ICCJ. Decizia nr. 3856/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3856/2014
Dosar nr. 58000/3/2011
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2011 sub nr. 58000/3/2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâtele SC B.P. SA şi E.F.G.N.E.F. II B.V., prin mandatar SC B.P. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: 1. constatarea caracterului abuziv, cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor, al clauzelor contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu SC B.P. SA: 1.1 clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii şi, ca o consecinţă a caracterului abuziv al acestor clauze, constatarea caracterului fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit; 1.2 clauzele care prevăd dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii; 1.3 clauzele care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportat la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile; 1.4 clauzele referitoare la comisionul de acordare/de acordare şi gestiune a creditului; 1.5 clauzele referitoare la instituirea comisionului de administrare lunară şi la modul de calcul al acestuia; 1.6 clauzele referitoare la rambursarea anticipată a creditului parţială/totală, care instituie un comision de rambursare anticipată şi condiţionează rambursarea anticipată de acordul băncii; 1.7 clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor; 1.8 clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita, automat, orice cont al împrumutatului; 1.9 clauzele referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC B.P. SA; 1.10 clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul (de a considera creditul exigibil anticipat) în cazul: a) neexecutării, de către împrumutat, a oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit şi/sau prin contractele accesorii acestuia; b) nerespectării clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit; c) neonorării la termen, de către împrumutat, şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă; 1.11 clauzele referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile sale în calitatea astfel dobândită; 2. constatarea nulităţii altor clauze din contractele de credit, încheiate de reclamanţi cu SC B.P. SA, clauze ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de pârâtă, în temeiul clauzelor contractuale menţionate la pct. 1.1 al primului capăt de cerere al prezentei acţiuni, precum şi a graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale; 3. constatarea nulităţii prevederilor din actele adiţionale emise de SC B. SA cu privire la reclamanţi, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă (atât rata dobânzii curente, cât şi rata dobânzii penalizatoare - dobândă majorată); 4. constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamanţilor, exprimat în calitate de consumatori, de a continua derularea contractelor de credit, încheiate de reclamanţi cu SC B. SA, ce fac obiectul prezentei acţiuni, după eliminarea clauzelor abuzive; 5. restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanţi, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor; 6. obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat motivele de fapt şi de drept pentru care consideră caracterul abuziv al clauzelor menţionate, fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000, întrucât prin aceste clauze nenegociate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În drept, au fost invocate dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, interpretată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ. şi C. proc. civ.
În susţinerea cererii, reclamanţii au depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, contractele de credit încheiate între părţi, graficele de rambursare, actele adiţionale, notificările şi corespondenţa purtate între părţi, înscrisuri privind încercările de soluţionare amiabilă a litigiului.
Prin cererea completatoare depusă la data de 21 februarie 2012, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor şi la acoperirea prejudiciului moral, cuantificat la suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre reclamanţi şi a dobânzii legale pentru sumele achitate în plus de către aceştia.
Prin întâmpinarea depusă la data de 21 februarie 2012 şi la data de 24 aprilie 2012, pârâtele SC B.P. SA şi E.F.G.N.E.F. II B.V. prin mandatar SC B.P. SA au invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâtele au arătat că cererea are caracter patrimonial, în raport de criteriul valoric, aplicabil în funcţie de individualitatea fiecărei pretenţii în parte, dreptul de creanţă este prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani, iar pe fondul cauzei a prezentat argumentele de fapt şi de drept pentru care consideră că respectivele clauze criticate au fost negociate şi, în orice caz, nu sunt abuzive.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 193/2000.
În apărare, pârâtele au depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, dovezi privind renunţarea reclamanţilor la termenul de gândire de 10 zile, înscrisuri privind lipsa oricăror încercări de negociere a clauzelor contractuale din partea reclamanţilor, situaţia privind evoluţia dobânzii variabile, ofertele de produse ale băncii, centralizator privind ofertele formulate conform O.U.G. nr. 50/2010, dovezi privind situaţia dobânzilor pe piaţa bancară la produse similare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 septembrie 2012, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale, iar prin încheierea din data de 30 octombrie 2012, a dispus unirea cu fondul cauzei a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 58000/3/2011, Tribunalul Bucureşti - secţia a Vl-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V., a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, a admis, în parte, capătul 1 de cerere şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară şi al clauzelor referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC B. SA, a admis, în parte, capătul 2 de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzelor menţionate şi a obligat societatea pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară, a obligat pârâta la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanţi către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă, a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale şi a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a arătat că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, din care rezultă că prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze reclamanţii solicită aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, observând, totodată, că prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010, invocate în susţinerea cererii, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci şi un interes public, general, obştesc, rezultă că cererea vizează aplicarea sancţiunii nulităţii absolute şi este imprescriptibilă extinctiv, motiv pentru care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare, prima instanţă a constatat că scopul perceperii acestui comision este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc, precum şi dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 286/2004.
Prima instanţă a apreciat că negocierea putea privi, cel mult, doar cuantumul acestui comision. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamanţi, ci însuşi existenta lui, sustinându-se că se percepe în absenţa unei contraprestaţii din partea pârâtei.
Prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte clauzele în discuţie, acestea nu respectă nici exigenţele bunei credinţe, deoarece inserarea acestui comision a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „.la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". Practic, prin inserarea acestui comision, pârâta a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul părţii reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei- credinţe.
Având în vedere cele expuse mai sus, ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare şi potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prima instanţă a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua şi în absenţa clauzelor considerate abuzive.
Cu privire la petitul referitor la rambursarea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivităţii efectelor nulităţii; numai prin revenirea la situaţia anterioară emiterii actului nul, părţii vătămate îi este reparat întreg prejudiciul, astfel încât prima instanţă a obligat societatea pârâtă la restituirea, către reclamanţi, a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive şi la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanţi către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plaţi şi până la restituirea lor efectivă.
Referitor la alegerea societăţii de asigurări, prima instanţă a apreciat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 190/1999 deoarece, potrivit art. 18 al acestui act normativ „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător".
În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă, prima instanţă a reţinut că din analiza clauzelor contractuale menţionate rezultă că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanţilor existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, fie în funcţie de indicele de referinţă.
Astfel, prima instanţă a apreciat că reclamanţii au avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele E./L./ R.; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile băncii. în aceste condiţii, în care reclamanţii şi-au exercitat opţiunea pentru un anumit tip de credit, prima instanţă a apreciat că aceştia şi-au asumat şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, astfel că cerinţa existenţei relei credinţe a pârâtei nu subzistă.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că în ceea ce priveşte restul clauzelor a căror nulitate s-a solicitat, deşi nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind respinse, ca neîntemeiate, şi aceste capete de cerere.
Referitor la daunele morale solicitate de reclamanţi pentru suferinţele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive practicate de pârâtă, prima instanţă a respins, ca neîntemeiat, şi acest capăt de cerere, având în vedere că reclamanţii s-au rezumat a face simple afirmaţii, nesusţinute de probe, relativ la aceste cereri.
Având în vedere că actele ce formează obiectul prezentului litigiu au fost încheiate între reclamanţi şi pârâta SC B.P. SA, astfel încât această pârâtă justifică legitimitatea procesuală pasivă, întrucât în raport de aceasta se urmăreşte valorificarea drepturilor deduse judecăţii, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare in judecata formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta pârâtă SC B. SA, la data de 01 martie 2013, înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr. 58000/3/2011 la Curtea de Apel Bucureşti, secția a Vl-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei privind comisionul de administrare lunară perceput de bancă, a clauzei privind obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de bancă, precum şi cu privire la obligarea băncii la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară şi a dobânzii legale pentru sumele plătite nedatorat de către reclamanţi către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor, şi menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei primei instanţe ca legale şi temeinice.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.244,89 lei, conform art. 11 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, şi cu timbru judiciar în cuantum de 5 lei, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995.
Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susţinerea cererii de apel.
Prin întâmpinarea depusă la data de 24 mai 2013, intimaţii reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A. au solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta pârâtă SC B. SA şi menţinerea sentinţei civile apelate sub acest aspect ca legală şi temeinică.
Intimaţii reclamanţi nu au depus înscrisuri noi în apărare.
Legal citată, intimata pârâtă E.F.G.N.E.F. II B.V. nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în faţa instanţei de apel prin apărătorul ales, exprimându-şi poziţia procesuală în sensul admiterii apelului declarat de apelanta SC B. SA.
Împotriva aceleiaşi sentinţe au formulat apel apelanţii reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., la data de 27 februarie 2013, înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr. 58000/3/2011 la Curtea de Apel Bucureşti, secția a Vl-a civilă, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 şi urm. C. proc. civ.
Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în conformitate cu prevederile art. 15 lit. j) şi art. 1 din O.G. nr. 32/1995.
Apelanţii nu au depus înscrisuri noi în susţinerea cererii de apel.
Prin întâmpinarea depusă la data de 13 septembrie 2013, intimatele pârâte SC B. SA şi E.F.G.N.E.F. II B.V. au solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanţii reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115 şi urm. C. proc. civ.
Intimatele nu au depus înscrisuri noi în apărare.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 14 noiembrie 2013, apelanţii reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimate prin întâmpinare, menţinându-şi poziţia procesuală exprimată prin motivele de apel.
Prin Decizia civilă nr. 483 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC B. SA, împotriva sentinţei civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 58000/3/2011, în contradictoriu cu intimaţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A.
A admis apelul formulat de apelanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., împotriva sentinţei civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 58000/3/2011, în contradictoriu cu intimaţii SC B. SA, şi E.F.G.N.E.F. II B.V. prin mandatar SC B.P. SA.
A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că:
A constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în contractele de credit încheiate între părţi referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare şi de a debita automat orice cont al împrumutatului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1. În ce priveşte apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA:
Prin sentinţa civilă apelată a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, formulată de reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, constându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară şi la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind, totodată, obligată aceasta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data efectuării plăţilor şi până la restituirea efectivă a sumelor achitate.
Pârâta SC B. SA a înţeles să critice prin apel soluţia de admitere a capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară şi la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare şi, ca o consecinţă, soluţia de admitere a acţiunii în nulitate absolută privind aceste cauze, restituirea comisionului de administrare încasat şi plata dobânzii legale corespunzătoare.
Instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ţinând seama de întregul material probator administrat, efectuând o corectă coroborare şi apreciere a probelor, precum şi o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, cât priveşte soluţia de admitere atacată. De asemenea, motivarea soluţiei în fapt şi în drept a fost realizată în mod corespunzător, oferindu-se răspuns apărărilor părţilor, astfel încât instanţa de apel îşi însuşeşte argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, urmând a completa motivarea soluţiei de admitere, în parte, a cererii, prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta pârâtă.
Între reclamanţi, în calitate de împrumutaţi şi pârâta SC B. SA, în calitate de bancă, s-au încheiat 13 contracte de credit ipotecar şi, respectiv, pentru nevoi personale, având ca obiect acordarea unor împrumuturi băneşti, cu obligaţia rambursării acestora în rate lunare.
Printre alte clauze, părţile au stipulat în aceste convenţii obligaţia pentru împrumutat de a plăti pentru creditul acordat un comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, fără a exista alte stipulaţii contractuale care să definească sfera serviciilor acoperite prin plata comisionului de administrare.
De asemenea, în contractele de credit s-a prevăzut obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare.
Considerând că aceste clauze au caracter abuziv, reclamanţii au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, pe care prima instanţă a apreciat-o ca întemeiată şi în mod just a admis-o, în raport de dispoziţiile Legii nr. 193/2000.
Instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform cărora „orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate". De asemenea, art. 4 din acelaşi act normativ dispune: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."
Verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit încheiate cu reclamanţii, instanţa de apel a constatat că acestea sunt contracte de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
De asemenea, a constatat că respectivele clauze criticate sunt identice în toate convenţiile de credit deduse judecăţii, ceea ce susţine prezumţia lipsei negocierii, dedusă din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără ca banca pârâtă să fi administrat dovezi în sensul că ar fi acordat clienţilor, cel puţin, posibilitatea de a negocia respectivele clauze.
Procedând la analizarea clauzelor declarate de prima instanţă ca fiind abuzive, instanţa de apel a constatat că acestea se înscriu în definiţia legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.
Astfel, clauza din convenţiile de credit încheiate între părţi privind plata comisionului de administrare lunară este, în mod legal şi temeinic, apreciată ca abuzivă, deoarece în contractele însuşite de părţi nu sunt specificate, în niciun mod, contraprestaţiile care să justifice achitarea respectivelor sume, pe întreaga perioadă de creditare. Altfel spus, împrumutaţii sunt obligaţi să achite băncii, pe toată durata de rambursare a creditului, un comision de administrate în cuantum de 0,10% din valoarea soldului, fără ca părţile să arate în contract care este obligaţia corelativă a băncii pentru încasarea acestor sume. Reclamanţii şi-au însuşit contractele de credit cunoscând obligaţia că datorează un comision de administrare, fără a cunoaşte însă care sunt serviciile pe care le primesc în schimb şi fără a avea, astfel, posibilitatea efectuării unui minim control asupra obligaţiilor asumate de pârâtă.
În aceste condiţii, clauza în discuţie nu se bucură de claritate, deoarece, prin raportare la conţinutul convenţiilor de creditare, consumatorii nu sunt înştiinţaţi cu privire la prestaţiile asumate de agentul economic.
Deducerea obligaţiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoştinţelor de specialitate, deoarece sensul noţiunii de „administrare a creditului" nu este cunoscut, în mod facil şi inerent, de orice persoană străină de activitatea desfăşurată în domeniul bancar. De aceea, reclamanţii, în calitate de consumatori persoane fizice, neprofesioniste, aveau dreptul de a cunoaşte toate serviciile şi activităţile pe care banca pârâtă avea obligaţia să le presteze în schimbul comisionului de administrare perceput. în lipsa unei astfel de precizări, banca se găseşte în situaţia de a nu desfăşura niciun fel de prestaţie, dar de a încasa comisionul aferent, fără a fi expusă vreunui risc şi fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision.
Nu pot fi primite susţinerile apelantei în sensul că acest comision de administrare este inclus în obiectul principal al contractului de credit şi că, astfel, este exclus de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. în acest sens, trebuie subliniat că, într-un contract de credit, prestaţia caracteristică a împrumutatului este aceea de a rambursa ratele lunare de credit, la care se adaugă preţul creditului, adică dobânda. Or, diferitele comisioane nu pot fi apreciate ca intrând în sfera obiectului principal al contractului, ci constituie costuri distincte de împrumutul acordat şi dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului. Altfel spus, comisionul de administrare nu constituie un element prin care se defineşte obiectul principal al contractului pentru a fi exclus evaluării privind caracterul abuziv.
Instanţa de apel a considerat ca fiind corectă soluţia primei instanţe, care a reţinut îndeplinirea cerinţelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privinţa clauzei analizate. Astfel, comisionul de administrare nu a format obiectul negocierii sau al posibilităţii de negociere între părţi, nefiind administrate dovezi în acest sens, atât timp cât contractele de credit încheiate de reclamanţi conţin clauze identice în această privinţă. De asemenea, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, care sunt nevoiţi să achite sume de bani pentru contraprestaţiile băncii care nu le sunt în niciun fel cunoscute. Dezechilibrul rezultă din faptul că reclamanţii plătesc comisionul de administrare, iar în lipsa prevederii în contract a contraprestaţiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancţionată între părţi ori pe cale judiciară. Caracterul semnificativ al dezechilibrului se desprinde din împrejurarea că acest comision se achită prin raportare la valoarea soldului, lunar şi pe întreaga durată de creditare, până la rambursarea întregului credit, adică pe perioade care depăşesc, în unele cazuri, 30 de ani. în fine, lipsa bunei-credinţe a băncii s-a reţinut prin aceea că banca a omis, cu intenţie, să stipuleze în contractele de adeziune, preformulate, obligaţiile asumate în schimbul comisionului de administrare, îngrijindu-se să nu ignore numai obligaţia de plată a consumatorilor.
Referirile apelantei la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care recunosc legalitatea comisionului de administrare, nu prezintă nicio relevanţă pentru soluţionarea prezentei cauze, deoarece, pe de-o parte, acest act normativ nu se aplică şi contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei, cum este cazul în speţă, iar pe de altă parte, clauza este abuzivă prin prisma dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv ca urmare a faptului că lipseşte indicarea din cuprinsul contractelor a contraprestatiei băncii. Altfel spus, comisionul de administrare nu este considerat abuziv doar prin simplul fapt al stipulării lui, ci ca o consecinţă a caracterului echivoc al clauzei care îl cuprinde şi care nu permite o minimă verificare a obligaţiilor corelative ale băncii împrumutătoare.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că este abuzivă şi clauza din contractele de credit privind obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind valabile consideraţiile de mai sus privind caracterul nenegociat al acestei clauze, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În privinţa contractelor de credit ipotecar, prima instanţă a reţinut, în mod corect, incidenţa art. 18 din Legea nr. 190/1999, în conformitate cu care contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
În privinţa contractelor de credit pentru nevoi personale, nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale speciale, dar sunt incidente aceleaşi raţiuni care au determinat legiuitorul să interzică băncii creditoare impunerea asigurătorului.
Astfel, la încheierea contractului de asigurare, împrumutatul poate şi trebuie să beneficieze de principiul autonomiei de voinţă, să aleagă liber persoana asigurătorului, astfel încât să se asigure, în cazul intervenirii riscurilor asigurate, că despăgubirile sau indemnizaţiile corespunzătoare vor fi achitate. în acelaşi timp, întrucât împrumutatul are calitatea de asigurat în contract şi achită primele de asigurare, acesta poate şi trebuie să contracteze cu o societate de asigurare care îi satisface interesele inclusiv sub aspectul costurilor asigurării, fără a se vedea supus riscului de a plăti prime de asigurare peste posibilităţile şi necesităţile sale.
Împrejurarea că banca pune la dispoziţie o listă cu societăţile de asigurare cotate cel mai bine pe piaţa de profil nu înlătură caracterul abuziv al clauzei, deoarece analiza se raportează la modul de formulare al acesteia, iar nu la modalitatea în care banca o pune în executare. Astfel, o atare clauză ar lăsa băncii posibilitatea de a indica debitorului său o singură societate de asigurare agreată sau mai multe, limitând opţiunea sa şi prejudiciindu-l sub aspectul costurilor asigurării sau al acoperirii riscurilor asigurate.
Aşa fiind, din modul de formulare rezultă crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât banca este liberă să aleagă una sau mai multe societăţi de asigurare pe care să i le impună împrumutaţilor săi, fără ca aceştia să poată alege un alt asigurător care să răspundă cel mai bine intereselor lor.
De asemenea, reaua-credinţă a băncii rezultă din intenţia cu care aceasta a stipulat clauza preformulată, cu încălcarea dispoziţiei legale exprese, cuprinse în art. 18 din Legea nr. 190/1999, care nu îi dă dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
Faţă de cele arătate, s-a reţinut ca fiind legală şi temeinică soluţia de constatare a caracterului abuziv a celor două clauze analizate şi, pe cale de consecinţă, ca fiind justă soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractelor de credit numai în privinţa acestor clauze, urmând ca raporturile contractuale dintre părţi să subziste fără prevederile declarate abuzive.
De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţi, pentru restabilirea situaţiei anterioare şi pentru înlăturarea tuturor consecinţelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, s-a reţinut că prima instanţă a obligat, în mod corect, pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare lunară.
În ceea ce priveşte acţiunea în restituirea prestaţiilor, aceasta a fost întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamanţilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora aceştia şi-au executat obligaţiile.
Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 şi urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, instanţa de apel a constatat întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamantul - solvens, cu privire la comisionul de administrare, a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective, prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.
S-a reţinut că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. în schimb, în cazul de faţă este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.
Dată fiind reaua credinţă a pârâtei, astfel cum s-a reţinut mai sus, dedusă din modul de formulare a clauzei privind comisionul de administrare lunară, aceasta a fost, în mod just, obligată la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a debitelor, conform art. 994 C. civ.
2. În ce priveşte apelul declarat de reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A.
Prin sentinţa civilă apelată a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, constându-se caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară şi la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind totodată obligată aceasta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data efectuării plăţilor şi până la restituirea efectivă a sumelor achitate. în schimb, prima instanţă a respins,ca neîntemeiate, celelalte pretenţii ale reclamanţilor privitoare la alte clauze criticate ca fiind abuzive şi la plata unor despăgubiri morale, fiind respinsă, totodată, ca neîntemeiată şi cererea formulată de aceeaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V.
Reclamanţii au înţeles să critice soluţiile de respingere pronunţate de prima instanţă, pe care instanţa de apel Ie-a apreciat, în parte, ca fiind legale şi temeinice, cu precizarea că prezintă caracter abuziv şi clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare şi de a debita, automat, orice cont al împrumutatului.
Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare este abuzivă prin aceea că are un conţinut echivoc, nu cuprinde niciun element pe baza căruia să se verifice temeinicia motivelor care să justifice derogarea de la principiul forţei obligatorii şi al irevocabilităţii actului juridic civil. Astfel, cum a fost necesar acordul ambelor părţi pentru perfectarea contractului de credit, tot astfel regula impune ca ambele părţi să-şi exprime consimţământul mutual pentru modificarea unor clauze contractuale, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ. Or, banca pârâtă şi-a rezervat dreptul de a modifica, în mod unilateral, comisioanele bancare, fără a se arăta împrejurările în care o atare conduită contractuală ar fi justificată. în acest mod, se lasă la discreţia băncii posibilitatea ca, oricând, să modifice cuantumul comisioanelor stipulate, iar în eventualitatea unui litigiu, nu se poate aprecia dacă modificarea este întemeiată sau nu, conform unor criterii obiective.
Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind corectă o atare majorare unilaterală a comisioanelor, pentru a nu se reţine caracterul abuziv al clauzei ar trebui ca, în urma intervenirii modificării, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractele de faţă, astfel că, indiferent de alte consideraţii, clauza analizată este abuzivă.
Invers, modificarea comisioanelor ar fi posibilă şi în jos, în sensul micşorării, însă o atare posibilitate nu poate fi verificată atât timp cât nu sunt precizate criteriile pe baza cărora s-ar putea produce aceasta.
Faptul că în cazurile concrete ale reclamanţilor nu s-a pus problema modificării comisioanelor bancare nu constituie un argument solid în sensul lipsei caracterului abuziv al clauzei, deoarece Legea nr. 193/2000 sancţionează existenta acestei caracteristici, iar nu modul în care a fost exercitată respectiva stipulaţie contractuală. Altfel spus, nu este relevant faptul că banca nu a făcut aplicarea acestei clauze, ci faptul că aceasta lasă locul unui abuz împotriva consumatorului, elementele care alcătuiesc costul total al creditului fiind lăsate la puterea discreţionară a băncii creditoare.
Aşa fiind, clauza analizată este nenegociată, conform considerentelor arătate mai sus, este imprecisă, ca formulare, prin aceea că nu conţine niciun element pe baza căruia să se verifice justeţea modificării unilaterale a contractelor, este rezultatul relei-credințe a pârâtei, care a stipulat clauza preformulată în convenţiile tipizate şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, defavorizând consumatorii.
Tot abuzivă este şi clauza privind dreptul băncii de a debita, automat, orice cont al împrumutatului, fiind aplicabile aceleaşi considerente de mai sus. în plus, trebuie precizat că abuzul rezultă din lipsa oricăror criterii care să individualizeze conturile ce pot fi debitate automat, în condiţiile în care reclamanţii au dreptul de a-şi deschide conturi bancare cu destinaţii speciale. Or, tragerile sumelor din conturi afectate anumitor scopuri pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau pentru terţe persoane, străine de convenţiile de credit, cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative.
De exemplu, un împrumutat îşi deschide un cont bancar în care virează sumele reprezentând prestaţia întreţinerii pentru minorul aflat în întreţinerea sa, care astfel se vede lipsit de mijloacele necesare traiului, deşi satisfacerea creanţei sale este prioritară faţă de valorificarea celorlalte creanţe, inclusiv bancare, conform art. 563 C. proc. civ. Tot astfel, contul debitat poate fi alimentat cu drepturi salariale, care nu ar putea fi urmărite de creditori decât în limita unei treimi din nivelul salariului, conform art. 409 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziţii legale sunt imperative în protejarea drepturilor şi intereselor debitorului şi a creditorilor acestuia, însă respectarea lor este pusă sub semnul întrebării în situaţia în care pârâta poate efectua tragerea ratelor de credit restante din orice cont al debitorului său, fără a ţine seama de destinaţia specială a acestuia.
La fel, nu prezintă importanţă faptul că, în cazul reclamanţilor, nu s-a ajuns în situaţia de a se debita astfel de conturi, ci este relevant faptul că respectiva clauză, prin modul de formulare, lasă la discreţia băncii posibilitatea de a acţiona contrar unor dispoziţii legale imperative.
Faţă de cele arătate, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al celor două clauze analizate şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a acestora, înlăturându-le din contractele de credit încheiate între părţi, care vor rămâne în fiinţă, conform art. 13 din Legea nr. 193/2000, cu excluderea tuturor clauzelor apreciate pe cale judiciară ca fiind abuzive.
S-a mai reţinut că toate celelalte 7 clauze criticate de reclamanţi nu constituie clauze abuzive, astfel cum a constatat, în mod corect, şi prima instanţă, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 193/2000.
Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii nu are caracter abuziv, fiind neîntemeiată solicitarea reclamanţilor de a se constata caracterul fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit. În acest sens, este relevant faptul că reclamanţii au optat pentru încheierea convenţiilor de creditare pe durata prevăzută în contract, acceptând preţul creditului, respectiv obligaţia de plată a dobânzii contractuale. Clauza privind caracterul fix al dobânzii este clară în sensul că aceasta se întinde pentru o perioadă de 12 luni, calculată de la momentul primei trageri din contul de credit.
Aşadar, consumatorii sunt, în mod neechivoc, înştiinţaţi despre faptul că rata dobânzii este fixă numai pentru o anumită perioadă, respectiv pentru primele 12 luni, acceptând că pentru perioada ulterioară şi până la rambursarea creditului dobânda va fi variabilă. Sub acest aspect, nu se poate reţine faptul că stipulaţia contractuală nu ar fi formulată prin utilizarea unor termeni clari, precişi, accesibili oricărui consumator fără cunoştinţe de specialitate.
Ulterior perioadei de 12 luni, dobânda contractuală devine variabilă, fiind acceptată de către ambele părţi prin semnarea contractului de creditare. Modalitatea în care banca va proceda la modificarea ratei dobânzii nu este discreţionară, atât timp cât în contractele de credit s-au prevăzut, în clar, împrejurările şi condiţiile în care intervine modificarea acesteia, fie în sensul majorării, fie în sensul micşorării. Astfel, dobânda se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în moneda contractului, iar acest indice de referinţă se determină în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii pe piaţa bancară din România. Aşa fiind, verificarea cuantumului dobânzii contractuale este posibilă, pornind de la criteriile clare arătate în contractele de credit, orice consumator nemulţumit având posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a constata neconformitatea dobânzii variabile cu clauzele contractuale, dacă este cazul. Controlul judiciar este posibil, atât timp cât în convenţia părţilor se găsesc elementele ce permit verificarea modalităţii în care fluctuează dobânda contractuală variabilă în cazul fiecărui contract de credit în parte.
De asemenea, conform aceloraşi clauze contractuale, valoarea indicelui de referinţă este adusă la cunoştinţa publică prin intermediul unităţilor de presă şi prin afişare la sediul băncii, iar orice modificare a ratei dobânzii este comunicată anterior împrumutatului, care are, astfel, posibilitatea de a acţiona conform intereselor sale, verificând, inclusiv, corecta aplicare a clauzei contractuale în discuţie de către bancă.
Prin urmare, atât timp cât reclamanţii şi-au asumat semnarea contractelor de credit cu o dobândă fixă pe o durată determinată şi cu o dobândă variabilă ulterior acestei perioade, iar convenţiile conţin elemente clare şi suficiente pentru determinarea ratei dobânzii, nu se poate considera că este abuzivă clauza privind modificarea acesteia, fiind posibil controlul judiciar în caz de litigiu între părţi cu privire la cuantumul dobânzii calculate de către banca pârâtă.
Ca o consecinţă a reţinerii caracterului legal al clauzei privind modificarea unilaterală a ratei dobânzii, apare ca fiind legală şi clauza accesorie privind dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii. în acest mod, ambele părţi au evidenţa clară şi actualizată a sumelor rămase de restituit din creditul acordat, incluzând cuantumul actual al ratei dobânzii variabile.
Nici clauza privind modalitatea de calcul a ratei dobânzii raportat la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile nu poate fi apreciată ca abuzivă, atât timp cât exprimarea este clară, neechivocă şi inteligibilă pentru consumatori. în plus, Regulamentul B.N.R. cuprindea o dispoziţie în baza căreia băncile puteau considera anul de 360 de zile pentru calcularea dobânzii, fiind păstrată această posibilitate şi prin O.U.G. nr. 50/2010, în art. 38. în orice caz, chiar dacă s-ar considera că această clauză este abuzivă, dezechilibrul creat în detrimentul împrumutaţilor nu este unul semnificativ, de natură a atrage nulitatea absolută a clauzei.
Clauza referitoare la comisionul de acordare/de acordare şi gestiune a creditului nu este abuzivă pentru faptul că acesta este prevăzut într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcţie de valoarea creditului, care se plăteşte o singură dată, la semnarea contractului, iar nu pe toată durata de creditare. Altfel spus, consumatorul este înştiinţat de la început şi în mod neechivoc despre faptul că are obligaţia de a suporta costurile încheierii contractului de credit. Chiar dacă nu sunt indicate în contracte serviciile acoperite prin plata acestui comision, acest lucru rezultă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenţei acestui, respectiv data perfectării contractului de credit, astfel că orice consumator fără cunoştinţe de specialitate înţelege că trebuie să suporte cheltuielile generate cu personalul băncii pentru primirea cererii de creditare, consultanţa acordată pentru formarea dosarului, verificarea documentaţiei depuse, verificarea eligibilităţii clientului etc.
Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât aceasta a înţeles să aplice regula proporţionalităţii. în plus, chiar dacă operaţiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ şi, în principal, tipice, totuşi importanţa analizei fiecărui dosar de credit creşte proporţional cu valoarea creditului. De asemenea, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi să solicite stipularea unui comision fix pentru perfectarea contractului şi, în funcţie de poziţia băncii, să decidă acceptarea sau neacceptarea condiţiilor de creditare.
Nu este abuzivă nici clauza referitoare la instituirea comisionului de rambursare anticipată şi necesitatea acordului băncii în acest sens, atât timp cât în contractele de credit sunt stipulate, în clar, cuantumul comisionului şi condiţiile în care se plăteşte acesta. Faptul că este necesar acordul băncii pentru rambursarea anticipată şi că se plăteşte un comision în acest scop se justifică prin împrejurarea că termenul contractului de creditare nu este stipulat numai în favoarea debitorului, ci şi în favoarea creditorului, care va fi lipsit de încasarea dobânzii contractuale pentru perioadă ulterioară rambursării anticipate şi până la expirarea duratei iniţiale de creditare. Altfel spus, banca va percepe o dobândă mai mică decât cea preconizată iniţial, prin micşorarea perioadei de rambursare a împrumutului, ceea ce justifică atât necesitatea consimţământului său, ca aplicare a principiului irevocabilităţii contractului, cât şi dreptul de a încasa un comision perceput pentru serviciile pe care trebuie să le întreprindă pentru recalcularea dobânzii datorate de către împrumutat în urma rambursării anticipate.
Mai trebuie subliniat că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, care exclud perceperea unui comision de rambursare anticipată, nu sunt aplicabile contractelor încheiate între părţi anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, astfel că aprecierea caracterului abuziv se poate face exclusiv prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Or, conform considerentelor de mai sus, nu se poate considera că respectiva clauză ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât comisionul de rambursare achitat de către debitor este stipulat într-un procent aplicabil la cuantumul sumei plătite anticipat, în timp ce banca efectuează operaţiuni suplimentare pentru recalcularea debitului datorat şi este lipsită de dobânda contractuală pentru perioada pentru care s-a făcut rambursarea anticipată.
De asemenea, clauza referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul (de a considera creditul exigibil anticipat) nu este abuzivă, atât timp cât părţile au prevăzut în mod clar şi determinat situaţiile în care poate interveni această sancţiune de drept civil, respectiv în cazul: a) neexecutării, de către împrumutat, a oricărei obligaţii asumate prin contractul de credit şi/sau prin contractele accesorii acestuia; b) nerespectării clauzelor contractuale de către orice persoană terţă obligată faţă de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit; c) neonorării la termen, de către împrumutat, şi declarării scadente a altor obligaţii ale acestuia faţă de bancă.
Din modul de formulare a clauzei rezultă că scadenţa anticipată este legată de neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractele de credit în discuţie şi faţă de banca creditoare, iar nu prin orice alte contracte încheiate cu alţi creditori. Părţile au stabilit situaţiile în care banca are dreptul de a declara scadenţa anticipată, în împrejurări clar determinate şi nelăsate la discreţia acesteia, având legătură cu prezentele contracte de credit sau cu alte contracte de creditare în care conduita reclamanţilor, coroborată cu trecerea timpului pentru împlinirea scadenţei obişnuite, ar putea determina un risc major pentru nerambursarea creditului ce formează obiectul convenţiilor în discuţie.
Nu este abuzivă nici clauza referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile sale în calitatea astfel dobândită. Prevederea cuprinsă în contractele de credit este clară în privinţa mandatului acordat de către debitor băncii creditoare şi este susceptibilă de control judiciar, în cazul în care conduita băncii ar fi abuzivă. Totuşi, trebuie subliniat că pârâta are tot interesul de a asigura o bună administrare a bunului adus ca garanţie, astfel încât să îşi asigure rambursarea creditului sau acoperirea creanţei, în caz de neexecutare din partea împrumutatului. O exercitare neconformă a mandatului deschide părţii interesate calea acţiunii în justiţie pentru remedierea eventualelor prejudicii.
Instanţa de apel a apreciat că nu este justificată nici cererea privind anularea actelor adiţionale la contractele de credit, atât timp cât, pe de-o parte, acestea nu au fost însuşite de către reclamanţi, iar pe de altă parte, dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile convenţiilor încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Soluţia de respingere a capătului de cerere privind plata despăgubirilor morale a fost găsită corectă, legală şi temeinică, atât timp cât reclamanţii nu au administrat dovezi în sensul îndeplinirii cumulative a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998, art. 999 C. civ. Fapta ilicită a pârâtei este reprezentată de stipularea celor 4 clauze apreciate ca abuzive, în timp ce pentru restul clauzelor nu s-a reţinut încălcarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor. De asemenea, vinovăţia băncii pârâte a fost dovedită, atât timp cât aceasta, cu ştiinţă, a formulat şi a inserat în contractele de adeziune clauzele apreciate ca abuzive.
Cu toate acestea, prin raportare la aceste clauze abuzive, nu se poate reţine dovedirea prejudiciilor morale suferite de reclamanţi, nefiind administrate probe în acest sens.
Apelanţii reclamanţi s-au mărginit la a indica, în general, existenţa unor frustrări, temeri şi suferinţe psihice generate de inserarea clauzelor abuzive în contractele de creditare, însă nu au indicat, în cazul concret, cum s-au produs şi cum s-au manifestat aceste stări negative în persoana fiecărui împrumutat în parte.
În plus, în privinţa clauzelor vizând impunerea societăţii de asigurare, a modificării unilaterale a comisioanelor şi a debitării oricăror conturi ale împrumutaţilor, se constată că reclamanţii nu au susţinut şi, cu atât mai puţin, nu au dovedit că, în cazurile concrete, s-ar fi făcut aplicarea acestor clauze abuzive, astfel că presupusul prejudiciu este numai unul eventual. Nefiind produs un prejudiciu real, pe cale de consecinţă, acesta nu este cert şi nici nu există obligaţia reparării lui.
Cât priveşte clauza vizând comisionul de administrare, prin restituirea sumelor achitate cu acest titlu şi a dobânzii legale aferente se asigură acoperirea prejudiciului material suferit, în timp ce pentru prejudiciul moral nu s-au administrat dovezi în sensul producerii lui.
Nefiind făcută dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului, pe cale de consecinţă nici nu se pune problema existenţei legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Cum condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie să fie îndeplinite cumulativ, rezultă că este corectă soluţia de respingere a acestor pretenţii, ca urmare a neprobării prejudiciului invocat.
Instanţa de apel a considerat că este corectă soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V., atât timp cât aceasta nu a fost parte în contractele de credit invocate şi nici nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că aceste contracte au format obiectul cesiunii de la banca pârâtă, în calitate de cedent, către această a doua pârâtă, terţă de contracte, în calitate de cesionar.
Nu au fost ataşate contractele de cesiune invocate, dar nici dovada notificării acestora către reclamanţi, în calitate de debitori cedaţi, astfel încât raporturile contractuale de creditare se derulează în continuare cu unitatea bancare semnatară a convenţiilor de credit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurenţii-reclamanti B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A. cât şi pârâta-recurentă SC B. SA Bucureşti.
I. În ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă SC B. SA, aceasta a adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Astfel, în ce priveşte caracterul abuziv al clauzei privind perceperea de către bancă a unui comision de administrare lunară, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la obiectul principal al contractului, printre aceste clauze numărându-se şi cea referitoare la comisionul de administrare.
Instanţa de apel a ignorat faptul că aceste credite sunt contracte de împrumut complexe, ce diferă de un contract de împrumut clasic, deoarece activitatea băncii imprimă o particularitate acestor contracte, acordarea lor presupunând o serie de costuri inerente, implicite şi de neevitat pentru bancă, or, tocmai acest caracter al lor determină includerea în obiectul principal al contractului.
În sensul acestor susţineri recurenta-pârâtă a invocat şi prevederile art. 2 lit. d) şi e) din Legea nr. 289/2004, arătând că, potrivit acestor dispoziţii legale în costul total al contractului, redenumit dobândă anuală efectivă (D.A.E.), intră şi aceste comisioane, rezultând că acestea reprezintă obiectul principal al contractului.
S-a mai susţinut de către recurenta-pârâtă că şi în ce priveşte limbajul uşor inteligibil al clauzei care instituie comisionul de administrare, această condiţie este îndeplinită, noţiunea de „administrare" nepresupunând cunoştinţe de specialitate, contrar considerentelor instanţei de apel, fiind evident, pentru orice persoană cu nivel mediu de pregătire, că obţinerea unui credit bancar presupune o serie de obligaţiuni administrative al căror cost se concretizează, din punct de vedere pecuniar, în comision de administrare.
După acordarea creditului, banca desfăşoară anumite activităţi privind stabilire şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţei ratelor, transmiterea notificărilor în cazul apariţiei unor modificări pe durata executării contractului, toate aceste activităţi presupunând resurse de personal care presupun şi resurse financiare, aceste servicii trebuind plătite de către debitor, nu de către bancă.
Mai mult, o parte dintre reclamanţi sunt persoane cu studii superioare, astfel încât este de presupus că ei au o înţelegere, peste medie, a ceea ce presupune administrarea unui credit.
2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ce priveşte clauza care instituie comisionul de administrare.
Pentru calificarea unei clauze ca abuzivă trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) Clauza respectivă să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;
b) Clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului;
c) Dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credinţe.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece a făcut abstracţie de specificul pe care negocierea îl prezintă în ceea ce priveşte acest tip de contracte, contractele preformulate, nefiind, prin ele însele, contracte abuzive.
Datorită specificului activităţii bancare s-a impus utilizarea unor contracte preformulate, care nu exclud negocierea.
În speţă, fiecare dintre reclamanţi au avut posibilitatea negocierii, însă aceştia nu au exercitat efectiv, ci au acceptat condiţiile de creditare în varianta propusă de către bancă, însă nimic nu i-a împiedicat pe clienţi să solicite informaţii suplimentare, să ridice obiecţiuni şi chiar să solicite modificare ori completarea anumitor clauze contractuale ori să negocieze condiţiile speciale, toţi reclamanţii încheind contractele fără să uzeze de termenul de gândire de 10 zile şi fără să facă vreo discuţie cu banca.
S-a mai susţinut că o particularitate a negocierii în cazul contractelor preformulate, rezultă şi din aspectul că, la data încheierii contractelor de credit, exista o varietate de produse de creditare, iar selecţia fiecărei variante a aparţinut consumatorului, prin completarea cererii de creditare cu indicarea tipului de contract pe care îl solicită.
De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că reclamanţii au avut o problemă de înţelegere a clauzelor abia după trecerea unei perioade de 4-5 ani de la încheierea contractelor de credit.
În ce priveşte considerentele deciziei instanţei de apel cu privire la faptul că în cuprinsul contractului nu se enumera prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, recurenta-pârâtă a arătat că această împrejurare nu reprezintă o cauză care să conducă la constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, din perspectiva dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
S-a susţinut că, atâta timp cât comisionul este datorat în baza unor activităţi desfăşurate de către bancă în beneficiul împrumutatului, chiar dacă prestaţiile băncii nu sunt enumerate, clauza nu poate fi considerată ca determinând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Ca un argument în plus, recurenta-pârâtă a susţinut că O.U.G. nr. 50/2010 a indicat, expres, posibilitatea perceperii de către bănci a comisionului de administrare, chiar dacă acest act normativ nu este aplicabil în speţa de faţă.
În ce priveşte absenţa bunei credinţe a băncii, prin neindicarea operaţiunilor pentru care se datorează comisionul de administrare, s-a susţinut că această intenţie nu a fost dovedită, de fapt, cerinţa încălcării benei-credinţe referindu-se la dezechilibrul pe care îl creează neindicarea în contract a operaţiunilor pentru care se datorează comision de administrare. Or, cum nu există dezechilibru contractual, între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu se poate vorbi despre rea-credinţă.
S-a mai susţinut că banca a fost de bună credinţă, atât în perioada precontractuală, când a pus la dispoziţia reclamanţilor informaţiile legate de credit, prin presă şi la sediile proprii, precum şi în perioada anterioară declanşării litigiului prin formularea unor oferte, dar care au fost respinse de către reclamanţi, dar nu şi de alţi clienţi, care au participat la conciliere.
3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 18 din Legea nr. 190/1999, în ce priveşte clauza privind obligarea reclamanţilor la încheierea contractelor de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă.
Cu privire la caracterul nenegociat al acestei clauze, recurenta-pârâtă a arătat că îşi menţine criticile de nelegalitate formulate cu prilejul analizării clauzei privind comisionul de administrare.
Nelegalitatea deciziei recurate rezultă, în primul rând, din extinderea domeniului de aplicarea al art. 18 din Legea nr. 190/1999, care deşi se referă doar la cazul contractelor de credit ipotecar, instanţa de apel extinzând, în mod nelegal, domeniul de aplicare al acestui articol şi la creditele acordate reclamanţilor, care nu au caracter ipotecar.
S-a mai susţinut că reclamanţii aveau, în fapt, de ales între mai multe societăţii de asigurare agreate de bancă, deci alegerea aparţinea fiecăreia dintre aceştia.
S-a mai relevat faptul că dincolo de aceste aspecte de nelegalitate, existenţa unor societăţi de asigurare agreate de către bănci, facilitează raporturile acesteia cu aceste societăţi, fiind mult mai facilă administrarea acestor relaţii cu societăţi agreate. Mai mult, s-a susţinut că, nimic nu i-a împiedicat pe reclamanţi ca la încheierea contractului, în măsura în care nu ar fi agreat niciuna dintre societăţile de asigurări propuse de bancă, să opteze pentru o altă societate de asigurări.
4. Instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală, cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ce priveşte clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare.
Soluţia instanţei de apel este nelegală, atât din perspectiva constatării caracterului nenegociat al acestei clauze, cât şi din cea a creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor, cu încălcarea cerinţelor bunei-credinte, reiterând susţinerile formulate cu privire la comisionul de administrare.
Justificarea existenţei acestei clauze rezultă din aceea că după acordarea creditului, stabilirea şi calcularea dobânzii, urmărirea scadenţelor ratelor, transmiterea notificărilor necesare în cazul în care apar modificări pe durata executării mandatului, implică activităţi de gestionare a creditului, care presupun noi costuri de personal şi resurse financiare, astfel încât este necesară modificarea, în sensul majorării, a acestor comisioane, pentru asigurarea echilibrului contractual.
S-a invocat şi faptul că în cazul contractului de nevoi personale, la clauza stipulată în art. 4 pct. 5 se arată că împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea comisioanelor, iar neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului, de la data modificării comisionului, se consideră acceptare tacită.
5. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauza privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului.
Aplicarea greşită a legii rezultă din constatarea caracterului abuziv al acestei clauze ca urmare a producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, această clauză neavând nicio conotaţie abuzivă, de natură să producă un asemenea dezechilibru, constituind doar o aplicaţie, în materia conturilor bancare, a compensaţiei din dreptul comun.
În cazul sumelor depuse la bancă de către client, banca devine proprietară asupra acestora, iar clientul dobândeşte un drept de creanţă faţă de bancă, reprezentat de suma depusă şi, după caz, dobânzi.
În cazul sumelor împrumutate de bancă clientului situaţia este inversă, astfel încât, în condiţiile în care clientul înregistrează restanţe dar are şi disponibil în conturile deschise la bancă, operează o compensare între creanţa clientului faţă de bancă şi creanţa băncii faţă de client, până la concurenţa celei mai mici sume, astfel încât debitarea automată a contului nu este decât consecinţa acestei operaţiuni de compensare.
II. În ce priveşte recursul formulat de recurenţii-reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., aceştia au adus următoarele critici deciziei recurate:
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii în ce priveşte clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii.
Astfel, instanţa de apel a considerat că există elemente clare şi suficiente pentru determinarea ratei dobânzii, deoarece dobânda este raportată la indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare, care, la rândul său, se determină în funcţie de costul surselor de finanţare şi de evoluţia dobânzii pe piaţa bancară din România.
a) în ce priveşte contractele de credit ipotecar, recurenţii-reclamanţi au susţinut că indicele de referinţă nu constituie, prin modul său de calcul, un element clar şi suficient pentru determinarea ratei dobânzii.
Alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, prezumă a avea caracter abuziv prevederea contractuală care dă dreptul comerciantului să modifice clauzele contractuale (inclusiv pe cele referitoare la rata dobânzii) fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract.
Prin motiv întemeiat specificat în contract se înţelege un eveniment (situaţie, împrejurare) al cărui conţinut şi incidenţă să poată fii determinate exclusiv pe baza prevederilor contractuale, raţiunea unei asemenea interpretări fiind aceea de a permite consumatorului să identifice intervenirea situaţiei care atrage exercitarea dreptului de modificare unilaterală a contractului, dar şi de a permite instanţei să verifice, în caz de litigiu dacă exercitarea dreptului de modificare unilaterală a fost realizată conform contractului.
Sub acest aspect clauza ce reglementează evoluţia dobânzii nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, clauza neindicând sfera surselor de finanţare sau instituţiilor de credit avute în vedere pentru aplicarea mecanismului de modificare unilaterală a ratei dobânzii; mecanismul de calcul al evoluţiei costului surselor de finanţare sau al evoluţiei dobânzii la creditele ipotecare; intervalul de timp la care se analizează incidenţa criteriilor de modificare unilaterală a ratei dobânzii.
De asemenea, alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, prezumă a avea un caracter abuziv prevederea contractuală care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să i-a cunoştinţă la data semnării contractului.
Contractele de credit ipotecar ce fac obiectul acţiunii nu definesc noţiunile de cost al surselor de finanţare şi de evoluţie a dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, neindicând criteriile prin raportare la care consumatorul să poată identifica producerea acestora.
Totodată, alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, prezumă a avea caracter abuziv prevederea contractuală care este astfel formulată încât sfera sa de incidenţă poate fi stabilită, exclusiv de către comerciant, or, în speţa de faţă clauza care permite băncii să modifice rata dobânzii în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România este o clauză al cărui conţinut poate fi stabilit doar de către comerciant, reclamanţii neputând configura în nici un fel conţinutul acestei clauze.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este calificată drept abuzivă prevederea contractuală care este inclusă într-un contract tip şi este formulată astfel încât creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Contractele de credit ce fac obiectul cauzei de faţă, sunt contracte de adeziune, nenegociate, mecanismul de modificare al ratei dobânzii fiind prevăzut doar în folosul băncii, astfel încât apar ca evidente atât absenţa bunei-credinţe a băncii la momentul inserării în contract a respectivelor clauze, cât şi existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor.
Absenţa bunei-credinţe a fost dovedită şi prin modul în care banca a înţeles să se folosească de clauzele referitoare la rata dobânzii, deoarece, deşi principalii indicatori - L., E., B.- au suferit diminuări semnificative, rata dobânzii nu a cunoscut diminuări, ci dimpotrivă, majorări.
b) În ce priveşte creditele de consum, incidenţa Legii nr. 193/2000 asupra clauzei referitoare la modificarea ratei dobânzii este şi mai evidentă, în condiţiile în care în aceste contracte nu se instituie nici un criteriu privind mecanismul de evoluţie al acesteia, prevăzându-se doar faptul că, după un an, dobânda este indexabilă.
Cu privire la aceste critici recurenţii-reclamanţi au arătat că ele se încadrează nu numai în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci şi în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita aplicare a legii şi în ce priveşte clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, aceasta datorită raportului de accesorialitate dintre clauzele referitoare la modificarea graficelor de rambursare şi cele privind modificarea unilaterală a ratei dobânzii.
3. Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi în ce priveşte soluţia dată la clauza privind modalitatea de calcul a dobânzii, raportat la o perioadă de 360 de zile în loc de 365 de zile.
Este adevărat că includerea în formula de calcul a ratei dobânzii pentru un an considerat a avea 360 de zile nu este, prin ea însăşi, nelegală, dar cu condiţia ca formula astfel configurată să nu conducă la stabilirea unei rate totale a dobânzii, la nivelul unui an, mai mare decât cea prevăzută în contract.
Viciul metodei de calcul utilizată de către bancă este acela că, deşi recurge la calificarea unui an ca vând 360 de zile, determină, la nivelul unei luni, nu o rată a dobânzii aferentă a 30 de zile, ci una aferentă numărului real de zile ale lunii respective, ceea ce determină ca la nivelul unui an să se plătească o dobândă aferentă unui număr de 365 sau 366 de zile, adică mai mare decât cea stipulată în contractul de credit.
În acest fel, contractele de credit conţin atât o clauză care prevede o anumită rată a dobânzii, cât şi o clauză care instituie un mecanism de calcul al ratei dobânzii care generează, în concret, o rată a dobânzii mai mare decât cea expres stipulată, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.
S-a mai criticat faptul că decizia recurată are ca temei legal un regulament al BNR nenominalizat, precum şi dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, care sunt neaplicabile contractelor în curs de derulare.
S-a mai susţinut de către recurenţi că prin clauza menţionată se produce un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, prin aceea că reclamanţii trebuie să plătească un plus de dobândă căreia nu-i corespunde nici o prestaţie suplimentară din partea băncii.
4. Hotărârea instanţei de apel este nelegală în ce priveşte soluţia cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare şi gestiune a creditului.
Deşi instanţa de apel a reţinut că această clauză nu ar avea caracter abuziv, deoarece serviciile acoperite de acest comision, chiar dacă nu sunt menţionate în contractul de credit, ar rezulta din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenţei acestuia, însă, în realitate, obligaţiile corelative ale băncii nu sunt definite în contractele de credit, astfel încât devin incidente dispoziţiile alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Mai mult, în cazul contractelor de credit ipotecar, hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, care dispun că în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz.
5. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicare şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale, în ce priveşte clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată.
Astfel, instanţa de apel nu a observat că mecanismul rambursării anticipate a creditului a fost distorsionat prin nivelul foarte ridicat al comisionului de plată anticipată, care, în loc să repare o eventuală pierdere cauzată băncii prin această rambursare, se transformă într-o dobândă suplimentară deghizată, astfel încât se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
6. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală în ce priveşte clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că, deşi contractele precizează împrejurările în care banca poate rezilia unilateral contractul, ceea ce este important, este faptul că aceste clauze permit băncii să opteze pentru cea mai gravă modalitate de sancţionare a împrumutatului, respectiv declararea creditului exigibil anticipat, indiferent de obligaţia contractuală încălcată şi de prejudiciul cauzat băncii prin respectiva neexecutare, recurenţii-reclamanţi apreciind că această clauză ar fi trebuit să intervină doar pentru neîndeplinirea celei mai importante obligaţii contractuale a împrumutatului, respectiv restituirea ratelor de credit, iar nu pentru neîndeplinirea oricăror obligaţii contractuale, sau a unor obligaţii izvorând din alte contracte de credit.
Ca atare, recurenţii-reclamanţi au considerat că această clauză încalcă cerinţele bunei-credinţe, precum şi dispoziţiile alin. (1) lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
7. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a legii în ce priveşte clauzele referitoare la dobândirea de către bancă a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile sale, în calitatea astfel dobândită.
Deşi s-a reţinut că împrejurările care antrenează mecanismul clauzei sunt clar determinate şi susceptibile de control judiciar, în realitate, împrejurările care pot antrena exercitarea prerogativelor băncii sunt în afara posibilităţilor de control, atât ale împrumutaţilor, cât şi ale instanţelor de judecată.
Potrivit acestor clauze, banca poate întreprinde orice măsuri cu privire la bunurile constituite ca garanţie, sub pretextul menţinerii acestora „în stare perfectă", de a transmite aceste prerogative unor persoane sub pretextul că „ar fi în mod rezonabil necesar", respectiv de a se exonera de răspundere pentru măsurile întreprinse, cu excepţia cazului în care s-ar dovedi că nu a acţionat „cu precauţie", însă nici unul dintre aceste concepte folosite în contract nu este explicitat, astfel încât acest mecanism conferă băncii dreptul de a adopta măsuri dincolo de necesităţile reale impuse de conservarea bunului asupra căruia poartă garanţia, rezultând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutaţilor.
Caracterul vag al acestor criterii, face ca aceste clauze să încalce cerinţele bunei credinţe, caracterul lor abuziv putând fi apreciat prin raportare la dispoziţiile alin. (1) lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
8. Hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile legale în ce priveşte cererea de anulare a actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010.
Astfel, deşi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, interzicea, sub sancţiunea nulităţii, inserarea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse în această ordonanţă, în concret, prin actele adiţionale emise, banca a schimbat tipul dobânzii din fixă în variabilă, ceea ce determină nulitatea acestor clauze.
Deşi recurenţii-reclamanţi au denunţat actele adiţionale, între momentul emiterii lor şi momentul denunţării, acestea s-au aplicat în raporturile dintre părţi.
9. Hotărârea instanţei de apel a făcut o aplicare greşită a legii în ce priveşte cererea privind repararea prejudiciului moral.
Recurenţii-reclamanţi au apreciat că au demonstrat întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale, conform prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ.
Astfel, în ce priveşte fapta ilicită, banca a încălcat următoarele drepturi: dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime - art. 3 lit. a) din O.G. nr. 21/1992; libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de servicii, fără a li se impune în contract clauze abuzive - art. 10 lit. a) din acelaşi act normativ; dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale -art. 10 lit. b) din acelaşi act normativ.
Toate cele trei drepturi protejează şi valori morale, precum siguranţa şi securitatea economică, valori protejate atât în Constituţia României, cât şi în C.A.D.O.L.F.
În ce priveşte prejudiciul, prin încălcare drepturilor precizate, banca Ie-a cauzat recurenţilor-reclamanţi o stare permanentă de incertitudine, insecuritate economică şi anxietate încă de la momentul încheierii contractului, stare psihică a acestora fiind grav afectată.
Referitor la legătura de cauzalitate, între fapta ilicită şi prejudiciu, s-a arătat că aceasta este redată prin caracterul inerent al prejudiciului produs prin raportare la fapta ilicită.
În ce priveşte vinovăţia, reaua-credinţă a băncii rezultă din modul în care aceasta s-a comportat de la începutul relaţiei contractuale şi până în prezent.
10. Hotărârea instanţei de apel este neîntemeiată în ce priveşte respingerea acţiunii în raport cu intimata-pârâtă E.F.G.N.E.F. II B.V., cât timp existenţa contractelor de cesiune rezultă din actele adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, sub acest aspect, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu greşita aplicare a legii.
La data de 19 septembrie 2014, intimata-pârâtă SC B. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare în ce priveşte recursul declarat de către recurenţii-reclamanţi, la aceeaşi dată reclamanţii-intimaţi au depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SA.
1. Criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.
În prezent, există o practică judiciară constantă, atât a Înaltei Curții de Casație și Justiție, cât şi a C.J.U.E., cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.
Problema a fost tranşată în jurisprudenţa C.J.U.E., jurisprudenţă ce este obligatorie pentru instanţele din România.
Astfel, în cauza C-484/08 se arată că: „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări. care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".
Mai mult, în cauza C-241/98, C.J.U.E. a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".
De asemenea, în Hotărârea Aziz, C-2013/164, pct. 46, ca şi în Hotărârea Barclays Bank, C-2014/279, pct. 34 se arată că instanţa naţională este obligată să analizeze, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest scop.
Ca atare, instanţele naţionale au dreptul să analizeze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un astfel de limbaj, astfel încât se poate afirma că instanţele nu au doar dreptul, ci au obligaţia de a analiza caracterul abuziv al acestor clauze.
Caracterul abuziv al acestor clauze, chiar dacă şi comisionul de administrare a fost inclus în costul total al contractului, redenumit dobândă anuală efectivă (D.A.E.), nu trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor de drept comun, ci prin prisma legislaţiei şi jurisprudenţei referitoare la protecţia consumatorilor.
Nu se poate reţine susţinerea recurentei-pârâte în sensul că noţiunea de „administrare" nu presupune cunoştinţe de specialitate, deoarece legislaţia specifică protecţiei consumatorilor presupune ca orice noţiune folosită în contract să fie definită chiar în cuprinsul contractului, atât sub aspect gramatical cât şi sub aspectul determinării drepturilor şi obligaţiilor corelative ce revin părţilor, or, comisionul de administrare instituit de către pârâtă nu îndeplineşte aceste cerinţe, drepturile şi obligaţiile părţilor nu trebuie presupuse, ci trebuie să rezulte, cu claritate, din conţinutul contractului, neavând importanţă pregătirea particulară a fiecăruia dintre reclamanţi, consumatorii neaflându-se pe poziţii de egalitate cu comercianţii (profesioniştii), nici în ce priveşte pregătirea de specialitate, nici în ce priveşte forţa economică şi nici în ce priveşte capacitatea de negociere, aceştia regăsindu-se într-o poziţie de inferioritate faţă de comercianţi (profesionişti).
2. Nici critica privind aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu referire la comisionul de administrare, nu poate fi reţinută.
Contractele preformulate, cum sunt şi contractele din speţa de faţă, nu sunt, prin ele însele, contracte abuzive, însă ele nu au fost negociate, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că Ie-a lăsat timp de analiză şi gândire, nu înseamnă că a şi negociat clauzele contractului cu reclamanţii.
Nici faptul existenţei, la data încheierii fiecărui contract, a unei varietăţi de produse de creditare, nu înseamnă că aceste contracte au fost negociate, fiecare reclamant nefăcând altceva decât să adere tot la un tip de contract preformulat, dar ale cărui clauze erau grefate pe condiţiile de eligibilitate pe care fiecare le îndeplinea.
Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că în cuprinsul contractului nu se enumera prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput comisionul de administrare, aceasta fiind o cerinţă esenţială a contractelor de împrumut bancar, fapt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor.
Chiar dacă ulterior, prin O.U.G. nr. 50/2010, s-a permis posibilitatea perceperii de către bănci a comisionului de administrare, aceasta nu înseamnă că în cazul fiecărui contract concret încheiat între părţi nu trebuie să se arate care sunt prestaţiile efective în baza cărora se percepe comisionul de administrare, lipsa acestora echivalând cu redactarea clauzelor într-un limbaj care nu este clar şi inteligibil, mai ales în ce priveşte aspectul consecinţelor economice care rezultă din aceste clauze, în ceea ce-i priveşte pe consumatori, astfel încât se poate vorbi despre reaua-credinţă a băncii în ce priveşte inserarea acestor clauze, rezultând că instanţa de apel, în mod legal, a reţinut caracterul abuziv al acestora.
Faptul că orice bancă desfăşoară activităţii de monitorizare a situaţiei creditului, face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, recurenta-pârâtă nejustificând, în mod credibil, de ce mai era necesar şi comisionul de administrare, mai ales că afirmaţia potrivit căreia acest comision trebuie suportat doar de consumatori, nu face decât să întărească ideea că această clauză, care nu prevede contraprestaţiile în baza căreia este perceput acest comision, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, caracterul semnificativ al dezechilibrului rezultând dintr-un simplu calcul economic, comisionul de administrare fiind plătit lunar, de-a lungul derulării contractului.
3. Nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 18 din Legea nr. 190/1999 nu poate fi reţinută.
Caracterul nenegociat al acestor clauze derivă din aceleaşi considerente reţinute la considerentele de la pct. 2, privind comisionul de administrare.
Instanţa de apel nu a extins domeniul de aplicare al art. 18 din Legea nr. 190/1999, clauzele privind încheierea contractelor de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă fiind pur şi simplu nelegale în ce priveşte contractele de credit ipotecar, ele fiind doar abuzive, în ce priveşte contractele de credit de consum.
Susţinerile recurentei-pârâte în legătură cu faptul că încheierea contractelor de asigurare cu societăţi agreate de aceasta ar fi facilitat raporturile ei cu aceste societăţi, nu fac decât să susţină ideea că aceste clauze au fost inserate doar în avantajul său, conturând, cu atât mai mult, caracterul lor abuziv.
De asemenea, susţinerea potrivit căreia recurenţii-reclamanţi ar fi avut posibilitatea să încheie contracte de asigurare şi cu societăţi neagreate de pârâtă, nu poate fi reţinută, cât timp aceste clauze există, existenţa lor nefăcând altceva decât să sublinieze poziţia de forţă, de superioritate a băncii în raporturile cu clienţii săi.
4. Nici critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu referire la clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare, nu poate fi reţinută.
La pct. 2, în cadrul considerentelor privind caracterul legal al declarării clauzelor de administrare ca fiind abuzive, s-a arătat de ce perceperea acestui comision are caracter abuziv.
Cu atât mai mult, clauza care acordă dreptul băncii de a modifica în mod unilateral cuantumul comisioanelor bancare este abuzivă, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contractului, referitor la aceste clauze nu se arată care este mecanismul după care se poate modifica cuantumul acestor comisioane, astfel încât să dea posibilitatea consumatorilor, dar şi instanţei de judecată, în caz de litigiu, să evalueze, pe baza prevederilor contractuale, care ar fi evoluţia, în timp, a cuantumului acestor comisioane, cât şi caracterul conform cu contractul al acestei evoluţii.
Faptul că în cazul contractelor de consum există o clauză în care se prevede că împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea acestor comisioane, nu înlătură caracterul abuziv al acestora, deoarece nu este înlăturat caracterul neclar şi uşor inteligibil al acestor clauze, avându-se în vedere şi poziţia de superioritate a băncii în raporturile cu împrumutaţii.
5. Nu poate fi reţinută nici critica privind greşita aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu referire la clauza privind dreptul băncii de a debita automat orice cont al împrumutatului.
Această clauză produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, cât timp debitarea oricărui cont al împrumutatului nu are legătură cu contractul de împrumut încheiat între părţi, mai ales că această clauză poate aduce atingere, aşa după cum a reţinut şi instanţe de apel, intereselor unor terţe persoane care au intrat în raporturi contractuale cu consumatorii, însă nu şi cu banca.
Condiţiile compensării legale nu pot fi asimilate cu clauza de debitare automată a oricărui cont al împrumutatului, acestea putând fi analizate ulterior intervenirii unor datorii reciproce, trebuind a fi constatate în mod concret.
II. În ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A., Înalta Curte a reţinut următoarele:
1. Critica privind greşita aplicarea a legii, în ce priveşte clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii este fondată.
a) În ce priveşte contractele de credit ipotecar.
În ce priveşte aceste contracte, referitor la rata dobânzii, în aceste clauze se arată următoarele: „pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate. Indicele de referinţă al băncii pentru creditul ipotecar se stabileşte în funcţie de costul resurselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, se publică în presă şi se afişează la sediile unităţilor teritoriale ale băncii. pe parcursul derulării creditului . nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".
Conţinutul acestei clauze nu este exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil.
Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii.
În acest context trebuie analizat ce înseamnă sintagma „redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale, privind protecţia consumatorului.
Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ţinut seama de faptul că ele nu au fost negociate, aşa după cum s-a arătat la analiza motivelor de recurs formulate de către pârâta-reclamantă, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanţi în legătură cu conţinutul contractului şi că Ie-a lăsat timp de analiză şi gândire nu înseamnă că a şi negociat aceste clauze cu reclamanţii.
În ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i priveşte.
În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt), expuse în parag. 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.
C.J.U.E. a arătat următoarele: „Art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală., cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului. la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă în ceea ce-l priveşte".
Or, din acest punct de vedere modul de redactare al acestor clauze se înscrie în prevederile alin. (1) lit. a), b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cât şi în prevederile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.
Aceasta, deoarece este considerată abuzivă prevederea contractuală care dă dreptul comerciantului să modifice clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat, specificat în contract, or, sintagma „în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România" nu respectă exigenţele legii, nepermiţând consumatorului să determine momentul şi modul (deci mecanismul de evoluţie) în şi prin care banca ar putea să determine rata dobânzii.
Criteriile stipulate în aceste clauze sunt foarte vagi, neconţinând indicatori obiectivi care să determine mecanismul de ajustare a ratei dobânzii, permiţând băncii să modifice, după bunul plac, rata dobânzii.
Prin modul de redactare al acestor clauze consumatorul nu poate cunoaşte, în mod real, la încheierea contractului, care este mecanismul referitor la modificarea ratei dobânzii, rezultând că această prevedere contractuală este formulat astfel încât sfera sa de incidenţă poate fi stabilită, excesiv, de către comerciant (profesionist).
Datorită modului neclar şi neinteligibil, în sensul celor arătate mai sus, în care au fost redactate aceste clauze, ţinând cont de caracterul nenegociat al acestora, aceste clauze referitore la evoluţia ratei dobânzii sunt de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
b) În ce priveşte creditele de consum.
Pentru acest tip de credite contractele încheiate între reclamanţi şi pârâtă, cuprind următoarele clauze referitoare la modificarea ratei dobânzii: „pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este indexabilă pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare".
În cazul acestor tipuri de contracte situaţia este şi mai clară, deoarece legislaţia privind protecţia consumatorilor nu interzice inserarea unor clauze cu privire la caracterul indexabil al dobânzii sau cu privire la posibilitatea băncii de a o modifica, însă aceste clauze nu arată în nici un fel care este mecanismul de evoluţie în timp al dobânzii, neprevăzând în cuprinsul contractului nici un criteriu de evoluţie, astfel încât consumatorii să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele care rezultă din aceste clauze în ceea ce-i priveşte.
Instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al acestor clauze, din punct de vedere al consecinţelor economice ale acestora, relativ la producerea unui dezechilibru vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, aceasta însemnând, în altă ordine de idei, că instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, aceasta urmând să ţină seama în stabilirea situaţiei de fapt, de cele arătate mai sus.
2. În ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a legii raportat la clauzele ce dau dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii, aceasta va fi avută în vedere de către instanţa de apel, ţinând seama de raportul de accesorialitate dintre clauzele referitoare la modificarea graficelor de rambursare şi cele privind modificarea unilaterală a ratei dobânzii.
3. Critica privind modalitatea de calcul a dobânzii, raportat la o perioadă a anului de 360 de zile în loc de 365 (ori 366, după caz) de zile este fondată, urmând a fi avută în de vedere de instanţa de apel, ţinând cont de faptul că banca, deşi recurge la calificarea unui an calendaristic ca având 360 de zile, determină, la nivelul unei luni, nu o rată a dobânzii aferentă a 30 de zile, ci una aferentă numărului real de zile al lunii respective, ceea ce determină ca la nivelul unui an să se plătească o dobândă aferentă unui număr de 365 (sau 366, după caz) de zile, adică una mai mare decât cea stipulată în contractul de credit.
Ca atare, instanţa de apel va avea în vedere faptul că aceste contracte de credit conţin atât o clauză care prevede o anumită rată a dobânzii, cât şi o clauză care instituie un mecanism de calcul al ratei dobânzii care generează, în mod concret, o rată a dobânzii mai mare decât cea expres stipulată, fapt ce conduce la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea contractului.
4. Critica referitoare la greşita aplicare a legii, în ce priveşte comisionul de acordare şi gestiune a creditului este întemeiată.
În ce priveşte contractele de credit ipotecar, hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999, care arată ce anume cheltuieli vor fi suportate de către împrumutaţi, printre acestea neregăsindu-se şi cheltuielile de acordare şi gestiune a creditului.
În ce priveşte contractele de credit de consum, inserarea acestor clauze are caracter abuziv, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pct. 1 lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind negociate de către bancă cu împrumutaţii, în contract nefiind prevăzute obligaţiile corelative ale băncii, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, astfel că împrumutaţii sunt obligaţi să se supună unor obligaţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, banca având dreptul exclusiv să interpreteze aceste clauze contractuale.
5. Critica referitoare la greşita aplicare şi interpretare a legii în ce priveşte comisionul de rambursare anticipată nu este fondată.
Această clauză este clară, interpretarea ei nu necesită cunoştinţe de specialitate, fiind cunoscută de părţi încă de la semnarea contractului.
Faptul că împrumutaţii apreciază că acest comision are un nivel foarte ridicat, nu poate conduce la concluzia caracterului abuziv al clauzei, nefăcându-se dovada că prin inserarea acestei clauze s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu încălcarea principiului bunei-credinţe de către bancă, la încheierea contractelor.
6. În ce priveşte critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor ce dau dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul, Înalta Curte a constatat că starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, în sensul că nu s-a stabilit dacă nu cumva sunt aplicabile dispoziţiile pct. 1 lit. i) din Anexa la Legea nr. 193/2000, adică dacă nu cumva consumatorii ar fi obligaţi să suporte plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii contractuale de către acesta, chiar dacă nu este de esenţa contractului, comparativ cu pagubele suferite de bancă, mai ales că respectivele clauze se referă şi la neîndeplinirea unor obligaţii contractuale care izvorăsc din alte contracte de credit, ce nu au nicio legătură cu contractele ce fac obiectul litigiului dedus judecăţii.
Instanţa de apel va reanaliza dacă nu cumva prin modul de formulare al acestor clauze se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
7. Critica privind aplicarea greşită a legii în ce priveşte clauzele referitoare la dobândirea de către bancă a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanţie, precum şi cele referitoare la atribuţiile sale, în calitatea astfel dobândită, sunt fondate.
Deşi instanţa de apel a reţinut că împrejurările care antrenează mecanismul cauzei sunt clar determinate şi susceptibile de control judiciar, în cuprinsul clauzelor respective nu se regăseşte o definiţie dată anumitor sintagme, precum menţinerea „în stare perfectă" a bunurilor constituite ca garanţie, caracterul „rezonabil necesar" al transmiterii prerogativelor asupra acestor bunuri către alte persoane, caracterul „precaut" al acţiunilor pe care banca Ie-a întreprins, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, pct. (1) lit. b) şi g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, consumatorii neavând posibilitatea reală de a cunoaşte, încă de la semnarea contractului efectele acestor clauze, dat fiind faptul că aceste clauze au caracter echivoc, dând dreptul exclusiv profesionistului să le interpreteze, astfel încât este creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamanţilor, contrar cerinţelor bunei-credinte.
8. În ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a legii, relativ la cererea de anulare a actelor adiţionale emise în aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte a constatat că nici sub acest aspect starea de fapt nu a fost pe deplin lămurită, în sensul că nu s-a stabilit de la ce dată pot fi considerate ca acceptate, de către consumatori, actele adiţionale emise de bancă, dacă există un interval de timp între momentul considerat al acceptării şi momentul denunţării acestora de către împrumutaţi şi dacă denunţarea produce sau nu efecte de la momentul considerat al acceptării actelor adiţionale.
9. Criticile privind greşita aplicare a legii, relativ la cererea privind repararea prejudiciului moral, nu sunt fondate.
Recurenţii-reclamanţi invocă răspunderea delictuală civilă, însă, în speţă nu poate fi vorba despre o răspundere delictuală civilă, cât timp între părţi există încheiate contracte, putându-se invoca, pe de o parte, răspunderea contractuală, iar pe de altă parte, nerespectarea legislaţiei speciale privind protecţia consumatorilor, fapt ce s-a şi petrecut, aşa zisele fapte ilicite nereprezentând decât cazuri de clauze abuzive prevăzute în contract, însă aceste aspecte au fost tratate în considerentele anterioare.
10. Nu este fondată nici critica referitoare la calitatea procesuală a E.F.G.N.E.F. II B.V.
Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi invocă nulitatea actelor adiţionale, iar pe de altă parte îşi bazează critica pe o aşa-zisă prevedere a acestor acte adiţionale.
Nu există dovezi la dosarul cauzei în ce priveşte existenţa contractelor de cesiune, astfel încât înalta Curte a apreciat că E.F.G.N.E.F. II B.V. nu are calitate procesuală în cauză.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei recurate, iar în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9) C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa, în parte, urmând să trimită cauza spre rejudecarea apelului reclamanţilor, în limitele casării, la aceeaşi instanţă de apel.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 483 din 21 noiembrie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. şi P.A. împotriva Deciziei civile nr. 483 din 21 noiembrie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, pe care o casează, în parte, şi trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamanţilor la aceeaşi instanţă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 4 decembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3819/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3858/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
