ICCJ. Decizia nr. 3445/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3445/2014
Dosar nr. 6054/2/2013
Şedinţa publică din 3 decembrie 2014
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 mai 2008, pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii G.E. şi C.C. au chemat în judecată pe pârâţii primarul general al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi C.G.M.B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti, obligarea pârâţilor să restituie în natură către reclamanţi, în cote indivize de 1/2, terenul în suprafaţă de 1.028 mp, situat în Bucureşti, sector 3 şi să acorde despăgubiri băneşti pentru ambele corpuri de clădire preluate de stat şi demolate, la valoarea de circulaţie de pe piaţa imobiliară.
Prin sentinţa civilă nr. 1203 din 2 noiembrie 2009,Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că autorul reclamanţilor, S.A., a cumpărat terenul în litigiu potrivit contractului de vânzare-cumpărare datat 24 iulie 1929, pe teren existând o serie de construcţii care alcătuiau „corpul din stânga”, fiul proprietarului, S.I., având dreptul să construiască un apartament supraetajat peste construcţiile aflate pe teren.
Ginerii numitului S.A., respectiv C.E. (tatăl reclamanţilor), I.S., K.L. şi I.D. au cumpărat de la vânzătorul S.A. suprafaţa de teren de 220 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 septembrie 1930, pe care au construit corpul de clădire „din fundul curţii”.
Întregul imobil a fost trecut în proprietatea statului în regimul comunist, iar construcţiile existente pe teren au fost demolate în vederea realizării unor investiţii de interes public.
Prin notificarea din 08 mai 2001, formulată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001, s-a solicitat retrocedarea terenului situat în sector 3, iar, dacă nu este posibilă restituirea în natură, să se acorde măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti.
Faţă de ansamblul probelor ce au fost administrate în cauză, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată contestaţia formulată de reclamanţi, întrucât, aşa după cum s-a concluzionat prin raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, terenul în litigiu, care are o suprafaţă de 998 mp conform măsurătorilor efectuate, nu poate fi restituit în natură, deoarece, pe acesta, este amplasată fundaţia din beton a construcţiei Operei Române, zona fiind sistematizată. În consecinţă, în mod corect, prin dispoziţia contestată, s-a respins cererea de retrocedare, în natură, a bunului imobil.
Prin Dispoziţia nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general, s-a procedat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în sensul că, pentru suprafaţa de teren de 866,85 mp, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, totodată, despăgubirile fiind stabilite şi pentru construcţia demolată, respectiv cota de 1/2 din „corpul din stânga” şi cota de 1/2 din „corpul din fund”, calitatea de persoane îndreptăţite revenind celor doi reclamanţi, care au prezentat acte de stare civilă şi certificate de moştenitor.
Susţinerile referitoare la dispoziţia de respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 110 mp, pentru cota de 1/2 din „corpul din fund” şi pentru cota de 1/2 din „corpul din stânga” sunt neîntemeiate, câtă vreme reclamanţii nu au probat calitatea de succesori ai defuncţilor S.A.I., I.S. şi K.L., astfel că, în mod corect, s-a reţinut că petenţii nu sunt persoane îndreptăţite conform legii.
Date fiind considerentele expuse, potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 25 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, contestaţia. A dispus anularea Dispoziţiei nr. 8887 din 23 octombrie 2007 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti şi l-a obligat pe pârât să restituie reclamanţilor terenul în suprafaţă de 918 mp, situat în Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.N. A păstrat dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea contestaţiei sub celelalte aspecte. A obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 1.104 lei cheltuieli de judecată parţiale.
În motivarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel a redat conţinutul dipoziţiei contestate şi a reţinut aceeaşi situaţie de fapt în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în persoana autorului reclamanţilor, S.A., permisiunea acordată fiului său, S.I., de a edifica un apartament peste construcţia existentă pe teren şi vânzarea unei suprafeţe de 221 mp din teren către ginerii săi, care au construit corpul de clădire „din fundul curţii”, alcătuit din două etaje, cu patru apartamente.
Imobilul în litigiu, compus din şase apartamente şi teren, a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, completat de H.C.M. nr. 563/1959, de la moştenitorii S., fiind predat la acea dată de către C.S. şi numita M.I.; totodată, de la S.J., respectiv de la A.L., ar fi fost trecute în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 111/1951, câte un apartament din imobilul în litigiu, aflate la parter, după care construcţiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public.
Prin urmare, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În privinţa calităţii apelanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea bunului în discuţie, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată şi modificată, Curtea a constatat că aceştia sunt succesorii legali ai numitului C.E. şi ai fiicei lui S.A., potrivit certificatului de moştenitor din 18 februarie 1957; totodată, unica moştenitoare acceptantă a succesiunii defunctului S.A., decedat la 28 decembrie 1943, a fost mama apelanţilor, C.S. Potrivit actului de donaţie autentificat din 12 septembrie 2006 de B.N.P. I.L.M., unicul moştenitor al numiţilor D.I. şi H.D. (fiica lui S.A.), D.S., a donat apelanţilor toate drepturile pe care le deţinea în calitate de moştenitor al părinţilor săi.
Apelanţii au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii autorului lor, S.A., prin formularea notificării din 2001, însă nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, cu acte de stare civilă şi certificate de moştenitor, în ce priveşte cota de 1/2 din terenul de 220 mp, care fusese dobândit în anul 1930, prin vânzare-cumpărare, de numiţii I.S. şi K.L., cota de 1/2 din corpul din fund (care a aparţinut lui I.S. şi K.L.) şi cota de 1/2 din corpul din stânga (etajul nr. 1, care a aparţinut lui S.A.I.).
Prin urmare, apelanţii au moştenit de la bunicul lor suprafaţa de teren de 808 mp şi apartamentul de la parter, situat în corpul din stânga, respectiv 1/2 din construcţia din fostul corp din stânga; de asemenea, ei au dobândit cota de 1/2 din terenul de 220 mp şi construcţia din corpul de clădire „din fundul curţii”, corespunzător cotei lui C.E. şi S. (C.), prin moştenire, şi prin donaţie, de la succesorul lui D.I. şi al H.D.; în final, apelanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în proprietate pentru 918 mp din teren, respectiv ½ din construcţia din fostul corp din stânga şi cota de ½ din construcţia din corpul de clădire „din fundul curţii” din imobilul în litigiu.
În consecinţă, prin Dispoziţia contestată nr. 8887/2007, în mod nelegal şi netemeinic se propune acordarea de măsuri reparatorii către apelanţi doar pentru suprafaţa de teren de 866,85mp, deşi terenul în litigiu avea, potrivit actelor de proprietate, suprafaţa de 1.028 mp, iar apelanţii sunt îndreptăţiţi la aplicarea de măsuri reparatorii pentru 918 mp din teren.
Este fondată şi critica apelanţilor referitoare la soluţionarea nelegală de către prima instanţă a solicitării lor, de restituire, în natură, a terenului, câtă vreme, aşa cum rezultă din raportul de expertiză topografică efectuat la fond şi completat în faza apelului, pe terenul în litigiu este amplasată fundaţia de beton a fostei construcţii a Operei Române, inclusă în şantierul lucrării sistate. Potrivit dovezilor administrate în cauză - respectiv a raportului topografic completat, coroborat cu adresa Operei Naţionale Bucureşti, din 28 aprilie 2010, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - S.I.P.U. din 30 aprilie 2010, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti, D.A.P. din 29 aprilie 2010, adresa SC T.A. SA din 21 mai 2010, adresa O.C.P.I. din 19 mai 2010, adresa Primăriei Municipiului Bucureşti - D.P.I. din 15 februarie 1999, adresa M.D.R.T. din 28 iulie 2010, H.C.G.M.B. din 16 martie 2006, din 30 august 2006, din 22 august 2006 şi expunerea de motive a hotărârii, rapoarte de specialitate, avizele C.G.M.B. şi adresele Primăriei sectorului 3 din 28 mai 2010 şi din 27 mai 2010 - rezultă că, iniţial, pe terenul fost proprietatea autorilor apelanţilor, construcţiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public, respectiv a fostului Centru de Creaţie şi Cultură „Cântarea României”, apoi fostei construcţii a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul a fost dat în administrarea M.T.T., prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care ulterior a fost avizat negativ, ca şi proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers.
În concluzie, sunt fondate criticile formulate de apelanţi, în condiţiile în care terenul nu era, la data soluţionării notificării, şi nu este nici în prezent afectat de vreo lucrare de sistematizare.
Potrivit art. 1 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură, iar în echivalent doar atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă.
În raport de probatoriul administrat în cauză, terenul în litigiu face parte dintre cele avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, în mod nelegal, fiind respinsă de către Tribunal cererea apelanţilor privind restituirea în natură a imobilului, motivat de împrejurarea că terenul solicitat este afectat de elemente de sistematizare. Aceasta, de vreme ce nu s-a făcut nicio dovadă că respectiva investiţie ar fi actuală.
Curtea de Apel a considerat că este nefondată susţinerea apelanţilor, referitoare la nelegalitatea deciziei contestate, în privinţa respingerii cererii formulate de aceste părţi, de acordare a despăgubirilor pentru construcţiile preluate de stat şi ulterior demolate, mai exact, în privinţa cotei de 1/2 din „corpul din stânga” şi, respectiv pentru cota de 1/2 din „corpul din fund”. Apelanţii nu au fost în măsură să probeze calitatea lor de moştenitori ai numiţilor I.S. şi K.L.
În raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) şi art. 11 alin. (2), (5) şi (8) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că, pentru construcţiile demolate, apelanţilor li se cuvin măsurile reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii speciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.C. şi G.E., precum şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, primarul general al Municipiului Bucureşti şi C.G.M.B.
Prin Decizia nr. 2101 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate, a casat decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte a constatat încălcarea principiului non reformatio în pejus şi existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv.
Sub primul aspect, anulând în totalitate dispoziţia contestată şi restituind reclamanţilor doar o suprafaţă de teren, fără a menţine dispoziţia referitoare la acordarea despăgubirilor băneşti pentru construcţiile demolate, Curtea le-a creat reclamanţilor o situaţie mai grea în apelul exercitat, ceea ce nu este permis în raport de dispoziţiile exprese ale art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Raportat la această împrejurare, există şi o contradicţie între dispozitiv şi considerente, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din acelaşi cod, în sensul că modul de redactare a dispozitivului nu este explicitat prin considerente, din moment ce instanţa reţine, în cuprinsul deciziei, că pentru construcţiile demolate apelanţilor li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent potrivit legii speciale, contrar celor stabilite în dispozitiv cu privire la anularea în tot a dispoziţiei şi cu privire la păstrarea dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea contestaţiei sub celelalte aspecte.
Cum, în raport de aceste argumente, soluţia este de casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, Înalta Curte nu a mai analizat motivul de recurs referitor la greşita acordare parţială a cheltuielilor de judecată.
De asemenea, s-a reţinut că este fondat şi recursul declarat de recurenţii pârâţi, pentru următoarele considerente:
Aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel, potrivit dovezilor administrate în cauză, iniţial, pe terenul fost proprietatea autorilor apelanţilor, construcţiile au fost integral demolate în vederea edificării unor obiective de interes public, respectiv a fostului Centru de Creaţie şi Cultură „Cântarea României”, apoi fostei construcţii a Operei Române, obiectiv abandonat; terenul a fost dat în administrarea M.T.T. prin H.G. nr. 937/2003; ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, parcela de teren a fost alocată proiectului public-privat E., care a fost avizat negativ, ca şi proiectele C.G.M.B., de facilitare a acestui demers.
Expertizele efectuate în cauză, respectiv expertiza extrajudiciară solicitată de reclamanţi (filele 98-100 dosar fond) şi expertiza dispusă de instanţa de fond (filele 161-163, 193), au concluzionat că terenul face parte din zona centrală a municipiului Bucureşti, conform O.G. nr. 129/1998 privind declararea ca zonă de interes naţional a zonei Centrului civic şi istoric, că întregul teren în litigiu este ocupat de fundaţia de beton a construcţiei Operei Române, ce are o înălţime de 1,30 metri pe 40% din suprafaţă, că întregul teren este şantier, iar lucrările sunt sistate. Pe cale de consecinţă, experţii au concluzionat că terenul nu este liber. Punctul de vedere al expertului C.N. a fost menţinut şi în apel, prin completarea dispusă de instanţă (filele 180-181 dosar apel).
Prin decizia atacată cu recurs, Curtea a apreciat că terenul în discuţie face parte dintre cele avute în vedere de prevederile art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001 şi că, în mod nelegal, a fost respinsă de către Tribunal cererea apelanţilor privind restituirea în natură a terenului în litigiu, motivat de faptul că nu este afectat de elemente de sistematizare, de vreme ce nu s-a făcut nicio dovadă că respectiva investiţie ar fi actuală.
Or, chiar dacă investiţia nu ar fi actuală, în sensul că proiectul de construire a clădirii Operei Române a fost abandonat, instanţa de apel nu a lămurit dacă terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanţii, chiar dacă nu este, în mod direct, afectat de amenajări de utilitate publică, nu face totuşi parte dintr-un ansamblu urbanistic (Centrul civic şi istoric), pentru utilizarea căruia ar fi necesar.
În acest context, instanţa de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a înlăturat probele menţionate, care ar fi condus la concluzia contrară.
Aşadar, şi în raport de considerentele menţionate anterior, se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Critica referitoare la lipsa capacităţii de folosinţă a C.G.M.B. este întemeiată faţă de dispoziţiile art. 36, 45, 80 şi 82 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, întrucât acesta este organul deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale, Municipiul Bucureşti, care asigură organizarea executării şi executarea în concret a legii, prin emiterea de hotărâri cu caracter de acte administrative. În mod evident, acest intimat nu este o persoană juridică de drept civil în sensul dispoziţiilor Decretului nr. 31/1954 (în vigoare la data introducerii acţiunii), neavând un patrimoniu propriu.
Celelalte critici formulate de pârâţi nu au fost, însă, primite.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a primarului general a fost respinsă, atât vreme cât acesta este emitentul dispoziţiei atacate cu contestaţie de către reclamanţi. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic. În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin în calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept public, exercitând şi atribuţia stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001, în sensul de a emite o dispoziţie motivată. Aşadar, atacarea actului emis de primar, în procedura contestaţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se poate face decât în contradictoriu cu acesta.
În mod corect, instanţele de fond au respins excepţia tardivităţii contestaţiei, reţinând, din probele administrate în cauză, că nu rezultă comunicarea către reclamanţi a dispoziţiei contestate. Or, în absenţa comunicării, expres prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 30 zile nu curge.
Recurenţii pârâţi au înţeles să formuleze şi critici care par a nu avea legătură cu cauza de faţă. Astfel, susţinerea că nu pot fi aplicate, concomitent, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 480-481 C. civ., într-o acţiune în revendicare, nu pot fi analizate, atâta vreme cât instanţa a fost învestită doar cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. În mod similar au fost privite şi criticile referitoare la termenul de depunere a actelor doveditoare şi la condiţionarea restituirii în natură a bunului de restituirea sumelor primite ca despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 raportat la dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va lămuri situaţia de fapt a terenului în litigiu, în sensul că va administra probele ce se impun pentru a stabili dacă acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică în condiţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar, împrejurare ce nu ar permite restituirea în natură.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, fiind transpus pe rolul secţiei a III-a civile, în raport de hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel București nr. 8/2013, şi înregistrat sub nr. 6054/2/2013.
Faţă de dispoziţiile instanţei de casare, Curtea a pus în discuţia părţilor suplimentarea probatoriului, încuviinţându-le apelanţilor proba cu interogatoriu şi înscrisuri. De asemenea, a dispus emiterea unei adrese către Municipiul Bucureşti, prin care să se comunice situaţia juridică a terenului în litigiu, respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică sau dacă face parte dintr-un ansamblu pentru a cărui utilizare este necesar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 180/A din 30 aprilie 2014, a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia, a anulat, în parte, Dispoziţia nr. 8887/2007 emisă de primarul general al Municipiului Bucureşti şi l-a obligat pe pârât să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 918 mp şi construcţie demolată, respectiv cota de 1/2 din corpul din stânga (apartamentul de la parter) şi cota de 1/2 din corpul din fund. S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul de apel ce vizează încălcarea dreptului de apărare al reclamanţilor, motivat de respingerea solicitării de administrare a probei cu interogatoriul intimaţilor şi de respingerea obiecţiunilor la raportul de expertiză, nu este întemeiat, pe de o parte, din perspectiva faptului că aceste probe au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, instanţa de fond apreciind că nu sunt concludente şi utile pentru soluţionarea cauzei; în ceea ce priveşte obiecţiunile la raportul de expertiză, acestea au fost încuviinţate în data de 2 septembrie 2009, în 27 aprilie 2009 fiind respinse noile obiecţiuni, motivat de faptul că expertul şi-a spus punctul de vedere cu privire la cele invocate de reclamanţi. Pe de altă parte, instanţa de apel, în primul ciclu procesual, dar şi în actualul ciclu procesual, a încuviinţat, în condiţiile art. 292, suplimentarea probatoriului, în sensul celor solicitate prin prezentul apel.
Cel de-al doilea motiv de apel, vizând, practic, întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în raport de care s-a reţinut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite, este, în parte, întemeiat.
Astfel, potrivit actelor dosarului, S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 1.028 mp, situat în Bucureşti, sector 3, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 1929, şi asupra construcţiilor existente la acel moment pe teren, respectiv corpul din stânga. Ulterior, fiul său, S.I., a primit dreptul de a edifica un apartament - etaj, peste construcţia existentă, conform autorizaţiei de construcţie 11 B/1930 şi convenţiei încheiate între cei doi.
Pe de altă parte, proprietarul S.A. a înstrăinat către ginerii săi, suprafaţa de 220 mp teren, pe care aceştia au edificat corpul de clădire din fundul curţii, compus din patru apartamente, câte unul în proprietatea fiecăruia, respectiv C.E., I.S., K.L. şi I.D.
Reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma autorului S.A. (ce deţinea în proprietate la momentul preluării imobilului, suprafaţa de 808 mp şi ½ din corpul de clădire din stânga, respectiv parterul), dar şi de pe urma lui C.E., dobândind, prin donaţie, şi drepturile de pe urma lui I.D., aceştia doi fiind proprietari asupra a 1/2 din suprafaţa de 220 mp, adică 110 mp şi a două dintre apartamentele din corpul din fundul curţii, adică 1/2 din întregul acest corp.
Nu a fost făcută dovada calităţii reclamanţilor, de succesori ai lui S.I., ce deţinea 1/2 din corpul din stânga, respectiv etajul, şi nici de pe urma lui I.S. şi K.L., care deţineau 110 mp de teren şi două apartamente în corpul din fundul curţii, adică 1/2 din acest corp.
Prin urmare, reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la imobilul în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 918 mp (808 mp +110 mp) şi 1/2 din corpul din stânga, respectiv 1/2 din corpul din fundul curţii.
Cea de-a treia critică, vizând modalitatea de acordare a despăgubirilor, din perspectiva restituirii în natură a terenului, nu este întemeiată.
Astfel, prin decizia de casare pronunţată în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a impus suplimentarea probatoriului şi lămurirea situaţiei de fapt a terenului în litigiu, pentru a se aprecia dacă este posibilă restituirea în natură din două perspective, respectiv dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 din Lege sau dacă, în lipsa unor asemenea amenajări, terenul face parte dintr-un ansamblu urbanistic pentru a cărui utilizare este necesar.
Conform actelor de la dosar, imobilul în litigiu este cuprins în perimetrul investiţiei nefinalizate „Opera Română” şi, iniţial, a făcut obiectul O.G. nr. 129/1998 privind d eclararea ca zonă de interes naţional a unui ansamblu din perimetrul central al municipiului Bucureşti, incluzând Noul Centru Civic şi Centrul Istoric, şi stabilirea condiţiilor de realizare a investiţiilor pentru ansamblul urbanistic din această zonă, ordonanţă respinsă prin Legea nr. 539/2004.
Ulterior, acesta a făcut obiectul H.G. nr. 937/2003 privind transmiterea unor bunuri imobile, proprietate privată a statului, din administrarea M.C.C. în administrarea M.T.C.T., precum şi mandatarea M.T.C.T. de a iniţia un program prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului, al H.G. nr. 373/2004 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiţii abandonat, situat în municipiul Bucureşti, sectorul 3, din „Centrul de Creaţie şi Cultură - Cântarea României” în “E.” şi aprobarea programului prioritar de reconversie funcţională a acestuia şi de finalizare a construcţiilor existente şi al H.G. nr. 33/2009, abrogată prin H.G. nr. 1631/2009.
Din adresa emisă de Primăria Municipiului Bucureşti din 2014, rezultă că, prin Hotărârea C.G.M.B., s-a solicitat Guvernului României emiterea unei hotărâri de transmitere a bunurilor imobile cu terenul aferent amplasamentului E. din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a municipiului Bucureşti şi în administrarea C.G.M.B. Se comunică, de asemenea, că, în data de 27 februarie 2014, pe ordinea de zi a şedinţei C.G.M.B., s-ar fi propus spre dezbatere un proiect de hotărâre prin care imobilul ce cuprinde şi terenul în litigiu să fie trecut din proprietatea privată a statului şi administrarea M.D.R.A.P. în domeniul public al statului şi în administrarea C.G.M.B., pentru districtul de justiţie, sală de concerte, spaţii administrative, centru de afaceri, zonă verde şi de agrement.
Conform rapoartelor de expertiză efectuate, în cauză, de expert C.N., pe terenul în litigiu este amplasată fundaţia de beton a construcţiei Operei Române, fundaţie care, pe aproximativ 40% din suprafaţă, are înălţimea de 1,30 m de la sol, lucrările fiind, în prezent, sistate. De asemenea, expertul arată că imobilul nu mai există fizic pe teren, zona fiind sistematizată şi că nu poate fi restituită în natură nicio suprafaţă. Prin completarea dispusă în faţa instanţei de apel, anterior casării, acelaşi expert a arătat că nu mai există alte elemente de sistematizare în afara celor arătate anterior.
Faţă de probatoriul administrat în cauză, imobilul în litigiu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de construcţia iniţială a Operei Române, lucrările fiind abandonate, putând fi, astfel, restituit în natură, din perspectiva acestei legi nefiind afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10.
Însă, şi în lipsa unor asemenea amenajări, terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este necesar. Astfel, se constată că, şi în prezent, municipalitatea face demersurile necesare pentru ca, în perimetrul ce include şi terenul în litigiu, să edifice un ansamblu urbanistic care va include centrul civic al oraşului, intenţionând edificarea unor săli de concerte, centru de justiţie şi chiar o zonă verde şi de agrement. Este evident că, la acest moment, se încearcă stabilirea situaţiei juridice a terenurilor din zonă, existând chiar demersuri pentru cumpărarea mai multor terenuri adiacente pentru realizarea unui proiect în centrul Bucureştiului.
Concluzionând, nu este întemeiată critica privind nelegalitatea deciziei, din perspectiva restituirii în natură a terenului în litigiu, în condiţiile în care, prin decizia de casare, s-a impus verificarea situaţiei de fapt şi a posibilităţii restituirii în natură şi în raport de integrarea terenului într-un ansamblu urbanistic pentru edificarea căruia ar fi necesar, probatoriul administrat în cauză confirmând demersurile municipalităţii în acest sens.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.C. şi G.E., criticând decizia, pentru următoarele motive:
Soluţia adoptată de către instanţa de apel, prin decizia recurată, este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin îndrumarea dată de Înalta Curte prin decizia de casare, s-a făcut referire expresă la cadrul legal în raport de care terenul nu poate fi restituit în natură, şi anume dacă se va constata că sunt îndeplinite cerinţele cuprinse în art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de rejudecare a reţinut, din răspunsurile date de autorităţile de la care a solicitat relaţii, că zona în care se află fosta stradă „B.” se preconizează a fi trecută, printr-o hotărâre ce se va dezbate de C.G.M.B. în şedinţa din 27 februarie 2014, din domeniul privat al statului în domeniul public al statului şi, respectiv, în administrarea C.G.M.B, „pentru districtul de justiţie, sală de concerte, spaţii administrative, centru de afaceri, zona verde şi de agrement”.
Această precizare este interpretată de către instanţa de apel, în sensul că terenul în litigiu „face parte dintr-un ansamblu zonal pentru a cărui utilizare este necesar”.
Statuarea Curţii nu se încadrează în exigenţele art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Terenul a cărui restituire în natură a fost solicitată de recurenţi se încadrează în prevederile art. 10 alin. (4) din actul normativ sus-menţionat, deoarece, deşi a fost afectat unor investiţii de interes public precum ansamblul „Cântarea României” şi, ulterior, sediului Operei Române, acestea nu s-au derulat, fiind abandonate de peste 25 de ani. Renominalizarea celor două proiecte în urmă cu 10 ani, sub denumirea “E.”, a rămas, de asemenea, fără obiect. De altfel, acest proiect nu avea în vedere o investiţie de interes public, fiind de notorietate că C.G.M.B. preconiza un parteneriat public-privat, care, prin natura sa juridică, exclude ideea de utilitate publică sau de interes public.
Împrejurarea că, în prezent, se pun în discuţie idei urbanistice de natura celor amânate demonstrează că cele anterioare, inclusiv pseudo-proiectul “E.”, sunt scoase din calcul.
Pentru a se putea susţine că o zonă sau un anumit teren este afectat unor investiţii de interes public, în sensul art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, sunt necesare dovezi neîndoielnice că acele proiecte realmente există ca obiective de investiţii aprobate concret, inclusiv sursele de finanţare. Nu trebuie omis că, potrivit concepţiei legiuitorului, în ipoteza în care investiţia nu a fost declanşată ori a fost abandonată, terenul este supus restituirii în natură.
De asemenea, textul art. 10 nu defineşte sintagma „amenajări de utilitate publică”, ceea ce înseamnă că aceasta ar fi sinonimă cu cea definită de alin. (4) al art. 10.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 interzice, sub sancţiunea nulităţii, orice acte juridice şi orice demersuri de natură să împiedice aplicarea măsurilor reparatorii privind restituirea în natură.
În concluzie, recurenţii solicită restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, care reprezintă regula instituită prin Legea nr. 10/2001 şi consolidată prin Legea nr. 165/2013, numai în caz de imposibilitate acordându-se masuri reparatorii prin echivalent.
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, instanţa de apel a considerat că terenul în litigiu ar putea fi restituit în natură din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, nefiind ocupat de amenajări de utilitate publică, de vreme ce toate proiectele privind edificarea unor construcţii de interes public în zona din care face parte şi terenul pretins de recurenţi au fost abandonate.
Cu toate acestea, imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât face parte dintr-un ansamblu zonal, pentru a cărui utilizare este necesar. Curtea de Apel a făcut referire la demersurile efectuate de municipalitate în vederea edificării unui ansamblu urbanistic, care să includă centrul civic al oraşului, cu săli de concerte, centru de justiţie, zonă verde şi de agrement. În acest sens, instanţa a avut în vedere relaţiile comunicate de municipalitate prin adresa din 2014, privind existenţa unei hotărâri a C.G.M.B., prin care s-a solicitat Guvernului transferul terenurilor aferente amplasamentului “E.” în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti şi în administrarea C.G.M.B., precum şi existenţa pe ordinea de zi a şedinţei C.G.M.B. din 27 februarie 2014 a unui proiect de hotărâre privind trecerea imobilului în domeniul public al statului şi în administrarea acestei instituţii (în realitate, proiectul de hotărâre viza solicitarea către Guvern de a emite hotărâre pentru transmiterea imobilului din domeniul privat al statului şi administrarea M.D.R.A.P. în domeniul public al Municipiului Bucureşti şi administrarea C.G.M.B. - adresa nr. 1431/10 martie 2014, fila 40 dosar apel).
Concluzia Curţii de Apel este eronată, conducând, din această perspectivă, la pronunţarea unei soluţii date cu înlăturarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, simpla intenţie a municipalităţii şi demersurile efectuate în vederea obţinerii transferului terenului din care face parte şi imobilul solicitat de recurenţi în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi în administrarea C.G.M.B., precum şi în vederea iniţierii unui proiect şi a lucrărilor privind „districtul de justiţie, sală de concerte, spaţii administrative, centru de afaceri şi zonă verde şi de agrement” nu se circumscriu noţiunii de „ansamblu urbanistic” pentru utilizarea căruia terenul ar fi necesar.
Este evident că prima instanţă de casare, atunci când s-a referit la verificarea situaţiei de fapt din perspectiva existenţei unui asemenea ansamblu urbanistic, a avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care, printre altele, permit restituirea în natură a unui imobil în condiţiile lucrărilor de investiţii de interes public aprobate, dar a căror construcţie nu a început sau lucrările au fost abandonate (alin. (4)).
per a contrario, forma de reparaţie în natură este înlăturată de Lege în cazul unor lucrări de investiţii de interes public legal aprobate şi a căror construcţie se află în derulare. Nu aceasta este ipoteza în speţă, raportat la demersurile municipalităţii în scopul obţinerii transferului imobilului în patrimoniul său, care nu pot fi considerate decât acte premergătoare iniţierii unui proiect privind o investiţie de interes public, dar nu dovedesc nici aprobarea lucrării şi, cu atât mai puţin, edificarea construcţiilor respective.
Prin urmare, sub acest aspect, criticile recurenţilor sunt întemeiate, instanţa de apel înlăturând în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, doar raportat la aceste demersuri.
Pe de altă parte, situaţia de fapt este insuficient lămurită în ceea ce priveşte derularea proiectului vizând amplasamentul “E.”, pentru a se considera că această lucrare a fost abandonată şi, astfel, a se face aplicarea textelor de lege sus-menţionate, în sensul restituirii, în natură, a terenului în litigiu.
Curtea a reţinut că imobilul din care face parte şi terenul pretins în dosarul de faţă a făcut obiectul mai multor acte normative, fiind afectat pentru diverse investiţii, nefinalizate, ultima fiind amplasamentul “E.”
În acest sens, prin H.G. nr. 937/2003, s-a aprobat transmiterea bunurilor imobile cu terenul aferent obiectivului de investiţii „Centrul de creaţie şi cultură - Cântarea României”, denumit în continuare amplasament, proprietate privată a statului, situat în municipiul Bucureşti, sectorul 3, din administrarea M.C.C. în administrarea M.T.C.T. Această din urmă instituţie a fost mandatată, în numele statului român, să iniţieze un program prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului şi de realizare de construcţii pe acest amplasament.
Ulterior, prin H.G. nr. 373/2004, s-au aprobat schimbarea denumirii amplasamentului situat în municipiul Bucureşti, sectorul 3, din „Centrul de Creaţie şi Cultură - Cântarea României” în “E.”, precum şi Programul prioritar de reconversie funcţională a acestui amplasament şi de finalizare a construcţiilor abandonate, existente pe amplasament; totodată, în scopul realizării programului respectiv, s-a mandatat M.T.C.T. să înceapă procedura de iniţiere a unui proiect de parteneriat public-privat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, aprobată cu modificări şi completări prin Legera nr. 470/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 33/2009 privind organizarea şi funcţionarea M.D.R.L., la data intrării în vigoare a acestei hotărâri, M.D.R.L. s-a substituit în toate drepturile şi obligaţiile fostului M.D.L.P.L. decurgând din programul prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului “E.”
H.G. nr. 33/2009 a fost abrogată prin H.G. nr. 1631/2009 privind organizarea şi funcţionarea M.D.R.T.
În cuprinsul art. 3 din acest act normativ, s-a prevăzut că M.D.R.T. se substituie în toate drepturile şi obligaţiile decurgând din toate actele normative, contractele, convenţiile, înţelegerile, protocoalele, memorandumurile şi acordurile, precum şi în toate litigiile în care fostul M.D.R.L. şi fostul Minister al Turismului sunt parte.
Şi acest act normativ a fost abrogat prin H.G. nr. 1/2013 privind organizarea şi funcţionarea M.D.R.A.P., Minister înfiinţat prin reorganizarea M.D.R.T. şi prin preluarea activităţii în domeniul administraţiei publice, a structurilor şi a instituţiilor specializate în acest domeniu de la M.A.I. (art. 1 alin. (1)). M.D.R.A.P. a preluat, parţial, patrimoniile ministerelor anterioare, M.D.R.T. şi M.A.I. (art. 20 din H.G. nr. 1/2013).
În concluzie, din succesiunea de acte normative expusă în precedent rezultă că atribuţiile diferitelor ministere implicate în Programul prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului “E.” şi de finalizare a construcţiilor abandonate au fost preluate de ministerele nou înfiinţate, care, în principiu, s-au substituit în drepturile şi obligaţiile instituţiilor anterioare. Nicidecum abrogarea H.G. nr. 33/2009, prin H.G. nr. 1631/2009, avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei, nu demonstrează că Programul de reconversie funcţională privind amplasamentul “E.”, din care face parte şi terenul în litigiu, şi care, cum s-a reţinut de instanţele anterioare, nu este liber de construcţii, a fost abandonat. Rezultă că, în decursul timpului, atribuţiile legate de acest proiect au fost transferate către ministerele nou înfiinţate.
În fazele procesuale anterioare nu s-au făcut verificări în legătură cu stadiul acestui program, dacă a fost sau nu stagnat sau, dimpotrivă, organele abilitate de lege au luat măsuri pentru continuarea lui, aspect absolut necesar pentru a se putea aprecia asupra aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
Cum lămurirea acestei chestiuni presupune verificări de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului, prezenta instanţă nu poate proceda la efectuarea lor, ceea ce va conduce la admiterea recursului şi la trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru clarificarea aspectelor sus-menţionate.
În ceea ce priveşte desfăşurarea proiectului privind amplasamentul “E.” în parteneriat public-privat, această împrejurare nu schimbă natura investiţiei ca fiind de interes public, cum în mod greşit susţin recurenţii.
Noţiunea de „proiect public-privat”, astfel cum este definită în art. 2 lit. b) din O.G. nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public privat se referă la „ un proiect care se realizează în întregime sau în majoritate cu resurse financiare proprii ori atrase de către un investitor, pe baza unui model de parteneriat public-privat, din care va rezulta un bun public”.
„Lucrări de investiţii de interes public”, în esenţă, sunt destinate să deservească nevoile comunităţii, nefiind, deci, relevant, din ce resurse, publice sau private, au fost finanţate.
În consecinţă, natura finanţării proiectului „E.” nu poate influenţa aplicarea sau, dimpotrivă, înlăturarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, evocate de către recurenţi, Înalta Curte nu poate examina decizia atacată din perspectiva acestui text de lege, atât timp cât părţile menţionate nu au arătat concret în ce modalitate instanţa de apel a încălcat norma legală enunţată.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi art. 314 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.C. şi G.E. împotriva Deciziei nr. 180/A din 30 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3474/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3442/2014. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
