ICCJ. Decizia nr. 3866/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3866/2014
Dosar nr. 794/1259/2010
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 794/1259/2010 pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, reclamanta SC C.I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.A. SA, solicitând să fie obligată să îi plătească suma de 64.260 euro sau echivalentul în lei, reprezentând contravaloare reparaţie autovehiculului; suma de 5.000 euro sau echivalentul în lei, reprezentând lipsa de folosinţă a autoturismului, începând cu 5 februarie 2010 şi până la data efectuării plăţii, ca urmare a refuzului pârâtei de a achita contravaloarea reparaţiilor; suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral produs reclamantei, ca urmare a refuzului pârâtei de a achita contravaloarea reparaţiilor.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 969 C. civ. şi Legea nr. 136/1995.
Pe baza probelor administrate, respectiv interogatoriu, acte, martori şi expertiză de specialitate întocmită de experţii S.R., D.l. şi T.I. (ultimii în calitate de consilieri ai părţilor), prin sentinţa comercială nr. 1100/C din 30 iunie 2011 a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 50.948,66 euro sau contravaloarea în lei la cursul oficial B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând preţul reparaţiei autoturismului, avariat în evenimentul rutier din data de 8 ianuarie 2010 şi asigurat conform poliţei de asigurare din 2009. A fost respinsă cererea privind lipsa de folosinţă a autoturismului, pentru perioada 5 februarie 2010 -23 iunie 2011, precum şi daunele morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat un contract de asigurare, aşa cum rezultă din poliţa de asigurare din 2009, pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31 decembrie 2010; suma asigurată fiind de 64.260 lei.
În data de 8 ianuarie 2010, autovehicul, condus de reprezentantul societăţii reclamante, l.A.C., a fost implicat într-o coliziune, pe raza com. Vităneşti, jud. Teleorman, coliziune în urma căreia a rezultat avarierea vehiculului, dar şi a celuilalt autoturism implicat în accident. Accidentul s-a produs pe sensul de mers al celuilalt autovehicul, în urma efectuării unei manevre de depăşire, de către autoturismul reclamantei, a altor vehicule aflate în faţa sa, pe acelaşi sens de mers, nemaifiind posibilă încadrarea pe sensul de mers propriu. în urma impactului nu s-au înregistrat vătămări corporale, iar la locul accidentului rutier s-a prezentat un echipaj al poliţiei.
S-a întocmit Dosarul de daune nr. A/54/2010/AG, în urma constatărilor reprezentanţilor pârâtei cu privire la avariile produse prin coliziune, însă prin adresele din 19 martie 2010 şi din 31 martie 2010 s-a comunicat reclamantei refuzul societăţii de asigurare privind plata despăgubirilor susţinându-se că avariile produse autovehiculului, nu provin din impactul frontal cu autoturismul, dinamica accidentului fiind alta decât cea menţionată de reclamantă.
Instanţa de fond a reţinut, în raport de art. 6.19 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, că pârâta nu acordă despăgubiri în două cazuri: dacă cererea de despăgubiri este frauduloasă ori are la bază acte şi declaraţii false sau falsificate, sau dacă, în legătură cu dauna avizată a fost declanşată o anchetă penală, până la finalizarea acesteia, or în speţă nu a fost invocată nici una dintre cele două ipoteze.
S-a constatat, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, că valoarea lucrărilor de reparaţie necesare readucerii autoturismului în stare normală de funcţionare este de 212.348 lei (50.948,66 euro), iar repararea autoturismului este o soluţie acceptabilă din punct de vedere economic, dauna suferită prin accidentul rutier de către autovehiculul, neîncadrându-se în daună totală, procentual valoarea reparaţiei fiind de 79,28% din valoarea asigurată, iar valoarea pieselor necesare reparării fiind în sumă de 178.890,26 lei (42.920, 95 euro), la care se adaugă valoarea manoperei de reparaţie, în sumă de 33.458,69 lei (8.027,71 euro). Raportul de expertiză a fost întocmit în condiţiile art. 210 C. proc. civ., cu opinia diferită a expertului consilier al societăţii pârâte, asupra punctului de vedere diferit al acestuia fiind depusă o completare a expertizei.
Cu privire la cererea de plată a lipsei de folosinţă în perioada 5 februarie 2010 - 23 iunie 2011, precum şi a daunelor morale, instanţa a constatat că societatea pârâtă nu putea fi obligată la plata acestor sume, deoarece în cauză a intervenit clauza de excludere reglementată de art. 6.7 din cap. 6 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, potrivit căreia SC G.A. SA, nu acordă despăgubiri pentru „pagubele indirecte produse prin întreruperea folosirii autovehiculelor, chiar ca urmare a unei clauze cuprinse în asigurare". Aşadar, toate pagubele indirecte, în care se includ şi cele pretinse de reclamantă nu sunt cuprinse în contractul de asigurare şi nu pot face obiectul despăgubirii pretinse de la asigurător.
În temeiul art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanta a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale din dispozitivul sentinţei, în sensul de a fi calculat corect cuantumul cheltuielilor de judecată, stabilite în sarcina pârâtei, susţinându-se că acestea se compun din taxele de timbru şi onorariul plătit apărătorului, taxa de timbru în sumă de 5.788,74 lei neputând fi diminuată.
Prin încheierea din 29 septembrie 2011 a fost admisă cererea şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 7.000 lei, în loc de 4.000 lei cheltuieli de judecată, din care 5.788,74 lei taxă timbru, iar restul reprezentând onorariile avocatului şi expertului.
Sentinţa a fost apelată de ambele părţi şi prin Decizia civilă nr. 18 din 9 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost admis apelul formulat de pârâtă şi a fost schimbată sentinţa Tribunalului Comercial Argeş, în sensul că a fost respinsă acţiunea. A fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a fost recurată de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 395 din 5 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul, a fost casată decizia şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa supremă a constatat că instanţa de apel a stabilit existenţa unei stări de fapt în contradicţie cu cea reţinută de tribunal, fără a argumenta suficient motivele care au condus la această concluzie; nu a luat în considerare la stabilirea situaţiei de fapt concluziile expertizei tehnice auto dispuse de prima instanţă, pe care nu Ie-a înlăturat motivat, însă a dat prioritate unei expertize extrajudiciare contestată de reclamantă;
Neindicând considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
A apreciat Înalta Curte că instanţa de apel trebuia să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în măsura în care nu era lămurită cu privire la situaţia de fapt stabilită prin expertiza tehnică auto dispusă de tribunal, trebuia să refacă sau să completeze probatoriul administrat de prima instanţă.
Concluzia Înaltei Curţi a fost aceea că, neadministrând o nouă expertiză tehnică auto care să stabilească situaţia de fapt în funcţie de care să fie verificate clauzele contractului de asigurare, instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente a admis recursul, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea efectuării unei noi expertize tehnice auto pentru clarificarea situaţiei de fapt, urmând ca în funcţie de situaţia de fapt astfel stabilită să verifice aplicarea şi respectarea clauzelor contractului de asigurare.
Prin Decizia civilă nr. 319 din 20 mai 2014 Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC C.I.R. SRL, împotriva sentinţei comerciale nr. 11007/C din 30 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş în Dosarul nr. 794/1259/2010.
A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtă să plătească reclamantei şi suma de 28.252 euro reprezentând lipsa de folosinţă a autoturismului, precum şi suma de 14.438 lei reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată în fond.
A menţinut în rest sentinţa.
A respins apelul formulat de pârâta SC G.A. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat pe apelanta-pârâtă la 17.375,78 lei cheltuieli de judecată către apelanta-reclamantă.
A obligat pe apelanta-pârâtă să plătească în contul celor trei experţi, P.D., V.M. şi Z.G., diferenţa de onorariu, respectiv câte 450 lei pentru fiecare dintre aceştia.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a apreciat că pct. 6.7 din contractul de asigurare exclude de la asigurare despăgubirile pretinse cu titlu de lipsă de folosinţă a autoturismului, concluzie pe care instanţa de apel o apreciază ca fiind greşită.
S-a reţinut că refuzul de plată a reparaţiilor autovehiculului este nejustificat. Motivul invocat de societatea de asigurări este acela că din corelarea dinamicii declarate de autorul accidentului şi a avariilor constatate la cele două autoturisme rezultă o totală neconcordanţă între avarii, ceea ce conduce la concluzia că între cele două autoturisme nu s-a produs evenimentul rutier de genul celui declarat. Concluzia s-a bazat pe o expertiză tehnică extrajudiciară întocmită de către societatea de asigurări.
Instanţa a constatat în primul rând că asigurătorul a încălcat dispoziţiile art. 9.1 din contractul de asigurare, potrivit căruia constatarea şi evaluarea pagubelor se poate face inclusiv prin experţi dacă se convine în acest mod de către cele două părţi. în speţă, însă, iniţiativa efectuării unei expertize tehnice a aparţinut exclusiv societăţii de asigurare, iar lucrarea a fost întocmită fără înştiinţarea asiguratului, care nu a avut posibilitatea să îşi expună punctul de vedere. Această expertiză tehnică extrajudiciară este contrazisă de expertiza tehnică auto efectuată de instanţa de apel în rejudecare. Concluziile acestei lucrări sunt în sensul că avariile produse autovehiculului proprietatea reclamantei au rezultat din evenimentul rutier produs la 8 ianuarie 2010, cei trei experţi numiţi de instanţă arătând pe larg care a fost dinamica producerii accidentului rutier. Au reţinut experţii că la data şi ora producerii accidentului, autoturismul, condus de l.A.C., deplasându-se pe drumul E70 pe raza localităţii Vitaneşti, judeţul Teleorman, s-a angajat fără să se asigure în depăşirea unui vehicul ce transporta muncitori şi a surprins circulând regulamentar pe sensul său de mers autoturismul condus de numitul A.S.I. În momentul în care pentru cei doi conducători auto s-a conturat starea unui impact iminent, conducătorul autoturismului a manevrat volanul spre dreapta, spre axul drumului pentru a reintra pe sensul său de mers, în timp ce conducătorul autoturismului a deplasat în mod inexplicabil autoturismul spre stânga, spre axul drumului, spre traiectoria autoturismului. Aceste manevre s-au soldat cu un impact violent între zona frontală stânga pentru autoturism, respectiv zona laterală dreapta faţă pentru autoturism, urmare a unei mişcări de rototranslaţie în sens orar pentru autoturism, respectiv invers orar pentru autoturism. Avariile produse autoturismului asigurat au fost preluate de experţi din nota de constatare a avariilor întocmită la 12 ianuarie 2010 de inspectorul de daună al firmei de asigurări. Producerea acestui eveniment rutier este confirmată şi de adresa din 9 aprilie 2010 emisă de I.P.J. Teleorman - Postul de Poliţie Vităneşti, din care reiese că în data de 8 ianuarie 2010 s-a produs pe raza com. Vităneşti, judeţul Teleorman, un accident de circulaţie soldat cu daune materiale, în care au fost implicate două autoturisme; lucrătorii corpului de poliţie Vităneşti s-au deplasat la faţa locului şi cu ajutorul unui tractor au scos în afara părţii carosabile cele două autoturisme implicate în accident.
Având în vedere constatările celor trei experţi, ce se coroborează cu adresa emisă de organele de poliţie, instanţa de apel a concluzionat că avariile la autoturismul proprietatea reclamantei, au fost produse în evenimentul rutier din data de 8 ianuarie 2010, situaţie faţă de care apare ca nejustificat refuzul societăţii de asigurare de a plăti contravaloarea reparaţiilor. Refuzul pârâtei de a acorda despăgubiri nu se încadrează în dispoziţiile art. 6.15 din contractul de asigurare, întrucât nu se poate aprecia că cererea de despăgubire ar fi una frauduloasă sau ar avea la bază acte şi declaraţii false.
S-a reţinut că, dat fiind refuzul abuziv al pârâtei de a achita contravaloarea reparaţiilor, rezultă că după data de 5 februarie 2010 reclamanta este îndreptăţită să obţină contravaloarea lipsei de folosinţă, care, potrivit expertizei, se ridică la suma de 28.252 euro pentru perioada 5 februarie 2010 şi până la data întocmirii expertizei.
Curtea a apreciat că, daunele morale nu intră sub incidenţa art. 6.7 din contractul de asigurare, ci pot fi solicitate în condiţiile dreptului comun, însă în speţă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral pentru reclamantă. Tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei preţul reparaţie autoturismului în sumă de 50.948,66 euro sau contravaloarea în lei la cursul oficial B.N.R. de la data efectuării plăţii, dispoziţie pe care Curtea a apreciat-o ca fiind corectă.
S-a reţinut că în însăşi poliţa de asigurare suma asigurată a fost trecută în valută, nu în lei, iar obligaţia dispusă de instanţă este oricum alternativă, pârâta putând alege varianta plăţii sumei în lei şi în mod corect a fost avut în vedere cursul euro la data plăţii efective a acestei sume, întrucât reparaţia prejudiciului material trebuie să fie integrală şi numai în acest mod se poate realiza. Plata despăgubirilor la un alt curs decât cel de la data efectuării plăţii ar produce o îmbogăţire fără justă cauză în patrimoniul uneia din părţi.
Cheltuielile de judecată în dosarul de fond s-au ridicat la suma de 8.538 lei taxă timbru, 11.900 lei onorariu avocat şi 1.000 lei onorariu expert, în total suma de 21.438 lei, din care instanţa a acordat 7.000 lei, ceea ce înseamnă că pârâta trebuia obligată şi la diferenţa de 14.438 lei.
Dat fiind că motivul reducerii onorariului de avocat şi de expert a fost acela al încuviinţării în parte a acţiunii, iar nu a aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (ce permit micşorarea onorariului de avocat în raport cu valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat), Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea motivului de apel sub acest aspect. Curtea a apreciat că nu se impune micşorarea onorariului de avocat în fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.A. SA solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul înlăturării obligaţiei SC G.A. SA de a plăti reclamantei-intimate suma de 28.252 euro cu titlu de lipsă de folosinţă.
De asemenea a solicitat modificarea deciziei în sensul acordării reclamantei-intimate a cheltuielilor de judecată ce corespund sumelor ce vor reprezenta obligaţia finală de plata a SC G.A. SA şi a cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate în recurs.
Referitor la obligarea SC G.A. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă a autoturismului începând cu data de 5 februarie 2010 s-a solicitat să se constate că argumentaţia pe acest aspect a Curţii de Apel Piteşti din cuprinsul Deciziei nr. 319 din 13 mai 2014 nu are temei legal, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul C. proc. civ., nu conţine motivele pe care se întemeiază, incident fiind art. 304 pct. 7 din Vechiul C. proc. civ. şi schimbă natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al articolului 6.7 din contractul de asigurare, contract care reprezintă „legea părţilor, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 din Vechiul C. proc. civ.
În dezvoltarea în fapt a recursului s-au susţinut în esenţă, următoarele:
- În contractul de asigurare ce face obiectul cauzei de faţă nu există nicio clauză care să stabilească că partea poate solicita lipsa de folosinţă, mai mult chiar se arată, în mod expres în cuprinsul art. 6.7 din condiţiile de asigurare că nu se pot cere în temeiul respectivului contract daune pentru lipsa de folosinţă.
- Fiind vorba de o interpretare a clauzelor contractuale Curtea de Apel Piteşti ar fi trebuit să arate ce anume a format convingerea evidenţiată în considerente, referitor la art. 6.7 din condiţiile de asigurare.
- Cu privire la natura actului juridic s-a susţinut că ceea ce ţine de natura contractului de asigurare este acordarea de despăgubiri pentru avariile suferite de autovehiculul asigurat. Nu ţine de natura contractului de asigurare acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de asigurat ca urmare a faptului că prin decizia proprie a ales să nu îşi repare vehiculul suferind astfel un prejudiciu prin lipsa de folosinţă a vehiculului.
- Cu privire la înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic s-a susţinut că, concluzia pe care instanţa de apel o deduce din interpretarea art. 6.7. este în contradicţie absolută cu înţelesul vădit neîndoielnic al actului juridic aşa cum acesta rezultă din cuprinsul art. 1.1 din aceleaşi condiţii de asigurare. Condiţia dedusă de instanţă cum că lipsa de folosinţă se acordă până la momentul reparării vehiculului apare ruptă din context şi nu se coroborează cu alte prevederi din contract, iar în cazul daunelor totale apare ca fiind inaplicabilă.
- Intimata-reclamată nu a făcut dovada lipsei de folosinţă. Dovada lipsei de folosinţă se poate face doar prin înscrisuri - contract de închiriere, bonuri fiscale privind carburantul folosit sau deplasarea printr-un alt mijloc de transport, etc. Existenţa unei oferte privind închirierea nu dovedeşte lipsa de folosinţă. Mai mult, calculul lipsei de folosinţă efectuat de către experţi nu suplineşte sarcina ce-i revenea reclamantei-intimate de a face proba prejudiciului suferit cu titlu de lipsă de folosinţă. Aceste împrejurări se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 în sensul că instanţa a aplicat, greşit prevederile din vechiul C. civ. referitoare la probaţiune, art. 1169 şi următoarele C. civ.
- În ceea ce priveşte obligarea societăţii la plata sumei de 1.350 lei reprezentând diferenţa de onorariu, s-a susţinut ca societatea a achitat această sumă anterior rămânerii în pronunţare, prin urmare decizia Curţii de Apel Piteşti trebuie modificată şi sub acest aspect.
Intimata-reclamantă SC C.I.R. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Analizând considerentele deciziei atacate Înalta Curte constată că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Faptul că motivarea instanţei nu concordă cu argumentele invocate de recurentă nu este de natură a susţine ipotezele legale avute în vedere de acest text de lege.
Instanţa de apel a analizat probele administrate, a stabilit împrejurările de fapt şi de drept esenţiale în cauză, inclusiv cele referitoare la prevederile art. 6.7 din condiţiile de asigurare, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, motivarea respectând prevederile art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi, permiţând exercitarea controlului judiciar.
Instanţa este îndreptăţită să grupeze diferitele argumente şi să răspundă la motivele de apel şi printr-un considerent comun, nefiind îngrădit dreptul recurentei la un proces echitabil.
Înalta Curte constată că, criticile formulate de recurenta-pârâtă încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă, în fapt la lipsa temeiului legal şi la greşita aplicare şi interpretare a clauzelor contractuale, contract, care în baza art. 969 C. civ. - 1864, reprezintă legea părţilor, astfel încât aceste critici vor fi analizate din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 969 şi urm C. civ. - 1864 prin raportare la clauzele contractului de asigurare încheiat între părţi (art. 6.7, art. 6.15, art. 1, art. 1.2, art. 9.1, art. 9.2).
În mod legal s-a pronunţat instanţa de apel în ce priveşte admisibilitatea capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a autovehiculului societăţii reclamante, avariat în accidentul de circulaţie produs la data de 8 ianuarie 2010, apreciind din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale că, art. 6.7 din contractul de asigurare trebuie interpretat în sensul că sunt excluse de la asigurare pagubele rezultând din întreruperea folosirii autovehiculului până la momentul reparării sale, însă numai cu condiţia ca repararea să se facă la termenele stabilite în contract.
În cauză raportat la starea de fapt stabilită s-a constatat că refuzul de plată a reparaţiilor autovehiculului a fost nejustificat şi ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 9.1 şi 9.2 din contractul de asigurare, imposibilitatea folosirii de către reclamantă a autovehiculului este imputabilă pârâtei.
Instanţa de apel a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 6.15 din contractul de asigurare reţinând în raport de probele administrate în cauză, că nu sunt incidente prevederile art. 6.15 din contract, întrucât avariile produse autovehiculului proprietatea reclamantei rezultă din evenimentul rutier produs la 8 ianuarie 2010, astfel că nu se poate aprecia că cererea de despăgubiri ar fi una frauduloasă sau ar avea la bază acte şi declaraţii false şi faţă de această situaţie apare ca nejustificat refuzul societăţii de asigurare de a plăti contravaloarea reparaţiilor.
Ca atare reclamanta este îndreptăţită să obţină contravaloarea lipsei de folosinţă în condiţiile neîndeplinirii de către asigurător a obligaţiei de plată în termenele prevăzute de art. 9.1, art. 9.2 din Contractul de asigurare a despăgubirilor solicitate în urma producerii evenimentului asigurat, în temeiul art. 1082 C. civ., art. 1084 C. civ.
Instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 1169 C. civ. şi urm. C. civ., probele fiind administrate cu respectarea dispoziţiilor procedurale, îndestulătoare pentru stabilirea împrejurărilor de fapt şi de drept cu privire la lipsa de folosinţă a autovehiculului.
Modul de apreciere a situaţiei de fapt referitoare la contravaloarea lipsei de folosinţă se circumscrie aspectelor de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii atacate încât criticile invocate nu vor putea face obiectul analizei în recurs.
Critica privind achitarea diferenţei de onorariu de 1350 lei, nu se circumscrie motivelor de nelegalitate, ci de netemeinicie, ale hotărârii pronunţate, încât nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului în condiţiile abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 din Vechiul C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
Faţă de prevederile art. 274 C. proc. civ., se va obliga recurenta la plata sumei de 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.I.R. SRL Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.A. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 319 din 20 mai 2014, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC C.I.R. SRL Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 4 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3858/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3876/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
