ICCJ. Decizia nr. 3442/2014. Civil. Conflict de competenţă. Acţiune în constatare, partaj judiciar. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILA
Decizia nr. 3442/2014
Dosar nr. 30901/299/2014
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 3 decembrie 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7115/105/2013 la data de 06 septembrie 2013, reclamanta P.A.M. a chemat în judecată pe pârâţii P.C.N., P.A.A. şi P.A.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate calitatea de moştenitor a reclamantei P.A.M., de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se stabilească: cota succesorală ce i se cuvine de pe urma surorii sale, P.I., născută P., lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii sale P.I., născută P., masa succesorală rămasă de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P., raportarea liberalităţilor făcute de sora sa altor moştenitori, înainte de deces; să se dispună ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctei sale surori, P.I., născută P.; să se constate calitatea de moştenitor a reclamantei P.A.M., de pe urma defunctului său tată P.A.; să se stabilească: cota succesorală ce i se cuvine de pe urma decesului tatălui său, P.A., masa succesorală rămasă de pe urma defunctului său tată P.A., raportarea liberalităţilor făcute de tatăl său celorlalţi comoştenitori, înainte de deces; să se dispună ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului său tată P.A. şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este fiica defunctului P.A., ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 22478 din 28 noiembrie 2012, rămasă definitiva prin neapelare şi irevocabilă la data de 01 februarie 2013, tatăl său decedând la data de 05 noiembrie 2010, în Bucureşti, iar de pe urma sa au rămas următorii moştenitori: P.C.N., în calitate de soţie supravieţuitoare; P.A.A., în calitate de fiu, P.A.M. în calitate de fiică, P.I. în calitate de fiică şi reclamanta P.A.M., în calitate de fiică.
A arătat reclamanta că, la data de 25 februarie 2011, sora acesteia, P.I. a decedat, de pe urma sa, rămânând următorii moştenitori: C.B., în calitate de părinte; P.A.A., în calitate de frate bun; P.A.M. în calitate de soră cosangvină şi reclamanta P.A.M., în calitate de soră cosangvină, iar la data de 31 august 2012, doamna C.B. a decedat, rămânând de pe urma acestea unic moştenitor fratele reclamantei, P.A.A.
Cu privire la stabilirea competenţei, reclamanta a învederat faptul că potrivit dispoziţiilor privind competenţa materială după valoare, în temeiul art. 94-95 N.C.P.C., coroborat cu art. 105 N.C.P.C. şi teritorială exclusivă, în temeiul art. 118 N.C.P.C., competent ar fi Tribunalul Bucureşti, însă, având în vedere faptul că este încadrată la Tribunalul Bucureşti, pe funcţia, de grefier, potrivit adeverinţei din 12 august 2012, emisă de Tribunalul Bucureşti, Serviciul contabilitate,, apreciază că devin incidente dispoziţiilor art. 127 N.C.P.C., alin. (1) şi (3), care instituie pentru reclamantă obligativitatea de a sesiza o instanţă judecătorească de aceiaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
A mai precizat că, din motive de proximitate geografică, consideră că Tribunalul Prahova, din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, este cea mai indicată instanţa să soluţioneze acest litigiu.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile 659 şi urm. Vechiul C. civ. şi 952 şi urm. N.C.C., precum şi pe dispoziţiile art. 192 şi urm. N.C.P.C.
La data de 08 ianuarie 2014, pârâţii P.C.N., P.A.A. şi P.A.M. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională; prin întâmpinare, au solicitat a se lua act că înţeleg să achieseze la următoarele capete de cerere formulate de către reclamantă:
- constatarea calităţii de moştenitor a reclamantei P.A.M. de pe urma defunctei P.I.; stabilirea cotei succesorale ce se cuvine numiţilor P.A. și P.A.M. şi reclamantei P.A.M. de pe urma surorii lor P.I.; lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii lor P.I.; stabilirea masei succesorale ramase de pe urma decesului surorii lor P.I.; ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale ramase în urma decesului numitei P.I., solicitând respingerea cererii de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a celorlalte capete de cerere, ca fiind netemeinice şi nelegale.
Pârâţii P.C.N., P.A.A. şi P.A.M., prin cererea reconvenţională, au solicitat constatarea calităţii de moştenitori a pârâţilor şi a reclamantei de pe urma defunctului P.A.; stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma defunctului P.A. şi a masei succesorale; constatarea pasivului succesoral de pe urma defunctului P.A. reprezentat din cheltuieli de înmormântare, praznice, cheltuieli întreţinere bunuri mobile şi imobile rămase de pe urma defunctului si obligarea reclamantei să contribuie la acoperirea lor, în limita cotei părţi din succesiune ce i se cuvine şi compensarea cheltuielilor de judecata ocazionate.
În drept, pârâţii au invocat dispoziţiile art. 953 si următoarele N.C.C., art. 205 N.C.P.C., art. 209 şi următoarele N.C.P.C. art. 979 şi următoarele N.C.P.C.
Reclamanta, la data de 30 ianuarie 2014 a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, răspuns la întâmpinarea formulată de pârâţi şi întâmpinare la cererea reconvenţională formulată de pârâţi.
Prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat a se constata calitatea de moştenitor a acesteia şi a pârâţilor P.A.A. şi P.A.M. de pe urma defunctei lor surori, P.I., născută P., precum şi să se stabilească cotele succesomie ce se cuvin moştenitorilor P.A.M., P.A.A. şi P.A.M. de pe defunctei lor surori, P.I., născută P., arătând ca pârâţii au achiesat la toate capetele de cerere solicitate de către reclamantă cu privire la succesiunea defunctei sale surori, P.I., dar au omis, din eroare probabil, să ceară instanţei să constate şi propria lor calitate de moştenitor şi stabilirea cotelor cuvenite acestora.
A arătat reclamanta că, deşi prin încheierea instanţei s-a stabilit, în cuprinsul taxei judiciare de timbru şi suma aferentă constatării calităţii pentru toţi cei trei moştenitori, apreciază că este necesar, pentru claritate şi echitate, ca cele două capete de cerere să fie modificate aşa cum a arătat mai sus, astfel încât, fiecare dintre moştenitori să-şi valorifice drepturile succesorale legitime.
A solicitat reclamanta a se constata că pârâţii au achiesat la capetele de cerere 1,2,3,4,6 ale cererii de chemare în judecată şi a se pronunţa o hotărâre parţială cu privire la aceste capete de cerere, precum şi respingerea, ca neîntemeiate, a apărărilor pârâţilor cu privire la celelalte capete de cerere, pe care solicită a fi admise, aşa cum au fost formulate.
Prin sentinţa civilă nr. 1279 din 13 mai 2014, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1, Bucureşti .
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut următoarele;
Prin cererea introductivă, reclamanta P.A.M. a solicitat ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale râmase de pe urma defunctei sale surori P.I., născută Păunescu, precum şi ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma defunctului sau tată, P.A. - capetele de cerere privind constatarea calităţii de moştenitor, stabilirea cotei succesorale precum şi toate celelalte solicitări - inclusiv raportarea liberalităţilor - de natură a determina în final componenţa masei succesorale fiind în mod evident cereri incidentale, în strânsă legătură cu cererea principala, care este, indubitabil, cererea de ieşire din indiviziune - aceasta constituind de fapt şi finalitatea prezentei cereri de chemare în judecată.
Sub acest aspect, instanţa competentă material este judecătoria, potrivit prevederilor art. 94 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. care stabileşte competenţa materială absolută a judecătoriei în acest sens; "Judecătoria judecă (...) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare".
Întrucât norma nu distinge, aceasta competenţă aparţine judecătoriei şi în cazul cererilor de împărţeală judiciară in materie succesorală. Dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. referitoare Ia valoarea obiectului cererilor în materie de moştenire nu pot fi considerate derogatorii de la regula prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât sunt formulate generic, în timp ce o derogare ar fi trebuit reglementată explicit în privinţa cererilor de împărţeala în aceasta materie.
Din coroborarea normelor în discuţie rezultă că sunt supuse criteriului valoric toate cererile provenind dmtr-o succesiune, cu excepţia celor de împărţeală judiciară, care sunt de competenţa în prima instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului cererii.
Astfel, rezultă că prevederile art. 105 din actul normativ amintit, care stipulează că în materie de moştenire competenţa după valoare se determină iară scăderea sarcinilor moştenirii, au in vedere orice cereri in materie de moştenire, indiferent de obiect, in condiţiile in care norma nu distinge, putând fi menţionate, cu titlu exemplificativ: cererea in anularea unui testament, cererea pentru constatarea validităţii unui testament, cererea in anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducţiunea liberalităţiîor excesive, etc - însă cererea de sistare a indiviziunii succesorale nu intră in domeniul de aplicare al normei, deoarece nu este supusă criteriului valoric, fiind de competenţa judecătoriei, indiferent de valoare.
Cum alături de capătul de cerere privind partajul sunt formulate şi alte cereri, cum ar fi raportarea liberalităţilor - în virtutea dispoziţiilor art 123 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanţa competentă să judece cererea de partaj, este competentă să judece şi cererile incidentale.
În cauză, faţă de obiectul concret al cererilor formulate, de faptul că toate acestea converg către stabilirea componenţei masei de partaj succesoral şi având în vedere competenţa materială absolută în materie de împărţeală judiciară - nu simt aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În ce priveşte partajul de bunuri comune, dacă acesta se solicită pe cale accesorie sau incidentală, competenţa se stabileşte în favoarea instanţei care soluţionează cererea principală - situaţie ce se aplică în speţă cu privire la capătul de cerere privind lichidarea regimului matrimonial ca urmare a decesului surorii reclamantei, P.I.
Referitor la competenţa teritorială, partajul succesoral este de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, potrivit art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în cauză, atât defuncta P.I., cât şi defunctul P.A. an avut ultimul domiciliu în sectorul 1 din Bucureşti - respectiv, P.I., pe str. Ş.B., conform extrasului din Registrul de deces depus la fila 28 dosar - iar P.A., pe str. D.L., conform certificatului de deces aflat la fila 27 dosar -rezultă că în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a prezentei cauze revine Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pe de altă parte, având în vedere competenţa materială a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în cauză nu poate fi reţinută incidenţa cazului de competenţă facultativă prevăzut de dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi invocat de reclamanta în alegerea unei instanţe aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea - în condiţiile în care aceasta este încadrată în funcţia de grefier la Tribunalul Bucureşti, astfel cum rezultă din adeverinţa din 12 august 2013 emisă de Tribunalul Bucureşti, aflată la fila 25 dosar, (chiar dacă potrivit adeverinţei din 2 octombrie 2013 emisă de Ministerul Public rezultă că aceasta îşi desfăşoară, activitatea în prezent în cadrul D.N.A., unde este detaşată pe o perioadă de un an începând cu 1 octombrie 2013).
Astfel, în condiţiile în care prezenta cauză nu este de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea reclamanta - care nu este încadrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - nu se mai justifică derogarea de competenţă operată în temeiul art. 127 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 14727 din 18 septembrie 2014, Judecătoria sectorului 1, Bucureşti, şi-a declinat la rândul sau competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, argumentând că cererea privind partajul judiciar succesoral este dependentă de soluţia data pe alte capete de cerere, precum stabilirea calităţii de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi stabilirea cotei succesorale.
A mai arătat că, potrivit art. 99 alin (2) din Legea nr. 1.34/2010 privind C. proc. civ. în cazul mai multor capete de cerere având aceeaşi cauză, instanţa competentă să soluţioneze se determină ţînându-se seama de acea pretenţie atrage competenţa instanţei de grad mai înalt.
În cauză, stabilirea masei succesorale reprezintă capătul de cerere principal care atrage competenţa instanţei mai înalte în grad prin raportare la valoarea obiectului cererii de chemare în judecata, fiind incidente dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j) care atribuie în sarcina judecătoriei competenţa în litigiile a căror valoarea nu depăşeşte 200.000 lei. Valoarea obiectului cererii de chemare în judecată a fost stabilit provizoriu la suma de 8.398.057,443 lei, urmând ca instanţa competentă material să fie tribunalul.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar stabili că ieşirea din indiviziune reprezintă capătul principal de cerere, prin raportare la criteriul scopului urmărit prin cererea de chemare în judecată, interpretare care însă contravine dispoziţiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. competenţa materială ar reveni tribunalului pentru următoarele motive:
Art. 94 alin (1) lit. j) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare. Acest text de lege reia parţial ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) din vechiul C. proc. civ. care conferea în sarcina judecătoriei competenţa de a soluţiona cererile în materie succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară. Sub acest aspect, legiuitorul a optat ca în noua reglementare competenţa judecătoriei să se rezume la cererile de împărţeală judiciară, exceptându-le pe cele privind succesiunea, intenţia fiind aceea ca toate aceste din urmă litigii să intre în competenţa de soluţionare a tribunalului (ţinând seama de criteriul valoric), conform regulii generale menţionată în art. 95 alin (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. conform căruia tribunalul judecă în prima instanţă, toate cererile care nu sunt date de lege în competenţa altei instanţe. Urmează ca cererilor de împărţeală judiciară succesorală să le fie aplicabile dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j) care stabileşte criteriul valoric în determinarea competenţei materiale a instanţei, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 98 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Un aii argument în favoarea acestei interpretări a fost acela potrivit căruia dispoziţiile art. 105 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. conform căruia în materie de moştenire competenţa după valoare se determina fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii.
În acest text se face referire la materia moştenirii în legătura strictă cu determinarea valorii. Prin urmare, cererile de partaj referitoare la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în funcţie de valoare.
Concluzionând, a apreciat că judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind împărţeli judiciare simple, împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa judecătoriei, sau tribunalului, în funcţie de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.
Cât priveşte competenţa teritorială, prin derogare de la dispoziţiile art. 118, instanţa a constatat că, în cauză, este incident articolul 127 alin (1) şi (3) conform căruia daca un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Reclamanta, având calitatea de grefier la Tribunalul Bucureşti, urmează ca instanţa competentă să fie stabilită prin raportare la criteriul vecinătăţii, conform textelor de mai sus. Prin urmare instanţa competentă teritorial va fi Tribunalul Prahova.
Ivindu-se conflictul negativ de competenţă, în raport de dispoziţiile art. 133 pct 2 şi art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
Prioritar, Înalta Curte reţine că cererea de partaj judiciar succesoral reprezintă modalitatea prin care se pune capăt stării de indiviziune a comoştenitorilor cu privire ia bunurile moştenite de către aceştia, în calitatea lor de moştenitori ai autorului comun.
De asemenea, dispoziţiile alin. (1) ale art. 983 din Legea nr .134/2010 privind C. proc. civ. prevăd „Dacă părţile nu ajung la o înţelegere sau nu încheie o tranzacţie, potrivit celor arătate la art 982, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de coproprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii."
Reiese, deci, ca instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea unei cereri de partaj succesoral în vederea realizării unei cât mai corecte împărţiri, va trebui să stabilească prioritar bunurile supuse împărţelii, calitatea de moştenitor şi cota parte ce se cuvine fiecăruia, datoriile transmise prin moştenire precum şi datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct şi sarcinile moştenirii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta P.A.M. a solicitat instanţei constatarea calităţii sale şi a pârâţilor de moştenitori de pe urma defuncţilor P.I., născută P. şi P.A., stabilirea cotelor succesorale ce li se cuvin de pe urma acestora, lichidarea regimului succesoral, identificarea masei succesorală, raportarea liberalităţilor făcute de aceştia altor moştenitori, înainte de deces precum şi ieşirea din indiviziune privind bunurile succesorale rămase de pe urma acestora.
Înalta Curte constată că din modul de redactare al cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, obiectul acţiunii este reprezentat de sistarea stării de indiviziune succesorală de pe urma defuncţilor P.I., născută P., şi P.A., celelalte solicitări ale reclamantei privind constatarea calităţii de moştenitori, a stabilirii cotelor legale ce li se cuvin, identificarea masei succesorale şi raportul donaţiilor, reprezentând chestiuni prealabile şi necesare partajului succesoral.
Privitor la competenţa materială de soluţionare a cererilor de partaj judiciar, legiuitorul a înţeles să o reglementeze prin dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. potrivit cărora;" Judecătoriile judecă i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare". Rezultă deci, că judecătoriilor le-a fost atribuită plenitudine de competenţă în soluţionarea cererilor de împărţeală judiciară, nedîstîngând cu privire la izvorul stării de indiviziune/coproprietate sau cu privire Sa valoarea bunurilor supuse împărţelii.
Conform principiului uhi lex non disiinguît, nec nos distinguere debemus, reiese că orice cerere de partaj, indiferent de izvorul stării de coproprietate/indiviziune şi de valoarea bunurilor supuse partajului este în competenţa materială exclusivă a judecătoriilor.
Împrejurarea că art. 94 alin. (1) lit. j) din acelaşi act normativ stabileşte în competenţa judecătoriilor soluţionarea oricăror altor cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti" nu poate conduce ia interpretarea potrivit căreia legiuitorul a înţeles să limiteze competenţa materială a judecătoriilor în soluţionarea cererilor de partaj judiciar la valoarea de 200.000 lei, pentru următoarele argumente.
În primul rând, textul art. 94 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. reprezintă, faţă de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j) din acelaşi act normativ, un text special. Aceasta întrucât stabileşte o competenţa materială exclusivă a judecătoriilor pentru o anumită categorie de acţiuni, respectiv în materia partajului, în timp ce dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j) reprezintă o dispoziţie generală care are ca scop acoperirea oricăror altor cereri evaluabile în bani, nereglementată anterior în cuprinsul art. 94.
În al doilea rând, din interpretarea gramaticală a celor două texte legale amintite, reiese că dispoziţiile art, 94 alin. (1) lit. j) exclud de la aplicare cererile de împărţeală judiciară, prin folosirea sintagmei "oricare alte cereri evaluabile în bani".
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu se poate reţine interpretarea Judecătoriei sectorului 1 conform căreia cererea de partaj judiciar pendinte este supusă criteriului valoric prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că judecătoria este competentă material în soluţionarea cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată de reclamanta P.A.M.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 118 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. : "În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune suni de competenţa exclusiva a instanţei celui din urma domiciliu al defunctului:
1. Cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. Cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi la cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altora;
3. Cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei ieşirea din indiviziune cu privire la defuncţii P.I. şi P.A.
Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, atât defuncta P.I., cât şi defunctul P.A. au avut ultimul domiciliu în sectorul 1 din Bucureşti - respectiv, P.I., pe str. Ş.B., conform extrasului din Registrul de deces depus la fila 28 dosar - iar P.A., pe str. D.L., conform certificatului de deces aflat la fila 27 dosar.
În aplicarea dispoziţiilor legale amintite, competentă teritorial în soluţionarea cererii de ieşire din indtviziune a reclamantei P.A.M. este Judecătoria sectorului 1.
Potrivit dispoziţiilor art. 127 alin. (1) " Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate eu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa Ia care îşi desfăşoară activitatea. (...) alin. (3). Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".
Valenţa de normă de necompetenţâ absolută a articolului menţionat are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel că judecarea unei pricini în care judecătorul, sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul au calitatea de reclamant, să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebuie să însoţească orice procedură judiciara ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.
Dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi destaşoarâ activitatea judecătorul, sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul care are calitatea de reclamant într-o pricină, iar pe de altă parte prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea unei dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul sau după caz grefierul, asistentul judiciar sau procurorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la data sesizării instanţei. Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma legală amintită instituie şi o competenţă teritorială alternativă, ceea ce corespunde şi denumirii marginale a textului; această alegere însă a unei dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanţei.
În cauza în care s-a ivit conflictul de competenţă, la data se sesizării instanţei, 06 septembrie 2013, reclamanta era încadrata în funcţia de grefier la Tribunalul Bucureşti, astfel cum rezultă din adeverinţa din 12 octombrie 2013 emisă de Tribunalul Bucureşti. în raport de această situaţie de fapt, reclamanta s-a adresat Tribunalului Prahova, ca instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Prahova învecinată curţii de apel în circumscripţia căreia se afla instanţa la care îşi desfăşura activitatea.
Ca atare, reclamanta exercitându-şi opţiunea în favoarea Curţii de Apel Prahova, ca instanţă învecinată curţii de apel în circumscripţia căreia îşi desfăşoară activitatea, şi raportat la obiectul principal al cererii de chemare în judecată care vizează un partaj succesoral în care competentă material este judecătoria, Înalta Curte constată că Judecătoria Ploieşti este competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată formulată de reclamata P.M.A.
Împrejurarea că ulterior sesizării instanţei, reclamanta a fost detaşată începând cu data de 01 octombrie 2013 în cadrul D.N.A., aşa cum reiese din adeverinţa din 2 octombrie 2013, emisă de Ministerul Public nu poate înlătura de la aplicare dispoziţiile art 127 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Aceasta întrucât este suficient pentru incidenţa textului legal amintit ca reclamantul să. aibă calitatea de grefier, judecător, procuror sau asistent judiciar Ia momentul sesizării instanţei. Nu au nicio relevanţă asupra competenţei schimbările intervenite în cursul judecăţii în legătură cu calitatea de judecător, grefier, procuror sau asistent judiciar, prin pensionare, demisie, detaşare, delegare, transfer sau mutare disciplinară.
Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte, în baza art. 135 alin. (4) din Legea nr. 134/20 Î0 privind C. proc. civ., stabileşte că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Judecătoriei Ploieşti, chiar dacă această instanţă nu este niciuna dintre instanţele aflate în conflict, dată fiind incidenţa în cauză a normei de necompetenţă teritorială absolută prevăzută de art. 127 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3444/2014. Civil → |
|---|
