ICCJ. Decizia nr. 149/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 149/2014
Dosar nr. 3784/1/2013
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 28 februarie 2006, reclamanţii P.C.M.N. şi D.C.C.V. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 29 noiembrie 2005 emisă de municipiul Constanţa, prin primar, solicitând Tribunalului Constanţa ca prin ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea acesteia, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 394 mp, careu 58, lot 10, iar în subsidiar - în situaţia în care ar nu ar fi întrunite condiţiile restituirii în natură - acordarea de despăgubiri în echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a anulat dispoziţia din 29 noiembrie 2005 a primarului municipiul Constanţa, cu consecinţa obligării pârâţilor să acorde reclamanţilor în compensare alte bunuri sau servicii la o valoare echivalentă a terenului în suprafaţă de 394 mp, careul 58, lot 10, parcelarea „M.”, preluat în mod abuziv de stat, ori să propună acordarea de despăgubiri, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată.
A respins cererea de restituire în natură a aceluiaşi teren şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 4.165 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 13/C din 21 ianuarie 2008 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de pârâţii municipiul Constanţa, prin primar şi primarul municipiului Constanţa, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 9309 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. 1843/118/2006 a fost admis recursul formulat de recurenţii reclamanţi împotriva deciziei, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului.
În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa a pronunţat Decizia civilă nr. 267/C din 01 noiembrie 2010 prin care a admis apelul formulat de pârâţii municipiul Constanţa, prin primar şi primarul municipiului Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.
Prin Decizia nr. 7015 din 11 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1843/118/2006 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul formulat de reclamanţi şi s-a casat decizia recurată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu s-a conformat în totalitate îndrumărilor date prin decizia de casare anterioară, în sensul că a analizat doar executarea obligaţiilor contractuale ale cumpărătorului nu şi ale vânzătorului.
A reţinut astfel că, condiţiile impuse de Consiliul comunal pentru înstrăinarea loturilor astfel create aveau natura unor obligaţii imperative pentru cumpărătorii acestor loturi şi doar neexecutarea obligaţiilor cumpărătorului - iar nu şi a celor asumate de autoritatea locală vânzătoare - făcea trimitere la intervenţia condiţiei rezolutorii, conform acordului părţilor.
Instanţa de apel a mai reţinut că din analiza coroborată a clauzelor contractuale nu reiese că obligaţia de construire (a cărei neexecutare este indiscutabilă în cauză) era pusă într-o strânsă conexiune cu vreo obligaţie a primăriei de întocmire şi aprobare a planurilor de edificare a construcţiilor, o asemenea clauză neregăsindu-se în acest contract; mai mult, obligaţia de a contribui cu cota determinată la cheltuielile administraţiei pentru lucrările edilitare de interes general nu este la rândul ei indisolubil legată de vreo obligaţie a autorităţii locale, rezoluţiunea nefiind legată de o eventuală lipsă de contribuţie a cumpărătorului, la solicitarea primăriei, la aceste cheltuieli comune.
În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 30 din 29 martie 2013, în majoritate, a admis apelul pârâţilor, a modificat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată, pentru argumentele ce succed.
În cauză, ceea ce este esenţial este stabilirea modului în care bunul a cărui restituire se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001 a intrat în patrimoniul municipiului Constanţa, respectiv dacă a fost vorba de o preluare abuzivă sau de o preluare realizată conform legii civile în baza unei clauze contractuale, întrucât obiect al Legii nr. 10/2001 îl fac doar imobilele preluate abuziv de către stat.
În acest sens s-a avut în vedere că existenţa pactului comisoriu de gradul IV inserat în contract nu este contestată, ceea ce se contestă fiind efectele acestuia.
Dar, pactul comisoriu de gradul IV este clauza prin care părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără nici o altă formalitate prealabilă, nemaifiind necesară nici punerea în întârziere. Ca atare, în condiţiile existenţei unui pact comisoriu de gradul IV, contractul se desfiinţează imediat ce obligaţia unei părţi nu a fost îndeplinită în termen (în acest sens şi Decizia civilă nr. 3670 din 14 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3897/118/2006). Pactele comisorii sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că urmăresc să reducă sau chiar să înlăture rolul instanţei judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
Prin urmare, desfiinţarea contractului operează de drept, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest sens, numai ca efect al unei împrejurări obiective, neexecutarea obligaţiei de către una din părţi. În plus, este de remarcat că potrivit convenţiei părţilor, care potrivit art. 969 C. civ. este legea părţilor, pactul comisoriu de gradul IV este prevăzut expres în contract, terenul fiind înstrăinat numai în scopul construirii unei locuinţe, aceasta fiind condiţia esenţială la perfectarea contractului, şi nu s-a prevăzut nicio clauză de neexecutare a obligaţiei de construire, astfel că în cazul nerealizării obligaţiei cumpărătorului, terenul reintră de drept în proprietatea vânzătorului.(în acelaşi sens şi Decizia civilă nr. 3063 din 18 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 1593/118/2008)
Aşadar, prin Decizia fostului Sfat Popular al Oraşului Constanţa nr. 2243/1958 nu a operat rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare. Rezoluţiunea a operat de drept la expirarea termenului de patru ani prelungit la şase ani, până la care autorul reclamanţilor trebuia să edifice construcţia şi să achite preţul. Decizia nu a făcut decât să constate această situaţia considerând că terenul nu a ieşit niciodată din patrimoniul comunei şi deci a statului şi să-l preia din detenţiunea autorului reclamanţilor (în acest sens şi Decizia civilă nr. 9438 din 18 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 1893/118/2008).
Împrejurarea că actul prin care creditorul si-a manifestat în concret voinţa de a pune în practică sancţiunea rezoluţiunii, este un decret sau o decizie nu are nici o relevanţă, în raport de faptul că această sancţiune derivă din contractul de vânzare-cumpărare valabil încheiat de părţi şi care a operat la momentul expirării termenului prevăzut pentru executarea obligaţiei, deci, anterior emiterii decretului/deciziei (în acest sens şi Decizia civilă nr. 4236 din 25 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).
Un astfel de pact comisoriu există şi în actul de vânzare - cumpărare, invocat de reclamanţii ca titlu de proprietate al autorului lor care prevede în mod expres că nerespectarea vreunei obligaţii luate de cumpărător, atrage rezilierea de plin drept a vânzării.
Este adevărat că în perioada executării contractului, erau în vigoare prevederile Legii pentru crearea zonelor militare (Legea nr. 4215/1938 publicată în M. Of. nr. 293 din 16 decembrie 1938 şi Regulamentul pentru aplicarea acestei legi, publicat în M. Of. nr. 177 din 3 august 1939).
Actul normativ indicat nu crea însă o interdicţie de a se construi în staţiunea Mamaia ci stipula că M.A.N. şi M.A.M. „pot interzice prin decizie ministerială” ridicarea de construcţii.
Or, reclamanţii nu au produs nicio dovadă din care să rezulte că autorul lor ar fi întreprins vreun demers pentru a începe executarea construcţiei, respectiv întocmirea proiectului sau solicitarea autorizaţiei de construire de la fosta „Administraţie Municipală” sau că vreuna din autorităţile vremii i-ar fi interzis ridicarea construcţiei.
Ca atare, în lipsa dovezilor referitoare la astfel de demersuri, reclamanţii nu pot invoca ineficienţa pactului comisoriu, întrucât autorul lor nu s-a aflat la adăpostul unor evenimente de forţă majoră care să îl fi împiedicat, în mod real şi absolut, să-şi execute obligaţia de a construi (în acest sens şi Decizia civilă nr. 5299 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în concret, în urma solicitării instanţei de apel în aplicarea art. 315 C. proc. civ., s-a constatat că nu pot fi identificate înscrisuri care să prezinte relevanţă probatorie.
Prin adresa din 7 februarie 2013 emisă de Arhivele Naţionale - Serviciul judeţean Constanţa s-a comunicat faptul că nu a fost identificat planul imobilului sau autorizaţia de construcţie pe numele C.S. deoarece pentru anul 1944 nu deţin autorizaţii emise de Primăria Constanţa referitor la imobile din Mamaia.
Cu adresa din 25 ianuarie 2013, Primăria Constanţa a comunicat faptul că verificând fondul arhivistic actual, s-a constatat că în baza de date a instituţiei nu figurează planuri urbanistice aferente anilor 1944 - 1958, o serie de documente fiind pierdute ca urmare a unor inundaţii din perioada 1960 - 1970.
De asemenea, SC P. SA Constanţa a comunicat că nu deţin Planuri de urbanism din 1944 respectiv 1958 întrucât în acea perioadă Institutul de Proiectări Constanţa nu era încă înfiinţat.
Aşadar, în pofida numeroaselor solicitări formulate de Curtea de Apel la 6 termene de judecată, nu au putut fi identificate înscrisuri referitoare la situaţia urbanistică a zonei în care se află terenul în litigiu în perioada relevantă.
Aceasta nu înseamnă însă că ar fi existat o imposibilitate absolută şi obiectivă de edificare a unor construcţii în respectiva zonă, putând fi efectul lipsei de diligenţă a fostului proprietar şi a altor proprietari.
Pe de altă parte, deşi identificarea bunului în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale naşte o prezumţie simplă de preluare abuzivă, în cauză, pârâţii au prezentat înscrisuri şi justificări în sensul preluării în mod legal, în executarea unui contract, a terenului în cauză.
Ca urmare, sarcina probei în sensul dovedirii caracterului abuziv al preluării trece din nou în sarcina reclamanţilor în conformitate cu art. 1169 C. civ. din 1964 (aplicabil în cauză).
Aceştia ar fi trebuit să prezinte dovezi referitoare la demersurile autorului lor în scopul edificării construcţiei pe terenul în cauză astfel cum acesta îşi asumase angajamentul respectiv existenţa unor cereri pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie sau existenţa altor împrejurări care să poată constitui un caz de forţă majoră, ceea ce nu s-a întâmplat, efortul probatoriu fiind realizat de către instanţă conform dispoziţiilor instanţei de recurs şi de către pârâţi.
Ca urmare, în urma verificărilor efectuate în acord cu cele dispuse prin decizia de casare, nu rezultă că Primăria municipiului Constanţa, parte în contractul de vânzare - cumpărare invocat drept titlu de reclamanţi, nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.
În acest sens s-a avut în vedere că aprobarea documentaţiei pentru edificarea construcţiilor se face la cererea persoanei interesate să edifice construcţia iar nu din oficiu.
Ca urmare, era necesar să se dovedească efectuarea acestor demersuri de către autorul reclamanţilor ca manifestare a intenţiei de a îndeplini obligaţia contractuală de edificare a construcţiei, în raport de care să se fi manifestat un refuz explicit sau implicit al Primăriei Constanţa ceea ce nu este cazul.
Pe de altă parte, rezilierea contractului a avut loc pentru neexecutarea obligaţiei de a edifica construcţia iar nu pentru neexecutarea obligaţiei de a contribui la realizarea lucrărilor edilitare iar îndeplinirea obligaţiei de a edifica construcţia nu era condiţionată prin clauzele contractuale de realizarea lucrărilor edilitare în zonă.
Este adevărat că, în urma verificărilor dispuse de instanţa de apel în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în decizia de casare şi în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., s-a identificat sentinţa civilă nr. 439 din 23 aprilie 1953 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa prin care terenul în suprafaţă de 344 mp formând lotul nr. 10, învecinat cu loturile 9, 11, 20 şi 21, situat în Mamaia şi aparţinând lui Constantin Steriade, a fost trecut în patrimoniul statului prin Secţiunea Financiară a Sfatului Popular al Oraşului Constanţa în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Existenţa pactului comisoriu menţionat face ca rezoluţiunea să fie rezultatul voinţei părţilor, care, astfel, renunţă anticipat la caracterul judiciar al rezoluţiunii, dacă condiţiile specifice stipulate în contract, în care pactul convenit operează, sunt îndeplinite. Ca urmare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii, dispare izvorul raporturilor juridice dintre părţi, considerându-se că părţile nu au fost legate prin raporturile juridice născute din contractul iniţial. Prin urmare, efectul aplicării rezoluţiunii, constând în desfiinţarea contractului, se produce retroactiv.
Din această perspectivă, sentinţa civilă nr. 439 din 23 aprilie 1953 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, în considerentele căreia se menţionează prevederile Decretului 111/1954, nu produce efecte în privinţa regimului juridic de restituire a imobilului, câtă vreme la data pronunţării ei, bunul se afla deja în proprietatea statului, urmare a rezoluţiunii convenţionale ce a desfiinţat cu efect retroactiv, actul juridic intervenit între părţi şi care se produsese deja.
Pentru aceleaşi considerente vizând desfiinţarea retroactivă a contractului de la data expirării termenului în care trebuia executată obligaţia asumată de autorul reclamanţilor, Curtea a apreciat că Decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa nu face decât să confirme o situaţie juridică preexistentă, născută la data expirării termenului de executare a obligaţiei.
Concluzia privind temeiul preluării bunului de către stat ca fiind un efect al rezoluţiunii convenţionale se menţine chiar dacă s-ar aprecia că rezoluţiunea produce efecte de la data manifestării de voinţă a părţii care şi-a executat sau s-a declarat gata să-şi execute obligaţia (în cazul de faţă, vânzătorul). Natura juridică reţinută a pactului comisoriu, ca fiind cea a unui pact de gradul IV, are consecinţe asupra formei pe care declaraţia ce cuprinde această manifestare de voinţă trebuie să o îmbrace.
În cazul unui astfel de pact, manifestarea de voinţă în sensul rezoluţiunii contractului nu trebuie să îmbrace o formă specială prevăzută de lege, important este ca ea să existe şi să poată fi probată. Tot astfel, ea este suficientă pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Pe de altă parte, imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei asumate de autorul lor, susţinută de reclamanţi, excede câmpului de aplicare al rezoluţiunii, transferând problema juridică pe tărâmul riscului contractual. (în acest sens şi Decizia nr. 6527 din 25 octombrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 2073/118/2006).
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a deciziei şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii primei instanţe.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în urma demersurilor probatorii dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza art. 315 C. proc. civ., au rezultat în speţă aspecte concrete care împiedică tratarea cazului într-o manieră generală, aşa cum a procedat, greşit, opinia majoritară prin considerentele expuse.
Astfel, a rezultat că imobilul a fost naţionalizat în urma unui proces purtat în baza Decretului nr. 111/1951, situaţie faţă de care corecta aplicare a Legii nr. 10/2001 înseamnă, univoc, aplicarea art. 2 litera e) din Legea nr. 10/2001, adică preluare abuzivă consacrată explicit prin lege.
A mai rezultat că neîndeplinirea obligaţiei de a construi s-a datorat unor cauzei subiective neimputabile cumpărătorului, fiind culpa Primăriei care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de a amenaja urbanistic zona, de a asigura utilităţi, deci invocarea pactului comisoriu (în 1958) ca modalitate de preluare rămâne o formă de preluare abuzivă.
Potrivit răspunsului Primăriei, în perioada vizată, şi anume 1944-1958, nu s-au identificat planuri urbanistice.
Totodată, Arhivele Naţionale au comunicat că în perioada vizată nu s-au emis autorizaţii de construire şi au depus anexat o hotărâre judecătorească din 1953 prin care imobilul în cauză a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, pentru neplata impozitelor, ca bun fără stăpân.
Pe cale de consecinţă, modalitatea de preluare constituită de Decretul nr. 111/1951 a fost explicit şi unanim considerată preluare abuzivă, fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie astfel
cum rezultă din Decizia nr. 3256 din 21 aprilie 2005.
Prin urmare, desfiinţarea contractului nu s-a produs la expirarea termenului de 4 ani stipulat pentru construire, astfel cum rezultă din conţinutul Deciziei nr. 22043 din 24 august 1958 a fostului Comitet executiv al Sfatului Popular Oraş Constanţa, deoarece, abia în 1958 intervine aprecierea creditorului obligaţiei neexecutate asupra aplicării pactului comisoriu expres.
Astfel, în nici un moment şi din nici un motiv nu se poate considera că ar fi fost justificată sancţiunea rezilierii prin pactul comisoriu.
Statul nu a fost niciun moment îndreptăţit să manifeste o voinţă contractuală fondată pe contract, întrucât contractul a fost sinalagmatic, în sensul că îndeplinirea obligaţiei cumpărătorului de a construi a fost dependentă de îndeplinirea obligaţiilor corelative ale Primăriei, de a amenaja urbanistic şi utilitar zona, ceea ce nu s-a întâmplat.
În concluzie, având în vedere cele de mai sus, critica deciziei recurate - opinia majoritară - poate fi sintetizată în felul următor:
Este contrar principiului res judicata pro veritate habetur să se considere că ceea ce s-a decis prin procesul din 1953, finalizat cu sentinţa nr. 439 din 23 aprilie 1953, ar fi lipsit de obiect sau de relevanţă pe criteriul unei ficţiuni, anume prin teoria efectului retroactiv al rezoluţiunii.
În dosar s-a probat că nimeni nu a construit în zonă în perioada regimurilor militare; aşa fiind, este o sarcină excesivă să se pretindă reclamantului, în 2013, să dovedească faptul că ar fi efectuat cereri - demersuri de construire, câtă vreme este clar mai mult decât o cere condiţia probatorie a notorietăţii că un asemenea demers era, în epocă, un drum blocat ab initio şi fără culpa autorului petenţilor, cumpărătorul din act.
Prin decizia de casare în acest proces, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invalidat explicit, prin considerente formulate în baza art. 315 C. proc. civ., că aplicarea colectivă şi neparticularizată a pactului comisoriu prin decretul generic din 1958 nu satisface exigenţele dreptului civil contractual. Tocmai de aceea s-a casat cu trimitere pentru suplimentarea probatoriului, iar probatoriul astfel suplimentat a dovedit adevărata modalitate de preluare, Decretul nr. 111/1951-act considerat explicit preluare abuzivă.
Soluţia criticată este şi nerezonabilă raportat la epoca anilor 50, când valul naţionalizărilor a exclus orice posibilitate de contestare pe regulile dreptului. Concret, când unui contractant i se invocă pactul comisoriu - chiar de gradul IV - acesta poate formula la instanţa civilă acţiune în constatare negativă, că nu sunt întrunite, cerinţele care să permită invocarea şi valorizarea valabilă a pactului comisoriu contractat.
În realitate decretul din 1958 a avut natura juridică a unui act administrativ, emis în regim de putere publică, mai exact un act al puterii de stat totalitar, fără drept de apel din partea victimelor regimului.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reţine caracterul nefondat al recursului, pentru argumentele ce succed.
În primul ciclu procesual, finalizat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9309 din 16 noiembrie 2009, s-a statuat ca prin rejudecare să se stabilească dacă vânzătorul a întocmit şi aprobat planurile de edificare a construcţiilor şi dacă a executat lucrări edilitare la care trebuia să contribuie şi cumpărătorul cu cota prevăzută în contract şi nici dacă vânzătorul şi-a manifestat neîndoielnic voinţa de desfiinţare a contractului, ţinând cont de faptul că prin decizia administrativă din anul 1958 s-au desfiinţat, în mod generic, mai multe contracte, fără să aibă în vedere împrejurările concrete ale fiecărui contract.
Totodată, trebuia verificată şi apărarea formulată de reclamanţi în legătură cu forţa majoră, fiind necesară administrarea de noi probe referitoare la ocupaţia militară germană şi ulterior sovietică, cât şi la imposibilitatea edificării construcţiei în perioada regimului comunist.
Înalta Curte, în cel de-al doilea ciclu procesual, a trimis cauza spre rejudecare deoarece instanţa de apel nu a analizat şi executarea obligaţiilor contractuale ale vânzătorului.
Instanţa superioară de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stăruit, prin toate mijloacele legale, la aflarea adevărului în cauză în respectarea deciziilor de casare.
Situaţia de fapt este necesar a fi corect stabilită pentru a se determina modalitatea de trecere în patrimoniul statului a terenului ce a făcut obiectul actului de vânzare încheiat între Consiliul comunal al municipiului Constanţa şi autorul reclamanţilor S.C., respectiv lotul nr. 10, transcris la 30 martie 1944 sub nr. 304 în registrul de transcripţiuni, în vederea verificării incidenţei în cauză a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prioritar, Înalta Curte învederează că îşi însuşeşte în totalitate considerentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţa superioară de fond la pronunţarea deciziei recurate.
Terenul în litigiu, potrivit referatului întocmit de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru fundamentarea deciziei de respingere a cererii de restituire a terenului de 394 mp situat în Mamaia, lot 10, (fila 33 fond) coroborat cu clauzele contractului a fost înstrăinat în scopul construirii unei case/vile în vederea amenajării şi sistematizării plajei Mamaia, situată de-a lungul Mării Negre, între lacul Tăbăcărie şi lacul Siutghiol şi satul Mamaia.
Întregul lor de teren a fost cedat Primăriei municipiului Constanţa de către M.A.D. în baza proceselor-verbale din 28 aprilie 1905, respectiv 8 aprilie 1935.
În baza Deciziei nr. 25 din 30 decembrie 1905, a Consiliului comunal al Primăriei oraşului Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria oraşului Constanţa a intrat în posesia terenului din actuala staţiune Mamaia şi a hotărât vinderea loturilor rezultate din parcelare cu condiţia expresă ca cumpărătorii să construiască o casă/vilă în 4 ani.
După terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia până la 1 decembrie 1947.
Rezultă astfel că autorul reclamanţilor a cumpărat terenul din zona de graniţă a litoralului în timpul celui de-al doilea război mondial, respectiv în 1944, dată la care era în vigoare Legea nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării. Prin acest act normativ nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca „orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ca execuţia să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale”.
Ori, în cauză, reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască pe terenul cumpărat în timpul războiului sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Dat fiind anul achiziţionării terenului, 1944, autorul reclamanţilor şi-a asumat riscul cumpărării bunului în timpul ocupaţiei militare germane.
Totodată, reclamanţii nu au făcut dovada că Primăria municipiului Constanţa, nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.
Aşa cum a reţinut şi instanţa superioară de fond aprobarea documentaţiei pentru edificarea construcţiilor se face la cererea persoanei interesate. Ori, reclamanţii nu au făcut nicio probă, că Primăria Constanţa ar fi refuzat în vreun mod autorului reclamanţilor construirea imobilului.
Reclamanţii invocă existenţa forţei majore, constând în instaurarea regimului comunist.
Este adevărat că în perioada de după 6 martie 1945 au fost adoptate o serie de acte normative prin care s-a îngrădit dreptul de proprietate al cetăţenilor, dar instaurarea unui nou regim politic, nu constituie, în principiu, un caz de forţă majoră, persoanele ce au fost împiedicate să îşi conserve sau să dobândească dreptul de proprietate fiind ţinute să dovedească, în concret, această împiedicare.
Simpla temere a autorului reclamanţilor că într-o perioadă de tensiuni sociale există riscul ca odată construită casa, aceasta ar fi putut fi preluată de stat, prin măsuri de naţionalizare sau rechiziţie, nu constituie o cauză de forţă majoră, care să facă ineficient pactul comisoriu de gradul IV inserat în contract.
Aceasta şi pentru că nu s-a făcut dovada că autorul reclamanţilor ar fi fost declarat ca fiind un element ce a aparţinut aparatului de stat burghez, care ar fi desfăşurat o activitate contrarevoluţionară că împotriva acestuia s-ar fi luat măsuri de represiune (arestare, domiciliu forţat, trimiterea într-o colonie de muncă) situaţie în care s-ar fi aflat în imposibilitate obiectivă, respectiv aceea de a construi o casă pe terenul cumpărat în termenul stipulat în contract, 4 ani, respectiv până în 1948.
Cu privire la modalitatea de analiză a forţei majore în speţe similare, se constată că Înalta Curte a avut acelaşi punct de vedere, astfel cum rezultă din Decizia nr. 4236/2008, Decizia nr. 5680/2008, Decizia nr. 3747/2007, Decizia nr. 5680/2008, Decizia nr. 3063/2010.
Cu alte cuvinte, neîndeplinirea obligaţiei asumate de autorul recurenţilor prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în timpul conflagraţiei mondiale urmare a faptului că s-a aflat într-o circumstanţă care în mod obiectiv l-a împiedicat să pretindă fie executarea contractului, fie restituirea prestaţiilor trebuia dovedit de pretinsul titular al dreptului.
Aşa cum deja s-a arătat, în contract a fost inserat un pact comisoriu de gradul IV ceea ce semnifică faptul că părţile au înţeles să accepte ca în caz de nerealizare a condiţiei stipulate, aceea de a se edifica de către cumpărător a construcţiei până la împlinirea termenului, contractul este desfiinţat de plin drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei de judecată, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens şi fără vreo altă formalitate prealabilă.
Actul juridic de înstrăinare a fost desfiinţat de plin drept la expirarea termenului prevăzut pentru îndeplinirea obligaţiei cumpărătorului iar nu prin Decizia administrativă nr. 22043/1958, act care doar a constatat că a operat rezoluţiunea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, conform pactului comisoriu de gradul IV, creditorul materializându-şi astfel dreptul de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu.
Ca urmare, imobilul nu a fost preluat în temeiul sentinţei nr. 439 din 23 aprilie 1953 pronunţată în aplicarea Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor supuse confiscării, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor, întrucât la dat pronunţării sentinţei contractul era rezolvit de plin drept, urmare a pactului comisoriu de gradul IV, reliefat prin clauza conform căreia se desfiinţează „(…) fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci deplin drept (…)”
Faţă de cele arătate, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, reţinând că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.M.N. şi D.C.V. împotriva Deciziei nr. 30/C din data de 29 martie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1357/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1714/2014. Civil → |
|---|
