ICCJ. Decizia nr. 5604/2013. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5604/2013
Dosar nr. 5413/1/2013
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2008, reclamantul Z.D.D. a chemat în judecată pe Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 RON reprezentând valoarea unor bunuri-utilaje preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în anul 1948 i-au fost preluate prin naţionalizare mai multe bunuri imobile şi mobile, iar ulterior anului 1990 a recuperat o parte din acestea, respectiv terenul şi o clădire în care au funcţionat o moară, o fabrică de ulei şi un gater.
Întrucât nu a recuperat şi utilajele existente în clădire a formulat notificare, iar prin Adresa nr. 11638 din 8 mai 2008, Primăria Municipiului Drăgăşani i-a comunicat că nu a putut identifica pe deţinătorul bunurilor, motiv pentru care reclamantul a solicitat obligarea statului la plata contravalorii următoarelor bunuri: magazie pentru cereale, gater, postamente metalice cu pietre de măcinat, valţ pentru măcinat porumb, fabrica de ulei vegetal cu mai multe componente, motor cu ardere internă, valţ pentru făină de grâu, racordul electric la reţeaua comunală şi instalaţie electrică interioară.
Prin Sentinţa civilă nr. 141 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Finanţelor Publice Vâlcea şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Z.D.D., N.E., G.C.V.N. şi Z.A.S. în calitate de moştenitori legali ai reclamantului Z.D. decedat.
Prin Decizia civilă nr. 125/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs apelantul-reclamant Z.D.D. pentru motive de nelegalitate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1174 din 11 februarie 2011 a admis recursul declarat de reclamant şi a casat decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Prin decizia de casare s-a reţinut că în mod greşit a fost respinsă acţiunea pe considerentul că reclamantul ar fi recunoscut că bunurile mobile ce fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, premiză greşită pe care instanţa şi-a fondat soluţia, întrucât în cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deţinătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii şi terenului, care s-a judecat şi în contradictoriu cu SC A. SA Drăgăşani, din patrimoniul căruia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 810/2000 a Curţii de Apel Piteşti.
S-a imputat instanţei de apel lipsa de rol activ, în sensul că nu a solicitat acestei societăţi comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii şi să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o pentru a se putea determina istoricul deţinătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza şi dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se află în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În rejudecarea apelului, prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I-a civilă a admis apelul formulat de reclamanţii Z.D.D., N.E., G.C.V.N. şi Z.A.S/, în calitate de moştenitori legali ai reclamantului Z.D. - decedat, împotriva Sentinţei civile nr. 141 din 12 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, în Dosarul nr. 1645/90/2008, intimat fiind pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Vâlcea.
A schimbat sentinţa în sensul că s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat buşteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valţ măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valţ pentru măcinat făină şi un racord electric de la reţeaua comunală la reţeaua internă.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Din înscrisul comunicat de Primăria Municipiului Drăgăşani, respectiv copie de la tabelul întreprinderilor naţionalizate şi preluate de Primăria Drăgăşani aflată în Dosarul nr. 5/1949, fondul Prefectura Judeţului Vâlcea, rezultă că de la autorul Z.D.D. au fost naţionalizate şi preluate de primărie presă de ulei, moară şi gater, valţuri.
Martorii audiaţi în cauză au relatat că la data preluării morii de către stat aceasta era dotată cu două valţuri de măcinat grâu şi porumb, unul dintre aceste valţuri fiind nou, nefolosit, două postamente cu pietre de măcinat, o presă de ulei vegetal în stare de funcţionare, acţionată de un motor cu ardere internă, racordat la reţeaua electrică, un gater, precum şi o magazie de cereale.
Martorul G.A. a arătat că a lucrat în perioada ulterioară preluării prin naţionalizare a bunurilor, într-o întreprindere aparţinând industriei locale care a funcţionat în imobilele preluate de la reclamant, astfel încât a cunoscut în mod nemijlocit ce anume bunuri mobile au fost preluate de către stat din patrimoniul reclamantului.
Martorul S.F., de asemenea a arătat că a lucrat ca mecanic la moara din oraşul Drăgăşani care a aparţinut reclamantului, după momentul preluării acesteia şi a constatat personal ce utilaje şi instalaţii fuseseră preluate de la reclamant, respectiv presa de fabricat ulei cu componentele aparat de decojit seminţe, valţ pentru măcinare, două cazane, presă pentru extragerea uleiului, motor pe motorină; moară pentru măcinat mălai compusă din două valţuri cu motor, un valţ pentru măcinat porumb şi încă un valţ nou, nepus în funcţiune, un gater pentru tăiat buşteni şi prelucrat scândură, acţionat de motorul ce punea în funcţiune şi celelalte utilaje.
Din depoziţia acestui martor rezultă că toate aceste instalaţii şi utilaje au fost vândute de către Întreprinderea 23 A. prin anii 1959 - 1960, martorul neputând preciza cumpărătorul, dar personal a constatat demontarea utilajelor, inventarierea acestora distinct pe piese, faptul că la acel moment toate erau funcţionale.
Instanţa de apel a solicitat Primăriei Municipiului Drăgăşani relaţii referitoare la unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 a utilajelor şi instalaţiilor preluate de la Z.D.D., cu precizarea dacă acestea au fost preluate de către fosta unitate de morărie 23 A. Drăgăşani şi indicarea titlului cu care au fost transferate de către această întreprindere către o altă unitate, însă, primăria a comunicat că nu deţine niciun fel de relaţii în acest sens.
Aşadar, existenţa bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului a fost dovedită, precum şi faptul preluării de la acesta de către stat prin naţionalizare, făcându-se dovada că utilajele au fost preluate abuziv odată cu imobilele de la reclamant, rămâne în discuţie dovada privind împrejurarea că aceste utilaje şi instalaţii nu au fost înlocuite, casate sau distruse, faţă de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse”.
Potrivit dispoziţiilor art. 6.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 250/2007, norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din lege, vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Norma se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia, iar odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar.
Lit. c) a art. 6.2 din aceleaşi Norme metodologice, dispune că bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul şi să existe fizic, aceasta fiind semnificaţia sintagmei „în afară de cazul în care au fost înlocuite sau distruse” sau să nu fi fost casate, normele referindu-se la inexistenţa unui proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2011.
În materia Legii nr. 10/2001 există o procedură specială valabilă atât pentru faza administrativă prealabilă cât şi pentru cea contencioasă care a prevăzut reguli derogatorii de la dreptul comun referitoare la dovedirea dreptului pretins.
Astfel, conform art. 22 din forma iniţială a legii, în sarcina persoanelor îndreptăţite există numai obligaţia de a depune, fie odată cu notificarea, fie într-un anume termen, doar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor cele care atestă această calitate, orice alte dovezi fiind în sarcina entităţii notificate, care, dacă este deţinătorul bunului are şi obligaţia de a rezolva această cerere.
În speţă, persoana îndreptăţită necunoscând pe deţinătorul bunurilor solicitate a trimis notificarea primăriei în raza căreia s-au aflat bunurile care i-a comunicat că nu cunoaşte pe unitatea deţinătoare astfel încât în condiţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost chemat în judecată Statul prin Ministerul Finanţelor Publice.
În cauză, se constată că s-a făcut dovada dreptului de proprietate a reclamantului asupra utilajelor şi instalaţiilor solicitate şi dovada naţionalizării, însă în mod greşit instanţa de fond a reţinut că era în sarcina acestuia să facă dovada existenţei bunurilor, şi a faptului că acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse.
Dimpotrivă o asemenea sarcină revenea pârâtului, respectiv să facă dovada că aceste utilaje şi instalaţii preluate de stat şi transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse, dovadă pe care însă nu a făcut-o, astfel încât rămâne prezumţia existenţei bunurilor la data intrării în vigoare a legii şi incidenţa beneficiului legii pentru reclamant.
Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2013, petentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Z.D.D., N.E., G.C.V.N. şi Z.A.S., lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în sensul de a se preciza dacă plata se va efectua în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sau în condiţiile dreptului comun.
În motivarea cererii, petentul a arătat că prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012 s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru bunurile enumerate în dispozitiv, fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor şi nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora.
De asemenea, s-a mai arătat că nu sunt cuantificate aceste despăgubiri, astfel că reclamanţii nu îşi pot exercita dreptul stabilit de instanţă, iar DGFP Vâlcea nu are calitatea de acorda despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 septembrie 2013, Curtea de apel Bucureşti, secţia I-a civilă a admis cererea formulată de petentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, privind lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, în Dosarul nr. 1645/90/2008.
A lămurit dispozitivul Deciziei civile nr. 19 din 12 martie 2012, în sensul că debitorul obligaţiei este Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.
În motivarea încheierii s-au reţinut următoarele.
Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a rămas irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a finanţelor Publice Vâlcea, conform Deciziei civilă nr. 768 din 14 decembrie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
În dispozitivul deciziei s-a indicat modul în care se va face plata către contestatori, astfel că sub acest aspect nu se impune lămurirea dispozitivului.
Susţinerea petentului în sensul că DGFP Vâlcea nu justifică calitatea este inadmisibilă; aceasta a constituit o critică în recursul soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a statuat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a declarat apel împotriva sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cererea întemeiată pe prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că soluţia primei instanţe prin care s-a considerat că în măsura în care unitatea deţinătoare a bunurilor nu a fost identificată, în baza procedurii prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi art. 28, reclamantul este îndreptăţit să formuleze cererea de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu statul.
Totodată, prin acelaşi dispozitiv, s-a constatat dreptul contestatorilor la plata despăgubirilor în echivalent pentru bunurile enumerate, fără a se menţiona însă că dispoziţia este pronunţată în contradictoriu cu Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Vâlcea, parte în raport de care s-a creat cadrul procesual în care s-a pronunţat hotărârea.
Aşa fiind, se impune această lămurire şi în temeiul dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ., se va admite cererea şi se va lămuri dispozitivul deciziei în sensul că debitorul obligaţiei este Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Vâlcea.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova, reprezentată de Administraţia judeţeană a finanţelor publice Vâlcea, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
1. Nu a contestat titularul obligaţiei ci în ce modalitate să se efectueze stingerea obligaţiei, respectiv dacă plata se va efectua în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată sau plata se va efectua în condiţiile dreptului comun, chestiune ce constituia principalul motiv al cererii de lămurire şi nu a fost lămurită de instanţa de fond.
În fapt, este esenţială lămurirea întrucât prin Decizia nr. 19/2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 1645/90/2008, s-a constatat dreptul contestatorilor la plata despăgubirilor în echivalent iar acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Având în vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conţină elemente clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părţilor, întinderea drepturilor recunoscute şi identificarea acestora prin diferiţi parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea executării.
În speţă, prin dispozitivul Deciziei civile nr. 19/2012 s-a constatat dreptul la plata despăgubirilor în echivalent pentru următoarele bunuri: o magazie cereale, gater pentru tăiat buşteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valţ măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valţ pentru măcinat făina şi un racord electric de la reţeaua internă, fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor şi nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora.
Hotărârile trebuie să aibă un conţinut cât mai complet şi să rezolve în mod concret cererile părţilor cu privire la obiectul procesului, astfel încât pe baza lui să se poată efectua executarea.
Astfel, în dispozitiv cuantumul acestor despăgubiri la care este obligat pârâtul nu este cuantificat şi nici modalitatea de cuantificare şi de acordare, astfel că reclamanţii nu pot să-şi exercite dreptul pe care l-a stabilit instanţa, obligaţia stabilită prin această decizie nu poate fi valorificată pe calea executării silite, deoarece în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pârâtul.
Dovada în acest sens este şi demersul reclamantului care s-a adresat executorului judecătoresc în contradictoriu cu DGFP Vâlcea care nu are calitate de a acorda despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ., a solicitat ca instanţa să precizeze şi să lămurească dispozitivul Sentinţei civile nr. 19/2012 în sensul dacă despăgubirile şi plata acestora se va efectua în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sau în condiţiile dreptului comun.
2. Prin încheierea recurată, instanţa a lămurit dispozitivul în sensul că titularul obligaţiei este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi prin cererea de lămurire nu a cerut lămurirea dispozitivului cu privire la titularul obligaţiei, având în vedere ca Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost parte în Dosarul nr. 1645/90/2008.
Hotărârea este greşită şi pentru că prin lămurirea dispozitivului se modifică cadrul procesual în sensul că atribuie D.G.F.P Vâlcea calitatea de debitor, în condiţiile în care DGFP Vâlcea a avut numai calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (MFP chemat în judecată în calitate de pârât), şi nu calitate de parte-pârât în dosar.
Pe de altă parte, la momentul pronunţării încheierii DGFP Vâlcea nu mai exista, pronunţându-se astfel o hotărâre de lămurire în contradictoriu cu o persoană care nu mai exista.
În temeiul O.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi H.G. nr. 520/2013, DGFP Vâlcea (pârâtă în Dosar nr. 8600/288/2013) s-a reorganizat prin fuziune prin absorbţie în cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova cu sediul în Craiova, instituţie cu personalitate juridică cu sediul în Craiova, str. M.F., judeţul Dolj.
Neregularitatea procedurii de citare a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova putea fi invocată şi de instanţa din oficiu întrucât O.G. nr. 74/2013 a fost publicată în M. O. Nr. 389 din 29 iunie 2013.
Pe de altă parte, hotărârea nu produce efecte nefiind pronunţată în contradictoriu cu Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea fiind desfiinţată prin O.U.G. nr. 74/2013 şi H.G. nr. 520/2013.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine neregularitatea procedurii de citare a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova.
Parte în cauză, şi ca atare şi în cererea de lămurire a dispozitivului a fost Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Aşa cum rezultă din cererea de lămurire a dispozitivului, MFP a fost reprezentat la rândul său de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea, sediul acesteia din urmă fiind menţionat şi ca sediu procesual ales, şi anume Râmnicu Vâlcea, str. G-ral M., judeţul Vâlcea.
Conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 16 septembrie 2013, când s-a judecat cererea menţionată anterior, procedura a fost îndeplinită, citaţia fiind primită la 31 iulie 2013 de către un funcţionar al MFP - DGFPV.
În recurs, recurenta a indicat acelaşi sediu procesual ales amintit mai sus.
Ca atare, parte fiind Statul Român, care a fost citat legal la sediul procesual ales, sediu care nu a fost schimbat nici în recurs, este nerelevant pentru a aprecia cu privire la legalitatea procedurii de citare faptul că în timpul procesului unul dintre reprezentanţii săi s-a reorganizat, împrejurare care de altfel nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei.
Recurenta nu a contestat calitatea funcţionarului care a primit corespondenţa şi nu a arătat în ce constă vătămarea decurgând din faptul că în citaţie a figurat în calitate de reprezentant al MFP DGFP Vâlcea.
Întrucât atât Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova, cât şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea, care a fost desfiinţă prin O.U.G. nr. 74/2013 şi H.G. nr. 520/2013, au figurat în prezenta cauză în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice, reprezentant la rândul său al Statului Român, parte în cauză, este lipsită de suport juridic afirmaţia recurentei în sensul că încheierea atacată nu ar produce efecte ”nefiind pronunţată în contradictoriu cu Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Craiova”. Hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu Statul Român care a fost parte în cauză iar nu cu unul sau altul dintre reprezentanţii acestuia.
Este nefondată şi susţinerea în sensul că prin lămurirea dispozitivului se modifică cadrul procesual în sensul că se atribuie D.G.F.P Vâlcea calitatea de debitor. Din dispozitivul încheierii atacate rezultă că instanţa a dispus lămurirea dispozitivului deciziei în sensul că ”debitorul obligaţiei este Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Vâlcea”. Astfel, rezultă cu evidenţă din cele de mai sus că DGFP Vâlcea nu a fost menţionată în calitate de parte ci de reprezentant în acest litigiu al MFP, care era la rândul său este reprezentant al Statului Român, parte în cauză.
În ceea ce priveşte menţionarea Statului Român în calitate de debitor al obligaţiei, recurentul a arătat că nu a contestat titularul obligaţiei, astfel că această calificare nu face obiectul recursului.
Sunt nefondate şi motivele de recurs referitoare la temeinicia cererii de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 19/2012 în sensul determinării modalităţii de stingere a obligaţiei, şi anume ”dacă plata se va efectua în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata sau plata se va efectua în condiţiile dreptului comun”.
Prin Decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat buşteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valţ măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valţ pentru măcinat făină şi un racord electric de la reţeaua comunală la reţeaua internă.
În motivarea deciziei s-au avut în vedere prevederile art. 6 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Acţiunea a fost formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin acţiune s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata sumei de 350.000 RON reprezentând valoarea unor bunuri-utilaje preluate abuziv.
Astfel, în ceea ce priveşte norma juridică aplicabilă, nu sunt necesare lămuriri suplimentare, litigiul fiind guvernat de prevederile Legii nr. 10/2001, iar nu de cele ale dreptului comun.
Referitor la susţinerea că prin dispozitivul Deciziei civile nr. 19/2012 s-a constatat dreptul la plata despăgubirilor în echivalent pentru bunurile enumerate, ”fără a se preciza modalitatea de acordare a despăgubirilor şi nici alte elemente care să conducă la individualizarea acestora”, Înalta Curte a constatat că modalitatea de evaluarea bunurilor şi de acordare a despăgubirilor este o problemă de executare, iar nu de lămurire a dispozitivului hotărârii. Pentru cazul în care recurentul pârât va fi nemulţumit de modalitatea de punere în executare a dispozitivului, de norma de drept, specială sau generală care va fi avută în vedere la evaluarea bunurilor şi determinarea procedurii în care se va face plata despăgubirilor, acesta va avea posibilitatea să formuleze contestaţie la executare propriu-zisă.
Prin decizia a cărei lămurire se solicită, aşa cum rezultă cu evidenţă din conţinutul acesteia, s-a constatat dreptul la despăgubiri pentru utilajele şi instalaţiile cu privire la care instanţa a constatat că s-a făcut dovada că au fost preluate odată cu imobilul, nefiind obligat pârâtul la plata acestor despăgubiri.
Prin acţiune s-a cerut obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri concrete, dar instanţa de apel a ales doar să constate dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru bunurile enumerate, dispoziţie care nu a fost atacată cu recurs de către reclamant.
Aşa cum s-a reţinut anterior instanţa de apel a făcut referire la prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care reglementează în teza finală acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege.
Faptul că reclamantul a pornit executarea împotriva unei persoane care nu ar avea calitate de a acorda despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 este o problemă ce poate forma obiectul contestaţiei la executare propriu-zise iar nu al cererii de lămurire a dispozitivului, conform art. 2811 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova, reprezentată de Administraţia judeţeană a finanţelor publice Vâlcea împotriva Încheierii de şedinţă din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1645/90/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5603/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5605/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
