare, rezultă că numai în situaţia în care contractul din 25 mai 2006 reprezintă premisa angajării răspunderii contractuale şi numai dacă toate condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală izvorăsc din acest contract, atunci excepţia de necompetenţa generală a instanţelor se rezolvă prin raportare la cerinţele clauzei prevăzute de art. 10.3 din acest contract.

În cazul în care despăgubirile civile îşi au izvorul în contractul de locaţiune, excepţia nu mai poate fi pertinentă întrucât acest contract nu conţine nicio clauză compromisorie.

În cauză, din modul în care sunt prezentate considerentele care au stat la baza deciziei adoptate, nu este clar dacă antrenarea răspunderii civile contractuale are legătură cu contractul din 25 mai 2006 sau cu contractul de locaţiune din 2006 sau care dintre cele două contracte prevalează în acţiunea dedusă judecăţii.

Aceasta, deoarece s-a reţinut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 9 alin. (2) din contractul de locaţiune referitoare la stânjenirea desfăşurării normale a activităţii pârâtei (fără a se arăta în concret în ce a constat această faptă) însă s-au acordat daune reprezentând beneficiul nerealizat din contractul de ecologizare bataluri din 25 mai 2006, aşa cum rezultă din expertizele pe baza cărora s-a stabilit prejudiciul.

Mai mult, în cauză, instanţa de apel nu arată considerentele pentru care după data de 30 iunie 2010 instanţele judecătoreşti sunt competente general să soluţioneze cauza şi să acorde despăgubiri decurgând din Contractul de ecologizare nr. 698/2006.

Analiza motivului privind necompetenţa generală a instanţelor nu poate primi o rezolvare, în condiţiile în care, nu s-a stabilit care este contractul pe care pârâta îşi întemeiază acţiunea în răspunderea civilă contractuală. Instanţa de apel a combinat elementele răspunderii civile contractuale, în sensul că a reţinut că fapta ilicită decurge din contractul de închiriere iar prejudiciul a fost stabilit prin raportare la Contractul de ecologizare nr. 698/2006. Situaţia creată conduce la concluzia că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au determinat, în exercitarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., limitele învestirii şi nu au stabilit pe deplin situaţia de fapt pentru o corectă aplicare a legii.

Or, pentru a verifica dacă instanţa de apel a dat o corectă soluţionare excepţiei de necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti este necesară stabilirea cadrului procesual şi a limitelor învestirii instanţei, raportat la motivarea în fapt şi în drept a cererii reconvenţionale, astfel cum a fost modificată şi precizată pe parcursul soluţionării cauzei în primă instanţă.

Din această perspectivă este întemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii. Premisa angajării răspunderii contractuale porneşte de la determinarea contractului care constituie temeiul juridic al răspunderii şi apoi se analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile care fac să se nască răspunderea civilă delictuală, condiţii care trebuie să se greveze pe respectivul contract şi care trebuie să pună în evidenţă următoarele elemente: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existenţa unui prejudiciu patrimonial în care să se concretizeze această atingere, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

În cauză antrenarea răspunderii civile contractuale s-a dispus fără a se analiza toate elementele mai sus relevate, hotărârea instanţei de apel conţinând doar descrierea faptei ilicite reprezentată de nerespectarea obligaţiilor prevăzute de art. 3 şi 9 din contractul de locaţiune şi prejudiciul rezultat din celălalt Contract de ecologizare nr. 698/2006 pentru perioada 30 iunie 2010 - 1 decembrie 2012, fără a se arăta cum s-a prelungit acest contract (prin raportare la prevederile contractului în această privinţă) şi care este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Cum toate aceste elemente nu au fost evidenţiate în hotărârea instanţei de apel în cauză s-au încălcat dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., în temeiul cărora instanţa de apel trebuie să verifice stabilirea deplină a situaţiei de fapt şi corecta aplicare a legii, ceea ce este echivalent cu necercetarea fondului.

În acest cadru se înscrie şi aspectul referitor la determinarea pretenţiilor concrete ale pârâtei-reclamante astfel cum acestea au fost modificate şi precizate pe parcursul desfăşurării procesului în faţa instanţei de fond.

Reclamanta-pârâtă a criticat în apel faptul că prima instanţă a acordat beneficiu nerealizat pe care pârâta-reclamantă nu l-a solicitat. În analiza acestei critici, instanţa de apel s-a raportat doar la cererea reconvenţională iniţială prin care a solicitat cu titlu de daune o sumă modică (în comparaţie cu sumele stabilite prin expertiza efectuată) de 10.000 lei, reprezentând daune conform art. 13 din contractul de locaţiune.

Ulterior, pe parcursul desfăşurării procesului, pârâta-reclamantă a făcut modificări şi precizări ale cererii reconvenţionale pe care instanţa de apel nu le-a analizat în contextul în care, în apel, s-a invocat că instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut şi, totodată, nu a corelat această critică cu cea referitoare la netimbrarea pretenţiilor acordate cu titlu de beneficiu nerealizat.

Această necorelare rezultă din modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia de netimbrare, ocazie cu care s-a raportat la precizările făcute de către pârâta-reclamantă pe parcursul derulării procesului (cu privire la cuantumul pretenţiilor solicitate şi ce reprezintă acestea), însă atunci când a răspuns criticii referitoare la acordarea unor pretenţii care nu s-au cerut, instanţa de apel se referă la cererea reconvenţională iniţială, fără a ţine seama de precizările ulterioare.

Determinarea exactă a obiectului pretenţiilor solicitate este necesară pentru că acest element al acţiunii civile nu poate fi schimbat în apel (conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.) iar, raportat la valoarea sa, se determină şi cuantumul taxei judiciare de timbru, soluţionarea excepţiei de netimbrare fiind subsecventă operaţiunii de determinare a obiectului şi valorii cererii.

Faţă de toate considerentele arătate, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente atât motive de casare a hotărârii recurate, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 105 alin. (2) C. proc. civ. cât şi motive de modificare art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii care nu permit exercitarea contractului de legalitate în absenţa determinării certe a raportului juridic contractual pe care se întemeiază acţiunea în dezdăunare, în funcţie de care să se stabilească dacă instanţele judecătoreşti sunt competente general, obiectul pretenţiilor pârâtei, respectiv dacă aceasta a solicitat atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens) cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) sau doar pierderea efectiv suferită şi, în funcţie de aceasta, cum s-a determinat obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, dacă pretenţiile pârâtei-reclamante sunt în legătură cu cererea principală, perioada de valabilitate a celor două contracte, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, cu respectarea principiului prevăzut de art. 1086 C. civ.

Pentru toate aceste motive şi pentru asigurarea unei judecăţi unitare, în temeiul art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.L. SA Ploieşti împotriva Deciziei nr. 17 din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu opinia separată a doamnei judecător Elena Cârcei:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P.L. SA Ploieşti împotriva Deciziei nr. 17 din 23 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 4 noiembrie 2014.

OPINIE SEPARATĂ

1. Apreciez, contrar opiniei majoritare, că recursul declarat de reclamanta pârâtă trebuie respins ca nefondat, pentru argumentele care urmează.

2. Recurenta a invocat drept motive de recurs situaţiile reglementate de art. 304 pct. 3, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

3. Sub motivul reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta invocă greşita admitere a apelului său declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 aprilie 2012 în sensul admiterii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi respingerii cererii reconvenţionale ca fiind inadmisibilă doar pentru perioada 1 decembrie 2009 - 30 iunie 2010 motivat de faptul că toate pretenţiile solicitate de pârâta reclamantă reconvenţională SC D. SRL au fost fondate pe Contractul de prestări servicii nr. 698/2006 nu şi pe Contractul de locaţiune nr. 1444/2006, cum solicitase iniţial prin cererea reconvenţională depusă în 2010.

4. Critica este neîntemeiată. După cum clar se observă apelul declarat de recurentă împotriva încheierii de şedinţă din 20 aprilie 2012 a instanţei de fond a fost admis, în sensul admiterii excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti şi respingerii cererii reconvenţionale ca inadmisibilă pentru pretenţiile solicitate în temeiul contractului de prestări servicii deoarece numai acesta, nu şi contractul de locaţiune, conţinea în art. 10 o clauză compromisorie, instanţa de apel dând astfel eficienţă art. 3433 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

5. Se constată, în această opinie, critica neîntemeiată. Recurenta nu îşi circumstanţiază critica cu acest obiect la decizia ce formează obiectul recursului ci, ca şi în cazul celorlalte critici se raportează, în primul rând, la sentinţa instanţei de fond, or aceasta a făcut obiectul apelului şi obiect de examinare al instanţei de apel.

6. Nemulţumirile recurentei cu privire la sentinţa instanţei de fond nu pot fi exprimate decât în faţa instanţei de apel, instanţă de control judiciar în calea de atac ordinară a apelului, ele nu pot fi reluate de o manieră directă în faţa instanţei de recurs pe calea extraordinară de atac a recursului, conform art. 299(1) raportat la art. 304 C. proc. civ. în faţa instanţei de recurs se poate cere modificarea sau casarea deciziei pronunţată în apel exclusiv pentru motive de nelegalitate, motive limitativ enumerate de acest text de lege.

7. Ca atare, se constată că şi în faţa instanţei de apel recurenta, în calitate de apelantă a invocat critica pronunţării instanţei de fond asupra a ceea ce nu s-a cerut, motivând că pârâta prin cererea reconvenţională precizată deşi nu a cerut daune constând în beneficiu nerealizat, acestea i-au fost acordate.

8. Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta nu invocă nepronunţarea asupra vreunui motiv de apel ci dezvoltă aceeaşi susţinere argumentată din chiar început cu constatări ale rapoartelor de expertiză, proba cu expertiză fiind administrată atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel şi la care această parte a formulat obiecţiuni la stabilirea de către expert a sumelor reprezentând despăgubiri cu titlul de beneficiu nerealizat generate de contractul de locaţiune.

9. Prin urmare, recurenta avea obligaţia să se raporteze la ceea ce instanţa de apel a constatat în analiza acestei critici privind depăşirea obiectului cererii reconvenţionale de către instanţa de fond în sensul acordării a ceea ce nu s-a cerut, la motivarea deciziei sub acest aspect în sensul unei critici de nelegalitate, ignorarea acesteia, şi, mai mult, cum se va vedea în continuare, susţinerea lipsei motivării, poate atrage aprecierea unui comportament procesual aflat sub incidenţa art. 723 C. proc. civ.

10. În concret, instanţa de apel a motivat înlăturarea criticii din apel cu obiectul menţionat, astfel: "în ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante privind împrejurarea că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, Curtea urmează a o aprecia ca fiind nefondată atâta timp cât prin cererea reconvenţională formulată la termenul de judecată din data de 21 februarie 2011 pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata daunelor conform art. 13 din contractul de locaţiune (cheltuieli efectuate cu întreţinerea instalaţiei precum şi beneficiul nerealizat). Ori, instanţa de fond a admis în parte cererea reconvenţională, acordând numai suma reprezentând beneficiul nerealizat."

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată critica neîntemeiată.

11. Potrivit textului menţionat, modificarea hotărârii se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

12. Niciuna din aceste ipoteze nu este întrunită în dezvoltarea motivului cu acest temei. Critica referă, şi de această dată, atât la sentinţa instanţei de fond cât şi la decizie, şi precizează că hotărârile ambelor instanţe nu cuprind motivele pe care se sprijină în ceea ce priveşte obligarea sa la plata "unor daune", că nu sunt motivate condiţiile răspunderii: fapta, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia. Contrar acestei susţineri, recurenta antamează motivarea deciziei, cu care însă nu este de acord, or, nemulţumirea recurentei nu se constituie în contextul dat în motiv de nelegalitate.

13. Motivarea deciziei cu privire la angajarea răspunderii contractuale a recurentei reclamante este expusă pe pag. 23 - 24 din decizie, un pasaj relevant din aceasta sub aspectul menţionat fiind următorul: "în condiţiile desfăşurării continue a activităţii de ecologizare, a încheierii anexei 6 la contract, a acceptului reclamantei de a se continua lucrările cu menţiunea luării măsurilor necesare pentru refacerea cadrului natural din zonă, rezultă că în mod abuziv, prin încălcarea clauzelor contractului de locaţiune, reclamanta a solicitat rezilierea acestui contract, voinţa reală a părţilor fiind aceea de a continua raporturile contractuale (dovadă fiind şi suplimentarea cantităţii de reziduuri), prin anexa 6, anexă a cărei dată de încheiere se situa, astfel cum s-a arătat anterior, la o dată apropiată datei încheierii Contractului de prestări servicii nr. 698/2006. Astfel, desfăşurarea normală a activităţii pârâtei a fost stânjenită (art. 9 alin. (2) din contractul de locaţiune) urmare a notificării din 14 iunie 2010 privind rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune începând din data de 30 iunie 2010, dată la care acest contract nu ajunsese la termen. În ce priveşte daunele rezultate din rezilierea unilaterală a contractului de locaţiune (30 iunie 2010) instanţa îşi va însuşi concluziile raportului de expertiză contabilă refacere expert N.C., întocmită în această fază procesuală, prin raportare şi la dispoziţiile art. 13 din contractul de locaţiune respectiv şi la data expirării acestuia - decembrie 2011."

14. Rezultă, astfel, cu prisosinţă motivarea că prejudiciul pe care-l reţine expertiza este consecinţa neexecutării de către reclamant a obligaţiei contractuale derivată din contractul de locaţiune, respectiv legătura de cauzalitate dintre fapta astfel circumstanţiată şi prejudiciu, iar în ce priveşte vinovăţia sa, este cunoscut că, în materie contractuală vina debitorului este prezumată, neimpunându-se demonstrarea ei, sens în care sunt dispoziţiile art. 1082 C. civ.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

15. Sub acest motiv recurenta invocă nepronunţarea instanţei de fond şi a instanţei de apel asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale raportat la dispoziţiile art. 720 C. proc. civ.

16. Subsecvent acestei afirmaţii, recurenta în mod contradictoriu susţine că aceste instanţe au respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

17. Critica a fost formulată în apel raportat la sentinţa instanţei de fond şi deşi respingerea acesteia a fost motivată prin decizie, pag. 21 alin. (5) - (7), recurenta nu critică însă decizia sub aspectul acestei motivări.

18. Susţine, fără temei, că raportat la prevederile art. 7201 C. proc. civ., pretenţiile pârâtei din cererea reconvenţională nu au legătură cu obiectul cererii principale, că nu trebuie considerate ca derivând din acelaşi raport juridic, simpla conexitate nefiind suficientă.

19. Or, subsecvent admiterii excepţiei necompetenţei generale cu privire la pretenţiile derivate din contractul de prestări servicii din cererea reconvenţională, critica este rămasă fără obiect, câtă vreme obiect al hotărârii instanţelor l-au format numai pretenţiile din cererea reconvenţională prin care se pretind despăgubiri derivate din executarea contractului de locaţiune, iar acesta a format obiectul cererii principale. Oricum, dispoziţiile menţionate trebuie interpretate şi prin prisma reglementării cererii reconvenţionale, art. 119(1) C. proc. civ. făcând referire la pretenţiile pârâtului în legătură cu cererea reclamantului, condiţie pe care, cererea reconvenţională o întrunea în întregul ei.

20. Cât priveşte critica încălcării de către instanţa de fond şi de apel a dispoziţiilor art. 1079 C. civ., în sensul că recurenta nu a fost pusă în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor menţionate în art. 9 din contractul de locaţiune de către creditoare, se constată că această critică este formulată omisso medio, ea nefiind invocată şi prin apel cu privire la sentinţa atacată. Pe de altă parte, conform art. 1079 C. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, debitorul este de drept în întârziere iar în cazul de faţă instanţa de fond a fost sesizată la 17 august 2010 cu o acţiune comercială la care pârâta a formulat o cerere reconvenţională în pretenţii comerciale sub incidenţa art. 43 C. com. în vigoare la acea epocă.

21. Nici critica încălcării de către instanţe a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 - legea taxelor de timbru, nu poate fi primită.

22. Critica nu se califică drept o critică de nelegalitate, ceea ce critică recurenta este stabilirea de către instanţă a momentului la care i s-a pus în vedere pârâtei, în raport de valorile stabilite prin expertiză şi precizările pârâtei cu privire la însuşirea lor, să-şi completeze taxa de timbru, cererea reconvenţională fiind timbrată.

23. Se constată, totodată că, între instanţa de judecată şi debitorul taxei judiciare de timbru se stabileşte un raport de drept fiscal, motiv pentru care legea taxelor de timbru dă dreptul numai acestui debitor să conteste caracterul timbrabil sau nu al cererii sale sau cuantumul taxelor care sunt stabilite în sarcina lui conform cu procedura special reglementată în acest sens. Ca atare, recurentul, parte într-un raport procesual de drept privat nici nu are calitatea să critice pe calea recursului cuantumul taxei de timbru impusă administrativ de către instanţă părţii adverse.

24. Cu observaţia că, pe lângă criticile de nelegalitate, dezvoltarea recursului cuprinde critici care se referă la aprecierea probelor cu înscrisuri şi expertize, la temeinicia hotărârii atacate, aspecte care imperativ sunt excluse examenului de verificare stabilit pentru instanţa de recurs de art. 304 C. proc. civ. - partea introductivă, că, pe de altă parte, nici instanţa de apel nu poate proceda la verificarea sentinţei decât cu respectarea celor două principii care guvernează această fază de control judiciar, în aplicarea art. 295(1) C. proc. civ., anume, tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicata, principii pe care instanţa de apel, învestită atât cu apelul declarat de reclamantă cât şi cu apelul declarat de pârâtă, le-a respectat, în această opinie, pentru considerentele expuse, soluţia legală este de respingere a recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

Procesat de GGC - NN

← ICCJ. Decizia nr. 3291/2014. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3610/2014. Civil. Pretenţii. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3383/2014. Civil. Reziliere contract. Recurs