ICCJ. Decizia nr. 604/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 604/2014

Dosar nr. 6758/2/2011

Şedinţa publică de Ia 20 februarie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3334 din 20 martie 2009, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 26 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibiiităţii acţiunii şi a respins, pe acest temei, acţiunea reclamantei şi a intervenientului.

Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilele preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilele care au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. (1), se restituie în baza prevederilor acestei legi. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele ce se circumscriu domeniului său de aplicare, cum este şi situaţia imobilului în litigiu, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent numai în condiţiile reglementate de acest act normativ, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie repararea prejudiciului cauzat.

Întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie, în accepţiunea art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pe deplin aplicabilă în cauză, incidenţa dreptului comun este exclusă, acţiunea în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice şi juridice pârâte fiind inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 352 A din 3 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare. S-a reţinut că acţiunea în revendicare are ca principale principii, imprescriptibilitatea, inadmisibilitatea şi insesizabilitatea şi că nu poate fi făcută distincţie în materia proprietăţii între dreptul comun şi legea specială.

Prin decizia civilă nr. 3497 din 14 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare, retinându-se, în esenţă, motivarea sumară şi confuză a acestei hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 811 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.

S-a constatat că instanţa a fost sesizată în anul 2008, de către reclamanta şi intervenient, ce se pretind persoane îndreptăţite la restituire, cu o acţiune precizată, cuprinzând două capete de cerere, unul de constatare a ne valabilităţii titlului statului care prin pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a transmis bunul pârâtei SC S. SA, societate comercială ulterior privatizată, şi unul în revendicare de drept comun a bunului, de la pârâtă.

Curtea a apreciat că acţiunea este admisibilă, pentru următoarele considerente: Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu poate fi disociat de jurisprudenţa dezvoltată de C.E.D.O., acestea formând împreună un „bloc de convenţionalitate”, obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti în temeiul dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, respectiv art. 46 din Convenţie.

Curtea a considerat totodată că neaplicarea acestei jurisprudenţe în cauza dedusă judecăţii ar determina premisa încălcării articolelor convenţionale incidente.

În virtutea principiului subsidiarităţii, ce rezultă din coroborarea art. 1, art. 13 şi art. 35 din Convenţie, şi care atribuie judecătorului intern rolul de „judecător de drept comun al Convenţiei” sau de „prim judecător al Convenţiei”, chemat să aplice dispoziţiile convenţionale şi jurisprudenţa Curţii, dezvoltată cel puţin în cauzele împotriva României, instanţa de apel este obligată sa ţină seama de acestea şi să realizeze aplicarea lor directă în speţa dedusă judecăţii.

Prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, în cauza Faimblat vs. România, C.E.D.O. a statuat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea caracterului ilegal al naţionalizării, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încalcă art. 6 din Convenţie care garantează dreptul la un proces echitabil, întrucât ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă al reclamanţilor nu este proporţională cu scopul legitim urmărit. C.E.D.O. a arătat că respingerea acţiunii în constatare nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. Curtea a apreciat că negarea accesului la instanţă, pe calea dreptului comun, poate fi acceptată în condiţiile în care calea specială oferită este una efectivă.

Prin decizia civilă nr. 6628 din 31 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei, a dispus casarea deciziei şi a trimis cauza spre rejudecare,

Pentru a deveni incidenţă teza a II-a art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: prima instanţă să fi soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului şi ca părţile să fi solicitat în mod expres luarea măsurii de anulare a sentinţei primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, măsură ce poate fi luată o singură dată. Cea de-a doua condiţie este îndeplinită, însă în ceea ce priveşte prima condiţie, s-a constat că nu este îndeplinită.

Prima instanţă, deşi formal prin dispozitivul hotărârii pronunţată a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea, a intrat în judecata fondului, întrucât după ce a analizat admisibilitatea acţiunii pe calea dreptului comun, faţă de dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile deciziei nr. 33/2001, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, a cercetat şi fondul procesului atât în raport de dispoziţiile dreptului comun, cât şi de cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţionai la Convenţie, şi, analizând preferabilitatea titlurilor invocate, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, a concluzionat că atâta timp cât reclamanţii nu deţin un „bun” în sensul Convenţiei sau o hotărâre judecătorească anterioară prin care să Ii se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în natură, nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu privire la imobilul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 152 A din 30 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţiile autorităţii de lucru judecat, a respins apelurile reclamantei şi intervenientului, ca nefondate.

S-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special ce reglementează materia restituirii proprietăţilor imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art. 2, definesc noţiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv şi orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparţin domeniului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Având în vedere că părţile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deţine un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea a constatat că această chestiune ţine de regimul juridic al imobilului, pe care instanţa, învestită cu o astfel de acţiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunţa asupra posibilităţii retrocedării imobilului către foştii proprietari.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun trebuie soluţionată prin raportare la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008 a instanţei supreme.

Aşadar, instanţa sesizată cu o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat şi implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Această soluţie nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din Convenţie, în condiţiile în care dreptul de a avea acces la o instanţă nu este încălcat şi trebuie precizat că acest drept nu este, în concepţia jurisprudenţei C.E.D.O., unul absolut şi, pe cale de consecinţă, poate comporta anumite limitări sau restricţionări, cu condiţia să nu fie vorba de o atingere substanţială adusă dreptului, de natură să-l golească de conţinut.

O astfel de soluţie nu poate fi considerată că ar contraveni dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competenţa instanţelor de judecată de a tranşa asupra valabilităţi titlului statului. Acest aspect formează obiect de analiză pentru instanţa în cadrul soluţionării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 şi la cele statuate de instanţa supremă prin decizia civilă nr. 33/2008.

În ceea ce priveşte fondul acţiunii în revendicare, Curtea a avut în vedere următoarele:

Imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, ceea ce înseamnă că examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de decizia civilă nr. 33/2008.

Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.

Preluarea imobilului în baza Decretului nr. 224/1951 nu este suficientă pentru ca o instanţă să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanţii să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa C.E.D.O.

Simpla adoptare a unei legislaţii reparatorii, care recunoaşte posibilitatea foştilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificaţia generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foştilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ şi instituţional care să permită examinarea administrativă şi, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale şi situaţiei concrete a imobilului. Dreptul de proprietate şi, respectiv, dreptul la restituire sunt consecinţa recunoaşterii pe cale administrativă sau judiciară a calităţii de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptăţite şi a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Curtea a examinat cu prioritate chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Legea nr. 10/2001, după care a examinat mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist. Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş, în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii, nr. 33/2008.

Instanţa supremă a reţinut că nu se poate recunoaşte posibilitatea celor care nu au obţinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepţie ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea speciala şi legea generala, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Înalta Curte a luat în considerare faptul că legea specială se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la masuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite sa păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29].

În ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, instanţa supremă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

S-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi sau înstrăinat în procesul de privatizare.

Aşadar, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.

Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acţiunea în revendicare este de plano exclusa, ca inadmisibilă, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit ca în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparaţie.

Instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa supremă recunoaşte necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componenţă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului,

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de C.E.D.O. în cauza Măria Athanasiu.

Având în vedere că apelanţii au făcut demersuri pentru restituirea proprietăţii imobiliare de care au fost deposedaţi autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparaţie, Curtea a reţinut că aceştia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, motiv pentru care instanţa de apel a considerat că nu poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura şi conţinutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii.

Făptul că pârâta are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, nu este de natură să conducă automat la reţinerea acestui fine de neprimire a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, acest aspect urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenţiei şi care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, existenţa unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei.

Această concepţie promovată de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte timpul până la momentul efectiv al plăţii, aşa cum a statuat instanţa de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunţate în cauzele Katz şi Faimblat împotriva României.

Trebuie avută în vedere şi adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanţa de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foştilor proprietari la obţinerea unei reparaţii echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigenţele de rezonabilitate impuse de C.E.D.O.

În ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul reclamanţilor, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele contra României:

Noţiunea de bun în sensul Convenţiei constituie un concept autonom, care poate rezulta din existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Biumăresu contra României).

Tot sub incidenţa acestei noţiuni este şi situaţia în care fostul proprietar se prevalează de recunoaşterea caracterului nevalabil al titlului statului cu care a fost preluat imobilul, recunoaştere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât şi al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă, aşa cum rezultă din cele statuate de C.E.D.O. în cauzele Străin şi Katz. O astfel de recunoaştere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluţia pronunţată în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reţinute de instanţa de contencios european în cauza Pădurarii, Curtea a constatat că se poate reţine existenţa unui interes patrimonial, care intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat, ia această concluzie ajungându-se prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, se poate identifica şi în situaţia în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparaţie edictate de legiuitor în perioada care a urmat după Revoluţia din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Şi pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Aceste dispoziţii legale au fost abrogate, însă în opinia instanţei, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră în ceea ce priveşte calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noţiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalităţii aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, raţiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a şti în ce măsură poate avea relevanţă juridică, din perspectiva Convenţiei, aplicarea acestui principiu în continuare, În condiţiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

În ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparaţie, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 şi sau a Legii nr. 10/2001 şi nici acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv, neobţinând câştig de cauză într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobţinând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilităţii titlului statului, Curtea a reţinut că se poate recunoaşte în favoarea fostului proprietar cel mult o speranţă legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă şi având în vedere că apelanţii au urmat procedura legilor speciale de reparaţie, formulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată de unitatea deţinătoare, Curtea a reţinut că reclamanţii s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză), care intră în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Curtea a avut în vedere şi faptul că intirnata-pârâtă SC S. SA este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a cărui valabilitate, deşi a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, nu s-a ajuns la o soluţie favorabilă foştilor proprietari, acţiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că notificarea nu a fost soluţionată până la acest moment de către unitatea competentă potrivit legii şi raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că imobilul în litigiu apare ca figurând în patrimoniul unei societăţi comerciale, care a trecut prin procesul de privatizare, pentru rezolvarea cererii de retrocedare formulate în temeiul legii speciale, entitatea competenta (ulterior verificării şi constatării îndeplinirii prealabile a cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001), având a stabili aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21, respectiv art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu luarea în considerare, în ultimul caz, a celor stabilite de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 830/2008.

În situaţia în care se ajunge la concluzia că imobilul se impune a fi restituit în natură, decizia de restituire este de natură să confere reclamantului şi intervenientului principal calitatea de titulari ai dreptului de proprietate confirmat pe cale administrativă şi implicit calitatea de deţinători ai unui bun (sub forma dreptului de proprietate) în sensul Convenţiei, îndreptăţiţi, de abia din acest moment să obţină retrocedarea imobilul.

Pentru a stabili natura şi conţinutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamantul şi intervenientul principal, Curtea a avut în vedere şi cele statuate de C.E.D.O. în cauza pilot Măria Athanasiu contra României, care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.

C.E.D.O. statuează fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă ca interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.

Apelanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă, în sensul că se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.

În speţa de faţă, apelanţii au o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, nesoluţionată. În ipoteza în care, în sistemul reparatoriu reglementat de acest act normativ, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi (sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerinţelor legale) la măsuri reparatorii prin echivalent, care, până la adoptarea Legii nr. 165/2013, se stabileau în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, dând eficienţă tuturor principiilor care se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. în materia restituirii proprietăţilor preluate abuziv, Curtea a constatat că reclamanţii ar fi avut interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, reprezentat de un drept de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul la care legea specială înţelegea să acorde o reparaţie echitabilă.

Examinând această chestiune prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, care, potrivit prevederilor art. 4, se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O. suspendate în temeiul hotărârii, pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a legii, Curtea a constatat că, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, apelanţii vor fi beneficiarii dispoziţiilor acestui act normativ, în sensul că vor fi beneficiarii măsurii de compensare prin puncte, pe care Ie vor putea valorifica prin achiziţionarea de imobile în cadrul licitaţiilor publice naţionale care se vor organiza în aplicarea noilor dispoziţii.

Curtea a reţinut ca soluţiile şi concepţiile promovate sunt în deplină concordanţă cu sistemul de acordare a unei reparaţii reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statui a fost obligat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni, stabilită de C.E.D.O. în acest scop prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar de obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât şi din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanţă, având ca obiect despăgubiri, independent de neruncţionalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoaşterea dreptului la restituire. Stabilirea obligaţiei statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, a fost apreciată ca reprezentând în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.

Având în vedere că hotărârea pilot a determinat o modificare substanţială în ceea ce priveşte procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speţă, a despăgubirilor, fiind de o importanţă deosebită, Curtea a apreciat că nu poate fi ignorată şi că se impune a fi aplicată, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţiei.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 reiese cu claritate faptul că, chiar şi în ipoteza în care restituirea imobilului notificat nu este posibilă, singura măsură reparatorie alternativă este compensarea prin puncte, pentru care se prevede posibilitatea valorificării, în principal, prin dobândirea unui alt imobil, achiziţionat în cadrul licitaţiei publice naţionale, organizate săptămânal. Cu titlu subsidiar, legiuitorul a prevăzut, că, începând cu 1 ianuarie 2017, în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, punctele pot fi valorificate şi în numerar.

Curtea a reţinut astfel ca procedura reglementată de Legea nr. 165/2013 beneficiază de toate premisele pentru a avea o funcţionare coerentă, nedovedindu-se existenţa la acest moment a niciunui impediment în ceea ce priveşte eficienţa acesteia.

Formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 îi îndreptăţeşte pe apelanţi, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din această lege, la obţinerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanţii putându-se prevala de un interes patrimonial, al cărui conţinut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce se vor acorda, dar nu li se poate recunoaşte la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimata-pârâta SC S. SA şi care să conducă la admiterea acţiunii în revendicare, în condiţiile în care pârâta este beneficiarul unui bun în sensul Convenţiei, sub însuşi forma dreptului de proprietate.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs reclamanta C.M. şi intervenientiil în interes propriu B.M.G. prin care au susţinut următoarele:

Instanţa de apel în mod greşit a soluţionat cauza invocând inadmisibilitatea acţiunii, neobservând faptul că, pe lângă petitul privind obligarea la predarea imobilului, acţiunea cuprindea şi un petit privind constatarea nevalablităţii titlului statului, respectiv constatarea preluării abuzive a imobilului.

Instanţele judecătoreşti sunt abilitate în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, să soluţioneze acţiunea pe calea dreptului comun, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, în vederea stabilirii caracterului preluării imobilului de către stat. Stabilirea preluării cu sau fără titlu valabil are relevanţă juridică în cazul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceştia au declanşat­or dar faţă de care nu au primit nicîo rezolvare.

La data de 5 august 2013, recurenţii şi-au completat motivele de recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 21 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) din Constituţia României, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi cu încălcarea deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispoziţiilor art. 480 C. civ.

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit atât motivele de apel cât şi cererile acestora atunci când a considerat că primul capăt de cerere, constatarea nevalabilităţii titlului statului, nu constituie un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilităţii propriului titlu în cadrul acţiunii în revendicare, astfel încât s-a încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, s-a depăşit limita rolului activ al instanţei şi implicit dreptul de a face dovada că aceştia deţin un bun din cel apărat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu consacră inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ci a evidenţiat că este necesară o analiză în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

Instanţa de apel pentru a-şi motiva inadmisibilitatea cererii, a folosit argumente contrare legii şi probelor administrate, încălcarea Convenţiei fiind reliefată şi atunci când a apreciat că nu deţin un bun în sensul acestei reglementări internaţionale şi aceasta, deşi era obligată în acest sens prin decizia de casare, să analizeze faptul că titlul ce-l deţine provine de la un veritabil proprietar, iar pretinsul titlu al pârâţilor este evident nevalabil, deoarece este rezultatul unui abuz al statului comunist.

Prin menţinerea soluţiei instanţei de fond, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre contrară practicii C.E.D.O., cauza Georgescu contra României, cauza Johana Huber contra României.

În plus, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă, având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă, în fapt, o expropriere, aşa încât acţiunea în revendicare pe dreptul comun este cea mai potrivită.

Instanţa de apel a interpretat greşit titlurile opuse de părţi şi a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestora, în sensul că a ignorat total titlul de proprietate ce-l deţin, deşi era obligată prin decizia de casare a instanţei de control să analizeze fondul cauzei.

La data de 6 august 2013, recurenţii au formulat o altă completare a motivelor de recurs, s-a susţinut astfel că instanţa de apel a omis să constate ne valabilitatea titlului statului şi implicit a subdobânditorului de la stat, actul juridic dedus judecaţii de către pârâta fiind certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Au susţinut totodată că terenul în litigiu de 543 mp nu se află sub incidenţa şi nici în administrarea pârâtei şi nici nu era necesar realizării obiectului său de activitate. Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei, faţă de care instanţa era datoare sa verifice şi să compare şi existenţa şi valabilitatea certificatului de atestare.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1980, privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Instanţa de apel nu a cercetat modul în care terenul în litigiu a intrat în patrimoniul Ministerului Economiei, dacă terenul era purtător de acţiuni, ca număr şi valoare nominală, şi dacă statul era acţionar, în ce procent şi în ce calitate.

Instanţa de apel era obligată să cerceteze valabilitatea titlului şi să descifreze în ce mod se perpetuează o eroare judiciară prin care recurenţii sunt vătămaţi în drepturile lor. Imobilul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum greşit instanţa, fără a intra în cercetarea fondului, s-a lăsat indusă în eroare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea acestora în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate în mod succesiv, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie nelegală, cât timp a apreciat că, în contextul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., instanţa este obligată să examineze, în prealabil, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat şi implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia pronunţată în interesul legii, nr. 33/2008.

S-a apreciat astfel corect că legiuitorul a inclus în categoria imobilelor preluate abuziv şi categoria imobilelor preluate cu titlu valabil, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil.

Din această perspectivă, concluzia firească a instanţelor a fost aceea că nu se justifică formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului. De altfel, instanţele anterioare au reţinut în expunerea de motive în mod expres că solicitarea de constatare a nevalabilităţii titlului statului nu reprezintă un veritabil capăt de cerere, ci doar un argument în vederea preferabilităţii titlului invocat de reclamanţi în cadrul acţiunii în revendicare.

Acestea sunt considerentele pentru care nu se poate susţine că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii în procesul civil, respectiv că s-ar fi depăşit limita rolului activ al instanţei şi, implicit, dreptul de a face dovada că reclamanţii deţin un bun din cel apărat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Susţinerea conform căreia stabilirea preluării cu sau fără titlu valabil a imobilului de către stat are relevanţă în cazul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură pe care aceştia au declanşat-o, dar la care nu au primit nicio rezolvare, nu poate fi primită, date fiind condiţiile concrete de învestire ale cauzei pendinte.

Instanţa de apel nu a soluţionat cauza invocând în admisibilitatea acţiunii, ci a constatat doar că raportul dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun a fost tranşat de instanţa supremă prin decizia pronunţată în interesul legii, nr. 33/2008.

De principiu, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

S-a apreciat totodată că, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi sau înstrăinat în procesul de privatizare.

De asemenea, instanţa supremă a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, datorită deficienţelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenţie legislativă care să înlăture neconcordanţele Legii nr. 10/2001 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa supremă a recunoscut necesitatea de a acorda prioritate Convenţiei în cadrul unei acţiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, o soluţie contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum şi a unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care consacră dreptul la un proces echitabil şi care are drept componentă de bază accesul concret şi efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenţiei reclamantului.

Cerinţa deţinerii de către reclamant a unui „bun” în sensul Convenţiei a fost apreciată în mod judicios ca fiind un element al fondului raportului juridic dedus judecăţii, a cărui evaluare se realizează în cadrul judecăţii pe fond, alături de celelalte elemente configurate în cuprinsul deciziei nr. 33/2008, pronunţate în interesul legii de instanţa supremă; deţinerea unui bun şi de către pârât (fie el şi o societate comercială privatizată), afectarea, prin eventuala soluţie de admitere a revendicării, a principiului securităţii raporturilor juridice.

Recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., drept cauză a recursului, ignorând însă (aptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înţelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înţelesul său material, de negotium iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greşit de către instanţă).

Indicarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care nu au fost dezvoltate argumente pertinente care să fie subsumate acestui motiv de recurs şi care să facă posibil controlul de legalitate.

Recurenţii nu precizează ce act juridic, în sensul de negotium iuris (manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice), ar fi fost denaturat în interpretarea clauzelor sale, clare şi neîndoielnice.

Instanţa de apel nu a folosit argumente contrare legii şi probelor administrate atunci când a examinat fondul raportului juridic litigios, ci prin mecanismul comparării titlurilor înfăţişate de părţi s-a raportat strict şi judicios la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008 a instanţei supreme.

În ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul Convenţiei în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi, Curtea a avut în vedere aspecte relevante care se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele contra României.

S-a avut astfel în vedere, pe de o parte, faptul că acţiunea în revendicare dedusă judecaţii în prezenta cauză trebuie analizată şi prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepţia instanţei supreme exprimată prin decizia pronunţată în interesul legii, iar pe de altă parte, a luat în considerare faptul că intimata-pârâtă SC S. SA este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a cărui valabilitate, deşi a fost contestată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, nu s-a ajuns la o soluţie favorabilă foştilor proprietari, acţiunea respingându-se în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 4033/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe cale de consecinţă, intimata-pârâtă se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Situaţia juridică a reclamantului şi intervenientului principal a fost analizată şi din perspectiva celor statuate de C.E.D.O. în cauza pilot Măria Athanasiu contra României, în cuprinsul căreia s-a statuat că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.

O astfel de analiză dovedeşte faptul că instanţa de apel nu a ignorat titlul de proprietate al recurenţilor, ci l-a valorificat în circumstanţele cauzei pendinte, pe deplin stabilite.

Toate celelalte critici ale recurenţilor, inclusiv cele invocate la data de 6 august 2013, terenul în litigiu de 543 mp nu se află sub incidenţa şi nici în administrarea pârâtei şi nici nu era necesar realizării obiectului său de activitate; certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se referă la sediul social al pârâtei; instanţa era datoare să verifice şi să compare şi existenţa şi valabilitatea certificatului de atestare, nu pot fi primite, întrucât pe de o parte au fost deja analizate în paragrafele anterioare, respectiv, în parte, excedează cadrului procesual de învestire (cele referitoare la situaţia de fapt a cauzei pendinte).

Instanţei de apel nu mai era obligată să cerceteze valabilitatea titlului pârâtei cât timp reclamanţii au folosit calea legii speciale, formularea acţiunii în nulitatea titlului pârâtei, dobândit de la stat, posibilitate oferită de legea specială pentru a obţine restituirea în natură, acţiune respinsă însă irevocabil. De asemenea, reclamanta şi intervenientui au mai formulat o acţiune în revendicare, respinsă irevocabil pentru motivul că în acel dosar, nu au făcut dovada calităţii procesual active.

Nici în urma acestor procese, reclamanţii nu au obţinut recunoaşterea unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat astfel corect că, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute, singura speranţă legitimă a acestora este cea a despăgubirilor, în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Stabilirea obligaţie statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual şi instituirea unor proceduri simplificate şi eficace, a fost apreciată ca reprezentând în acelaşi timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în cazul imposibilităţii restituirii în natură a imobilului.

Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.

Ca părţi căzute în pretenţie, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi în solidar să plătească intimatei-pârâte SC S. SA suma de 2.800 RON cheltuieli de judecată ce constau din onorariu apărător conform facturilor din 19 decembrie 2003 şi respectiv din 30 ianuarie 2014 emise de Cabinet de avocat O.M.O.M. şi chitanţelor din 19 decembrie 2013 şi respectiv din 30 ianuarie 2014, emise de acelaşi cabinet.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, cererile de recurs formulate reclamanta C.M. şi de intervenientul B.M.G. împotriva deciziei nr. 152A din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.800 RON, către intimata-pârâtă SC S. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 602/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 605/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 604/2014. Civil