ICCJ. Decizia nr. 3516/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3516/2014
Dosar nr. 784/296/2013
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 253 din 17 decembrie 2013, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.M.G., B.G., B.I., B.C., G.C. şi B.l., în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA şi în consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cu titlu de pretenţii suma de 10.206 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare, contravaloare în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 1.000 euro reprezentând c/v monument funerar şi a sumei de 1.026 euro reprezentând c/v bilete avion şi transport. A obligat pârâta să plătească reclamanţilor B.G. şi B.I. câte 300.000 lei cu titlu de daune morale şi reclamanţilor B.M.G., B.C., G.C. şi B.l. câte 200.000 lei cu titlu de daune morale, precum şi cheltuieli de judecată suma de 2.000 lei reprezentând contravaloare onorariu avocat. Au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că răspunderea civilă delictuală prev. de art. 998 şi urm. C. civ. - ce stă ca temei al acordării despăgubirilor civile există în prezenta cauză.
Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 76 din 20 mai 2014 a admis ca fondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA în contradictoriu cu intimaţii intervenienţi S.G. - moştenitor al lui S.G.l., S.G. - moştenitor al lui S.G.l. şi intimaţii reclamanţi B.M.G., B.G., B.I., B.C., G.C., B.l. împotriva sentinţei atacate pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească câte 150.000 lei daune morale pentru fiecare reclamant şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că în mod corect a apreciat instanţa de fond că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la daunele materiale solicitate, acestea fiind dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, nefiind contestate de către apelantă.
Referitor la daunele morale, Curtea a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acestea, însă a considerat că sentinţa este criticabilă sub aspectul cuantumului stabilit.
Astfel, potrivit dreptului intern, instanţa a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 24 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prin care se stabileşte la alin. (1) că asigurătorii R.C.A. au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către C.S.A., prin alin. (2) al aceluiaşi articol, prevăzându-se limitele de despăgubire stabilite de către C.S.A. Astfel, la lit. b) a alin. (2) se prevede că pentru vătămări corporale si decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial, produse in unul si acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R. Pentru accidente produse in anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se! stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent in lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de B.N.R.
Instanţa a reţinut că potrivit dreptului U.E. a fost adoptată Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, întrucât Directiva nr. 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, a doua
Consiliului din 30 decembrie 1983 privind elor membre privind asigurarea de răspundere autovehicule şi Directiva nr. 2000/26/CE a şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor s aţelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (a patra directivă privind asigurarea auto) au fost modificate de mai multei ori şi în mod substanţial fiind necesar, din motive de claritate şi de eficienţă, să se codifice aceste patru directive, precum şi Directiva nr. 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor nr. 72/166/CEE, nr. 84/5/CEE, nr. 88/357/CEE, nr. 90/232/CEE şi a Directivei nr. 2000/26/CE a Parlamentului European şji a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto.
Analizând prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995, art. 24 alin. (2), art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma R.C.A. aprobata prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în raport cu dreptul U.E. în materie, dar şi cu hotărârea la care s-a făcut referire, Curtea a constatat că acestea nu conţin nici un fel de limitare, in afara garanţiilor minime (sumelor minime) transpuse din Directiva R.C.A. (1.000.000 euro pentru prejudicii materiale, 5.000.000 euro pentru vătămări corporale și deces), aşa încât prevederile legale interne nu se opun dispoziţiilor Directivei R.C.A.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor-intimaţi, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în susţinere următoarea argumentaţie:
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 modificată şi mai ales dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 14/2011. Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât a acordat părţilor lezate o reparaţie inechitabilă.
Dispoziţiile legale cuprinse în art. 49 din Legea nr. 136/1995 modificată obligă asigurătorul să acorde „despăgubiri" pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule; sumele de bani la care A.S.I.R.O.M. a fost obligată cu titlu de daune morale. în prezenta cauză nu reprezintă juste despăgubiri menite să compenseze prejudiciul moral produs reclamanţilor; în opinia noastră acestea contribuie la îmbogăţirea fără just temei a reclamanţilor.
Prin dispoziţiile normative cu caracter special cuprinse în art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul preşedintelui C.S.A. nr. 14/2011 legiuitorul a stabilit ca la acordarea daunelor morale instanţele de judecată vor avea în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din examenul jurisprudenţial făcut de recurentă coroborat cu concluziile cuprinse în ghidul pentru soluţionarea daunelor morale emis de F.P.V.S., nu a rezultat că instanţele naţionale acordă un cuantum atât de ridicat al daunelor morale, în cauze similare cu cea dedusă judecăţii.
Instanţa de apel, în finalul considerentelor deciziei recurate, susţine că a judecat în echitate stabilind ca justă acordarea unei despăgubiri de 150.000 lei pentru fiecare membru de familie. Acest cuantum este, în ceea ce priveşte reclamanţii-părinţi, cu 100% mai mare decât cel acordat în medie de instanţe de acelaşi grad cu cea care a pronunţat decizia recurată în cauze similare; pentru reclamanţii-fraţi suma acordată este de 5 ori mal mare decât cea acordată în medie de instanţe de acelaşi grad cu cea care a pronunţat decizia recurată în cauze similare.
Curtea, se arată, că era obligată să motiveze decizia sa de acordare a unor despăgubiri morale care exced substanţial media despăgubirilor morale acordate de instanţe de acelaşi grad din România în speţe similare, însă nu a făcut-o. Instanţa de apel trebuia să motiveze care sunt temeiurile de drept în baza cărora a apreciat că părinţii şi fraţii reclamanţi din prezenta cauza au suferit semnificativ mai mult faţă de alţi părinţi sau fraţi aflaţi în aceeaşi situaţie din cauze similare. Mai mult decât atât Curtea de Apel Oradea trebuia să motiveze care sunt considerentele pentru care a apreciat că fiecare membru de familie trebuie despăgubit cu aceeaşi sumă, în condiţiile în care practica judiciară relevă o altă soluţie legală; acordarea unei despăgubiri diferenţiate ca şi cuantum în raport de gradul de rudenie cu defunctul, o astfel de motivare lipsind cu desăvârşire din considerentele deciziei recurate.
Arată recurenta că are rezerve că o astfel de analiză sau de abordare complexă a cauzei a putut fi făcută de instanţa de apel atât timp cât pronunţarea soluţiei în cauză a fost stabilită pentru data de 20 mai 2014 iar comunicarea deciziei motivate cu SC A. SA a avut loc la data de 23 mai 2014.
Consideră recurenta că instanţa de apel a acordat reclamanţilor-intimaţi despăgubiri morale care au un caracter nerezonabil şi încalcă principiul echităţii, nesocotind în acest fel dispoziţiile art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica C.E.D.O. relevantă din această perspectivă. Cuantumul total al despăgubirilor la care a fost obligată SC A. SA cu titlu de daune morale în prezenta cauză este de 900.000 lei adică aproximativ 200.000 euro.
În continuare recurenta face trimiteri jurisprudenţiale în fundamentarea cererii sale.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă din perspectiva criticilor invocate, reţine lipsa motivelor de nelegalitate în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă se raportează în motivare la hotărârea instanţei de control judiciar, exclusiv din perspectiva situaţiei de fapt reţinută, a probatoriului administrat şi a jurisprudenţei în materie. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta face referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din perspectiva aplicării şi interpretării eronate de către instanţă a prevederilor Legii nr. 136/1995, respectiv a Ordinului preşedintelui C.S.A. nr. 114/2011, trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susţină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva temeiului invocat.
Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare reglementate de art. 304 C. proc. civ. fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Practic, prin criticile invocate recurenta îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţă, aducând în susţinere argumente ce îşi propun să repună în clarificarea situaţiei de fapt proprie speţei precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimaţilor-reclamanti suma de 3.317,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea cererii privind recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R.A.V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 76 din 20 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor reclamanţi suma de 3.317,40 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 11 noiembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3513/2014. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3517/2014. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
