ICCJ. Decizia nr. 3399/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3399/2014
Dosar nr. 23526/3/2011*
Şedinţa publică din 2 decembrie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 22 ianuarie 2008 sub nr. 860/299/2008, aşa cum a fost precizată la data de 11 martie 2008, reclamanţii P.I. şi P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul să plătească reclamanţilor: suma reprezentând excedentul de valoare, adică diferenţa dintre valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, şi preţul, actualizat cu indicele inflaţiei, achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1996 şi despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătăţirile necesare şi utile efectuate.
Prin precizările acţiunii, depuse de către reclamanţi la data de 11 martie 2008, s-a subliniat că temeiul acţiunii formulate în prezenta cauză rezidă în obligaţia de răspundere pentru evicţiune, stabilită de art. 1336, 1341, 1344, 1345 C. civ. şi că nu s-a solicitat, prin prezenta acţiune, şi restituirea preţului actualizat, pentru că reclamanţii au obţinut aceasta, prin Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pârâtul Statul Român a formulat şi cerere de chemare în garanţie împotriva SC R.V. SA, având ca obiect obligarea chematului în garanţie la restituirea comisionului de 1%, încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1996.
Prin Sentinţa civilă nr. 3643 din 18 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, în consecinţă, şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 131 din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 27 ianuarie 2009, a fost admis apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţi, a fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare, reţinându-se, în esenţă, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Prin Decizia civilă nr. 118R din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul Statul Român împotriva acestei sentinţe.
Cauza a fost reînregistrară pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 12 aprilie 2010, sub nr. 860/299/2008.
Prin Sentinţa civilă 3173 din 18 februarie 2011, Judecătoria sector 1 a admis excepţia de necompetenţă materială decurgând din valoarea pretenţiilor şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 31 martie 2011.
Reclamanţii au adus precizări suplimentare acţiunii, arătând că înţeleg să se prevaleze şi de art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1808 din 5 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea precizată formulată de reclamanţii P.I. şi P.V., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în contradictoriu cu chemata în garanţie SC R.V. SA.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În speţă, însă, aşa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a CAB şi din Decizia civilă nr. 4927/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contractul de vânzare-cumpărare nr. x1 din 15 octombrie 1999, prin care reclamanţii au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea-credinţă, întrucât cu minime diligenţe ar fi putut afla că proprietarii îl revendicaseră (dosarul iniţial de fond, 860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti).
Or, aceste considerente ale instanţei ce a admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilităţii titlurilor părţilor, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al reclamanţilor de astăzi, cauză soluţionată în contradictoriu cu aceştia, le sunt pe deplin opozabile şi sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite şi trebuie luate în considerare ca atare.
Apoi, chiar dacă s-a face de către tribunal o proprie analiză a eludării sau nu a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului de către apelanţi, concluzia este similară celei a instanţei revendicării, tocmai pentru că la încheierea vânzării s-au nesocotit prevederile Legii nr. 112/1995, întrucât vânzarea privea un imobil dobândit de stat fără titlu, în timp ce actul normativ reglementa şi permitea, deci, vânzarea exclusiv a imobilelor dobândite de stat cu titlu (art. 1 din Legea nr. 112/1995), iar actul a fost încheiat cu rea-credinţă de către ambele părţi contractante.
Tribunalul subliniază că acţiunea trebuie respinsă inclusiv din perspectiva art. 1337 - 1341 C. civ., pe de o parte pentru că despăgubirile pentru evicţiune în cazul contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au o reglementare specială derogatorie, care înlătură de la aplicare dreptul comun, iar pe de altă parte, din perspectiva dreptului comun privind evicţiunea (art. 1337, 1341 C. civ.) instanţa de revendicare s-a pronunţat deja cu putere de lucru judecat: pârâţii (astăzi, reclamanţi) ceruseră în cererea de chemare în garanţie valoarea de piaţă a imobilului, iar în căile de atac a fost reanalizată cererea în fond, fiind admisă în parte şi acordat preţul actualizat, înlăturându-se pretenţiile referitoare la excedentul de valoare (vezi Sentinţa civilă nr. 50/2001 a Tribunalului Bucureşti - prezentul dosar şi Decizia civilă nr. 305A din 23 mai 2003 a Curţii de Apel, secţia a III-a civilă din Dosarul iniţial de fond nr. 860/299/2008 al Judecătoriei sector 1).
Au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că, din neanularea contractului lor rezultă că acesta a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, de vreme ce considerentele deciziilor din revendicare afirmă explicit şi cu putere de lucru judecat că acest contract s-a încheiat cu rea-credinţă, cu privire la un bun ce nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 (fiind preluat de stat fără titlu).
Au fost înlăturate şi susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că deciziile din revendicare nu afirmă reaua lor credinţă, ci doar, în analiza aplicabilităţii regulii error communis facit jus, instanţele au constatat că eroarea reclamanţilor nu era una obştească şi invincibilă; din lectura deciziilor rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţele afirmă fie reaua-credinţă (Dosarul iniţial de fond nr. 860/299/2008 al Judecătoriei Sectorului 1), fie înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă.
Tribunalul a apreciat, în cuprinsul considerentelor, şi în sensul cenzurării concluziilor raportului de expertiză evaluatorie, arătând că modalitatea de evaluare de către expert este greşită, întrucât expertul cumulează valoarea de circulaţie a construcţiei (apartamentul) cu cea a terenului de sub construcţie considerat ca teren liber, deşi acesta este integral ocupat de construcţie.
Pe cale de consecinţă, este respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţi P.I. şi P.V. care au susţinut următoarele critici.
Tribunalul încalcă principiul disponibilităţii, judecând aspecte cu care nu numai că nu fusese investit, dar care erau deja soluţionate de hotărâri aflate sub puterea lucrului judecat. Se respinge acţiunea sub pretextul analizării bunei lor credinţe, la data la care au cumpărat apartamentul, aspect tranşat de către instanţe, în sensul în care ei au fost cumpărători de bună-credinţă, a se vedea în primul volum, Decizia Înaltei Curţi, de la dosar.
Cauza se afla acum în al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu procesual a fost stabilită calitatea procesuală pasivă a Statului român, precum şi, obligaţia sa în a efectua această plată, a se vedea din dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
Tribunalul nu a înţeles că se solicita excedentul de valoare, nu o despăgubire pentru un imobil abuziv preluat, singura justificare a evaluării fostului imobil fiind aceea a stabilirii sintagmei de imobil echivalent.
Mai precis, la calculul excedentului de valoare, legea nedefinind o anumită limită la calcularea acestuia, el este un rezultat, o diferenţă de valoare între suma preţului restituit, preţ plătit în baza contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, şi suma necesară achiziţionării unei noi locuinţe, în condiţiile în care, acest excedent de valoare nu se poate constitui nici într-o îmbogăţire fără justă cauză nici, într-o valoare inferioară preţului de piaţă.
Astfel, conform Contractului de vânzare-cumpărare, depus în faţa Judecătorie Sectorului 1, autentificat în 23 decembrie 2009 de BNP D.R., valoarea exprimată în euro a fost aceea de 160.000, echivalentul a 676.289 lei/RON, la care se adaugă spezele de vânzare, în valoare de 8.564 lei/RON. Excedentul ar fi rezultatul dat de scăderea, din preţul plătit pentru noua locuinţă, a despăgubirilor deja obţinute, un rest în valoare de 655.070 lei/RON.
În apel au fost administrate expertiza evaluatoare şi înscrisuri.
Prin Decizia civilă nr. 73A din data de 25 februarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi P.I. şi P.V., împotriva Sentinţei civile nr. 1808 din 5 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 23526/3/2011, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice al Municipiului Bucureşti şi intimatul chemat în garanţie SC R.V. SA.
A schimbat în parte sentinţa apelată, cu privire la soluţia dată cererii principale, astfel:
A admis acţiunea precizată formulată de reclamanţi.
A obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamanţi a sumei de 646.628 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi preţul actualizat primit în baza Deciziei civile nr. 305 A/2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
A desfiinţat în parte sentinţa apelată, cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva SC R.V. SA şi a trimis spre rejudecare această cerere la Tribunalul Bucureşti.
A obligat pe pârât la 2.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă şi ciclul anterior şi la 2.788 lei cheltuieli de judecată în prezentul apel către reclamanţi.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
În primul rând, curtea de apel a constatat că obiectul cererii reclamanţilor, astfel cum a fost şi precizat pe parcursul judecăţii, îl reprezintă excedentul de valoare, adică diferenţa dintre valoarea de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, şi preţul actualizat achitat de reclamanţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În ce priveşte temeiul de drept în cadrul căruia cererea se judecă, acest aspect a fost deja tranşat în primul ciclu procesual, anume în sensul că cererea se va fi judeca în contextul Legii nr. 10/ 2001, act normativ aplicabil spetei.
Sub aspectul situaţiei de fapt, curtea de apel a avut în vedere faptul că prin Sentinţa nr. 50 din 17 ianuarie 2001 pronunţată de T.B., definitivă prin Decizia civilă nr. 305 A din 23 mai 2003 a CAB şi irevocabilă prin Decizia nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii din acea cauza Enciouiu Mircea şi Maria, şi au fost obligaţi soţii P.I. şi V., reclamanţii din prezenta cauză, să le restituie, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul din Bucureşti, dobândit de aceştia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x2/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA.
În considerentele deciziilor pronunţate în căile de atac, menţionate mai sus, s-a reţinut că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii P. au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, rea-credinţă care, "dacă nu a constat în intenţia fraudării adevăratului proprietar, include cu certitudine neglijarea sau ignorarea dreptului acestuia".
Curtea de apel a înlăturat în acest context apărările apelanţilor reclamanţi formulate la acest moment în sensul că instanţele nu ar fi reţinut la momentul judecării cererii de revendicare reaua lor credinţă, ci doar inexistenţa erorii comune invincibile, în realitate lecturarea Deciziei nr. 305 A/2003 a CAB şi a deciziei dată în recurs relevând că s-a reţinut reaua-credinţă la încheierea contractului, constând în aceea că puteau cunoaşte, dacă depuneau diligenţele normale, că fostul proprietar solicită restituirea în natură.
Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, în Decizia din apel nr. 305 A/2003 aceste consideraţii sunt finalizate cu concluzia expresă a relei credinţe a cumpărătorilor P., spre deosebire de Decizia din recurs nr. 4927/2005 care nu declara expres reaua credinţă a acestora, ci analizează doar aspectele de fapt relevante, pentru a concluziona doar că anumite diligenţe din partea cumpărătorilor i-ar fi condus pe aceştia la cunoaşterea faptului că fostul proprietar ceruse restituirea în natură a imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Aceasta modalitate de redactare a deciziei din recurs nu lasă însă loc de dubiu, fiind totuşi evidentă ideea că soţii P. au fost consideraţi de rea credinţă, iar aceste consideraţii referitoare la reaua lor credinţă, pe fondul situaţiei premisa a preluării imobilului fără titlu valabil, a justificat soluţia finală de admitere a cererii de revendicare.
Curtea de apel a constatat că aceste consideraţii referitoare la reaua credinţă a cumpărătorilor P. au motivat, totodată, soluţia primei instanţe în cauza prezentă de respingere a cererii reclamanţilor referitoare la excedentul de valoare.
Curtea de apel a apreciat greşită aceasta soluţie, pentru următoarele considerente.
Conform art. 50 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Iar conform art. 50 alin. (2) din lege "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru".
În speţă contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor nu a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, pierderea posesiei de către aceasta făcându-se în urma evingerii.
Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţilor cuvenindu-li-se valoarea de piaţă a imobilului din care au fost evinşi prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus.
Astfel, în contextul Legii nr. 10/2001 există reglementate două ipoteze: una este a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu respectarea Legii nr. 112/1995", care nu au fost declarate nule, dar care nu îşi mai produc efectele ca urmare a admiterii, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare intentată de foştii proprietari, ipoteza reglementată de art. 50 alin. (2) indice 1 şi art. 50 indice 1; a doua ipoteza este cea a contractele de vânzare-cumpărare încheiate "cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", anume acele contracte care au fost declarate nule printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză avută în vedere de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată.
Curtea apreciază că aceste texte ale Legii nr. 10/2001 nu fac decât să reia în esenţa principiilor de drept comun aplicabile în asemenea situaţii, respectiv principiile operabile în cazul evicţiunii consumate întemeiată pe art. 1337 şi urm. C. civ., când cel evins are dreptul la despăgubiri şi pentru excedentul de valoare, spre deosebire de principiul care guvernează efectele nulităţii, când se pune doar problema restituirii prestaţiilor.
În opinia tribunalului, distincţia dintre cele două ipoteze reglementate de Legea nr. 10/2001 nu ar fi în funcţie de existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să fi declarat ca atare nulitatea contractului, ci în funcţie de rezultatul unei analize a respectării sau eludării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului care ar putea fi făcută independent de existenţa unei asemenea hotărâri judecătoreşti care să fi declarat ca atare nulitatea contractului. De aici consecinţa că, deşi contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor nu a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească, tribunalul consideră că poate face încă la acest moment consideraţii care să se finalizeze cu concluzia că a fost încheiat "cu eludarea Legii nr. 112/1995" şi că, deci, se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu a împărtăşit această opinie a tribunalului, referitoare la ipotezele celor două texte, opinie care, consideră Curtea, reprezintă o depăşire a obiectului judecăţii şi o încălcare a însăşi Legii nr. 10/2001, care reglementează în art. 45 condiţiile în care poate fi analizată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în art. 45 din Legea nr. 10/2001 se reglementează un termen de prescripţie specială în cadrul căruia poate fi analizata valabilitatea unui asemenea contract de înstrăinare pentru a declara nulitatea lui.
Curtea de apel a apreciat că după împlinirea acestui termen de prescripţie specială şi în afara cadrului unei acţiuni care să aibă ca obiect declararea nulităţii nu pot fi supuse analizei şi nu pot fi făcute consideraţii care să vizeze legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că aceasta ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate mai sus referitoare la prescripţie şi o depăşire a limitelor obiectului judecăţii prezente.
Nedeclararea nulităţii contractului în condiţiile legale atrage consecinţa inevitabilă a menţinerii contractului şi a considerării acestuia ca perfect valabil.
Aşadar, la momentul la care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor a fost păstrat valabil în mod ireversibil, singura concluzie juridică, coerentă şi care să respecte principiul legalităţii şi al siguranţei raporturilor juridice civile este că acesta se bucură de prezumţia de validitate şi toate consecinţele care decurg în ansamblul legislaţiei din această valabilitate.
Or, una din aceste consecinţe este că, în contextul Legii nr. 10/2001, este considerat valabil, deci încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, atrăgând incidenţa art. 50 indice 1 în favoarea reclamanţilor P.
Aşadar, Curtea a constatat întemeiată cererea reclamanţilor în condiţiile art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001 aceştia având dreptul de a primi valoarea de piaţă a imobilului, iar întrucât printr-o hotărâre anterioară au primit deja preţul actualizat (prin Decizia civilă nr. 305 A/2003 a CAB), Curtea a constatat că li se cuvine reclamanţilor la acest moment excedentul rezultat din diferenţa acestor două sume.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.I. şi P.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea recursului pârâtul a arătat următoarele.
Hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Critică hotărârea instanţei de apel, întrucât încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 305 A din 23 mai 2003 a CAB şi a Deciziei civile nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în acţiunea în revendicare.
Astfel, aşa cum se reţine şi în considerentele hotărârii recurate, prin deciziile menţionate s-a constatat, irevocabil, reaua credinţă a reclamanţilor P. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise printr-o altă hotărâre iar principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială care se opun readucerii în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvată.
Însă, instanţa de apel deşi constată că prin hotărârile date în soluţionarea acţiunii în revendicare s-a reţinut irevocabil reaua credinţă a reclamanţilor, totuşi încalcă puterea de lucru judecat a respectivelor decizii şi apreciază în mod nelegal că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, cu atât mai mult cu cât, conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, incertitudinea jurisprudenţială este de natură a reduce încrederea justiţiabililor în justiţie şi contravine principiului securităţii raporturilor juridice ca element esenţial al preeminentei dreptului. Noţiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.
Aşadar, principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unul proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauza şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.
Aşadar, de vreme ce aceeaşi problemă dedusă judecaţii într-un litigiu a fost soluţionată irevocabil pe cale incidentală sau pe fond într-un anumit sens, rezultă că acest aspect reţinut de instanţe, care a stat la baza soluţiilor din dispozitivul hotărârilor, a dobândit putere de lucru judecat şi, în mod corect, trebuie avut în vedere de instanţa sesizată ulterior.
Puterea de lucru judecat este reglementată legal atât ca o prezumţie legală conform C. civ., cât şi ca o excepţie procesuală - prin art. 166 C. proc. civ. Puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde şi asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În acest sens s-au pronunţat doctrina prin autori de prestigiu şi practica judiciară.
În consecinţă, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a considerat că reclamanţii P. sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând preţul de piaţă, mai exact diferenţa dintre acesta şi preţul actualizat al imobilului în discuţie în prezenta speţă, având în vedere următoarele argumente.
Conform dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinute de altfel chiar de către instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de plată este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţă, instanţa de apel a reţinut că dezlegarea dată de instanţele care s-au pronunţat în acţiunea în revendicare, cu privire la prima condiţie referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului cu buna-credinţă a reclamantei, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se cu puterea unei prezumţii absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. Totuşi, instanţa de apel refuză să recunoască incidenţa acestei excepţii a puterii de lucru judecat, deşi în prezentul litigiu există o hotărâre irevocabilă prin care s-a stabilit că reclamanţii au fost de rea-credinţă.
Această interpretare a instanţei este nelegală, întrucât judecătorul are dreptul să interpreteze acolo unde legea este neclară sau nu există destule elemente care să clarifice situaţia de fapt şi de drept, dar nu să treacă peste dispoziţii clare şi specifice precum cele ale art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere aspectele menţionate mai sus, rezultă că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 501 alin. (1) din Legea 10/2001 şi pe cale de consecinţă că reclamanţii P. nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului şi preţul actualizat.
Netemeinică şi nelegală este hotărârea instanţei de fond şi în ceea ce priveşte reţinerea concluziilor din raportul de expertiză care a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea imobilului.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a dispus în mod nejustificat obligarea pârâtului la plata acestora în cuantum de 5.288 lei (2.500 lei + 2.788 lei), având în vedere faptul că, cheltuielile de judecată urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, efectuate în limita unui cuantum rezonabil.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia şi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 2 decembrie 2014 recurenţii reclamanţi au declarat că renunţă la judecarea recursului, Înalta Curte urmând să ia act de aceste declaraţii în temeiul art. 316 raportat la art. 246 C. proc. civ.
Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat de către pârât pentru considerentele expuse mai jos.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce constituie temeiul acţiunii, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Reclamanţii de faţă au formulat, în cadrul acţiunii în revendicare introdusă în anul 1998 către foştii proprietari E.M. şi E.M., cerere de chemare în garanţie prin care au solicitat, invocând art. 1341 C. civ. (garanţia pentru evicţiune), plata valorii de circulaţie a imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a constatat că acestora li se cuvine doar preţul plătit actualizat care reprezintă o despăgubire justă şi echitabilă.
De asemenea, în ambele hotărâri s-a reţinut faptul că imobilul a fost preluat de către statul român fără titlu şi că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, şi că pârâţii (reclamanţi în prezenta cauză) au fost de rea credinţă, reţinându-se lipsa oricăror diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi a faptului că foştii proprietari solicitaseră restituirea în natură a imobilului.
Din Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 rezultă şi faptul că foştii proprietari formulaseră şi cerere de constatare a nulităţii contractului, care a fost suspendată până la soluţionarea acţiunii în revendicare, pe care cel mai probabil părţile nu au mai avut interesul să o continue.
Prin Sentinţa nr. 11719 din 16 iunie 2011 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii din prezenta cauză au obţinut şi plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în cauză, în sumă de 27296 lei, dispoziţie irevocabilă prin Decizia nr. 3036 din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 1201 C. proc. civ. ca o prezumţie legală absolută irefragabilă.
Puterea de lucru judecat se ataşează dispozitivului şi acelor considerente care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta.
Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanţa de judecată să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului, dar şi un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt proces.
Recurenţii reclamanţi susţin că nu s-ar putea reţine în analiza îndeplinirii condiţiei, prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 considerentele hotărârilor pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare, atâta timp cât contractul nu a fost constatat nul, idee care a fost reţinută şi în considerentele deciziei atacate.
După cum se poate observa acest text de lege nu impune condiţia existenţei unui contract neanulat, ci pe aceea a încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, expresie în care se încadrează, în special, situaţia prezentului litigiu în care acţiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin care s-a edictat un termen special de prescripţie pentru acţiunea în constatarea nulităţii contractului, şi în care, după ce fostul proprietar a avut câştig de cauză în acţiunea în revendicare nu a mai avut interesul susţinerii acţiunii în constatarea nulităţii.
De altfel, aceste dispoziţii sunt conforme garanţiei pentru evicţiune pentru aplicarea căreia una dintre condiţii este ca partea cumpărătoare să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.
Or, în speţă s-a constatat cu putere de lucru judecat în Decizia civilă nr. 4927 din 7 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că imobilul a fost preluat de către statul român fără titlu şi că astfel nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că a fost încheiat contractul fără respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi că pârâţii (reclamanţi în prezenta cauză) au fost de rea-credinţă, prin neefectuarea niciunei diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului şi a faptului că foştii proprietari solicitaseră restituirea în natură a imobilului. De altfel, prin decizia dată în apel (Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă) a fost analizată valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 din perspectiva prevederilor art. 46 alin. (2) (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001, cu referire la răsturnarea prezumţiei bunei credinţe, nefiind tratată această acţiune ca o simplă revendicare întemeiată pe dreptul comun, ci în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă este fondat primul motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 a încheierii contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru a se acorda valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs privitoare la greşita determinare a valorii de circulaţie a imobilului şi la suportarea cheltuielilor de judecată de către recurentul pârât.
Astfel, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va modifica, în tot, decizia atacată, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii P.I. şi P.V. împotriva Sentinţei nr. 1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de reclamanţii P.I. şi P.V. împotriva Deciziei nr. 73A din data de 25 februarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în tot decizia atacată.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii P.I. şi P.V. împotriva Sentinţei nr. 1808 din data de 5 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3398/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3401/2014. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
