ICCJ. Decizia nr. 605/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 605/2014
Dosar nr. 6702/2/2012
Şedinţa publică de la 20 februarie 2014
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 1 septembrie 2000, reclamantul R.M., autorul recurentei R.D., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. A.P., sector 2 şi să se constate că acesta a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, art. I alin. (3) şi alin. (4) din anexa la H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997.
În motivare, a arătat că este moştenitorul tatălui său defunct R.D.I., iar imobilul supus litigiului a fost dobândit de bunicul său, D.R., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov secţia a III-a din 19 septembrie 1878 şi transcris la aceeaşi dată.
Din acest imobil, proprietarul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 10 stânjeni tatălui reclamantului, restul fiind moştenit în cote egale de 1/3 de către toţi copiii bunicului acestuia, după decesul său.
Cotele de proprietate dobândite prin succesiune au fost înstrăinate autorului reclamantului, în anul 1928, care a devenit, astfel, unicul proprietar al imobilului.
Ulterior, după adoptarea Decretului nr. 92/1950, bunul a fost naţionalizat de stat, deşi nu se circurnscria dispoziţiilor art. 11 prevăzute de acest act normativ.
Acţiunea civilă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 şi art. 480 şi urm. C. civ.
Ulterior, la 28 februarie 2001 şi, respectiv la 2 mai 2001, reclamantul a formulat cereri precizatoare şi modificatoare ale acţiunii civile, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Municipiului Bucureşti, prin primarul general şi a numiţilor M.T. şi M.I., precum şi scoaterea din cauză a pârâtei SC A. SA şi introducerea SC F. SA, în această calitate, pretenţiile sale vizând şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000.
Motivarea cererilor modificatoare a avut la bază frauda la lege, contractul mai sus menţionat fiind încheiat, în opinia reclamantului, cu încălcarea normelor prevăzute de art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997 şi art. 966 C. civ.
La prezenta cauză a fost conexat Dosarul nr. 9598/300/2006, având ca obiect revendicarea imobilului compus din teren în suprafaţă de 462 mp şi două corpuri de clădire, preluate abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950 şi înstrăinat chiriaşilor, decedaţi în cursul procesului, transmisiunea calităţii procesuale operând în persoana moştenitorului pârâţilor, M.M.
În motivarea acţiunii, care a făcut obiectul acestui dosar, s-a arătat că, deşi reclamantul a făcut numeroase demersuri la Primăria Municipiului Bucureşti, depunând toate actele necesare potrivit Legii nr. 10/2001, notificarea nu a fost soluţionată.
Totodată, s-a precizat că prin sentinţa nr. 183 din 8 februarie 2006, Tribunalul Bucureşti a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să răspundă notificării, constatându-se că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv.
Prin sentinţa nr. 583 din 12 martie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 şi a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. A.P., sector 2, terenul în suprafaţă de 462 mp şi corpurile de clădire; a respins cererea pârâtului M.M. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, prin întâmpinare, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar dispoziţiile art. 47 din acest act normativ, în varianta iniţială, permit judecarea acestei acţiuni.
Pe fondul cauzei, cu privire la capătul de cerere privind constatarea preluării imobilului de către stat, fără titlu valabil, s-a reţinut că, anterior, prin sentinţa nr. 183 din 8 februarie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 18148/3/2005, s-a arătat că imobilul situat în Bucureşti, str. A.P., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 462 mp şi construcţie, a fost preluat abuziv de către stat, prin Decretul nr. 92/1950, hotărâre care se impune cu autoritatea lucrului judecat în raportul juridic existent între reclamantul R.M. şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi SC F. SA.
În ceea ce priveşte petitul privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, instanţa de fond a reţinut că a fost formulat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care analiza acestuia se subsumează dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din actul normativ menţionat, în varianta iniţială, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în procesul de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă”.
Din probele administrate în cauză s-a reţinut că reclamantul nu i-a notificat pe cumpărători cu privire la intenţia de a solicita restituirea imobilului şi nici nu a promovat anterior datei de 1 septembrie 2000, la care a fost înregistrată acţiunea de faţă, o altă cerere de chemare în judecată, în condiţiile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Totuşi, în raport de prevederile Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997 şi ale Legii nr. 112/1995, instanţa de fond, supunând analizei buna-credinţă a cumpărătorilor imobilului în cauză, a reţinut că aceştia nu au dovedit efectuarea vreunui demers pentru a se lămuri că bunul a fost preluat de stat cu respectarea tuturor dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Astfel, chiar dacă statul a avut calitatea de vânzător la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în luna iulie a anului 2000, această împrejurare nu putea constitui o garanţie suficientă a faptului că era şi adevăratul proprietar al imobilului, motiv pentru care, cumpărătorilor le revenea obligaţia de a efectua toate diligenţele necesare pentru a cerceta temeinicia aparenţei titlului înstrăinătorului, constând, inclusiv, în identificarea persoanei de la care a fost preluat bunul şi verificarea actului de proprietate al acesteia.
Simpla consultare a moştenitorului persoanei de la care a fost preluat imobilul le-ar fi permis cumpărătorilor să se lămurească cu privire la legalitatea preluării, deoarece R.M. deţinea contractele de vânzare-cumpărare, precum şi înscrisurile referitoare la profesia autorului său.
Nefiind făcute aceste verificări, Tribunalul a constatat reaua-credinţă a cumpărătorilor la achiziţionarea imobilului supus litigiului.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa de fond a reţinut că reclamantul dispune de un bun protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, aspect rezultat din coroborarea prevederilor sentinţei nr. 183 din 8 februarie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă cu hotărârea de faţă, date fiind constatările privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi a celor privitoare la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2000, având în vedere şi aplicarea greşită a decretului de naţionalizare.
S-a mai reţinut că reclamantul nu a intrat în posesia imobilului, urmare a nesoluţionării notificării de către Primăria Municipiului Bucureşti, motiv pentru care este justificat interesul privind restituirea bunului.
În acest context, s-a constatat şi că admiterea acţiunii în revendicare reprezintă modul de concretizare al speranţei legitime a reclamantei de dobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu, aceasta deţinând şi un titlu de proprietate, provenind de la un terţ.
Prin decizia nr. 68 din 11 martie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile declarate de pârâţii M.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul admiterii parţiale a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul R.M., decedat pe parcursul procesului şi continuată de moştenitoarea acestuia, R.D. şi respingerea cererii conexe; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, respingându-se acţiunea în revendicare principală şi conexă formulată în contradictoriu cu acesta; s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca neîntemeiată, precum şi cererea privind obligarea pârâtului M.M. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei imobilul, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, Curtea a reţinut că se impune analizarea respectării condiţiilor de validitate şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia.
Prin raportare la momentul concret al perfectării actului juridic mai sus menţionat, instanţa de apel a constatat că au fost respectate condiţiile impuse de prevederile art. 948 C. civ. şi de cele ale Legii nr. 112/1995.
S-a mai apreciat că autorii apelantului au avut convingerea că vânzătorul are toate însuşirile de a transmite dreptul de proprietate, acţionând cu bună-credinţă în raport de probele administrate în cauză şi efectuând minimul de diligenţe pentru achiziţionarea imobilul în condiţii de legalitate, de la adevăratul proprietar.
De altfel, în legislaţia ţării noastre nu exista un text legal care să interzică vânzarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului, iar Legea nr. 112/1995 a prevăzut măsuri reparatorii pentru foştii proprietari şi moştenitorii acestora, cererea de cumpărare a apartamentului fiind soluţionată în cadrul reglementat de art. 9 alin. (1) şi alin. (5) şi art. 14 din actul normativ menţionat, mai ales că pe rolul instanţelor, la acea dată nu există niciun litigiu cu privire la imobil.
Instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, Tribunalul a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, deoarece acesta respectă condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., precum şi de Legea nr. 112/1995.
Întrucât imobilul în litigiu a fost trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, acesta se supune normelor de reparaţie astfel reglementate, care se aplică prioritar celor de drept comun, respectiv art. 480-art. 481 C. civ., pe care a fost întemeiată acţiunea.
Din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O., reclamanta nu justifică existenţa unui bun în înţelesul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având în vedere că această noţiune implică dreptul la restituirea imobilului, dată fiind finalitatea acţiunii în revendicare care constă în recunoaşterea posesiei, ca stare de fapt.
În speţă, reclamantei nu i se poate recunoaşte decât un drept de creanţă, reprezentat de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005, realizate în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent.
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a reţinut că titlul pârâtului s-a consolidat, fiind astfel îndreptăţit la păstrarea posesiei asupra apartamentului achiziţionat cu bună-credinţă, aspect care îi acordă preferabilitate faţă de cel al reclamantei.
Cu privire la faptul ca acţiunea a fost promovată în contradictoriu şi cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi având în vedere că acesta nu deţine posesia asupra bunului supus litigiului, instanţa a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, recurs reclamanta R.D., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., prin care a invocat următoarele critici de nelegaiitate:
(I) Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât în considerentele acesteia nu au fost specificate argumentele pe care a fost fundamentată, cauza dedusă judecăţii fiind analizată prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O. şi nu în funcţie de motivele de apel expuse de reclamantă.
Acest aspect echivalează cu nemotivarea hotărârii, fapt ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) şi art. 312 alin. (2) teza I C. proc. civ.
(II) Instanţa de apel a schimbat natura ori înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, aplicând greşit dispoziţiile legale în raport de probele administrate în cauză şi de temeiul dreptului material aplicabil.
Astfel, recurenta-reclamantă susţine că preluarea bunului s-a făcut în mod abuziv de către stat, în baza Decretului nr. 95/1950, aspect care a fost, de altfel, confirmat şi de instanţele de fond.
Din această perspectivă, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. reprezintă o modalitate specifică de apărare a dreptului de proprietate, iar prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu determină inadmisibilitatea de plano a acţiunii în revendicare formulate în baza normelor de drept comun.
Aceasta cu atât mai mult cu cât este posibil ca, într-o atare acţiune, reclamantul să se prevaleze de un bun în înţelesul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu legislaţia europeană, adică să se stabilească dacă, admiţându-se acţiunea în revendicare se aduce atingere unui alt drept de proprietate,
Prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat, vinderea acestuia către chiriaşi şi lipsa oricărei reparaţii concrete a prejudiciului pe care l-a suferit, recurenta-reclamantă consideră că se poate promova şi admite o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-art. 481 C. civ., opinie susţinută şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauzele Vasilescu, Brumărescu, Zamfirescu ş.a.).
(III) În mod greşit Curtea de Apel a dat preferabilitate titlului pârâtului M.M., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 încheiat cu statul în temeiul Legii nr. 112/1995, deoarece acesta din urmă nu a deţinut un titlu dobândit în condiţiile de legalitate prevăzute de art. 644-art. 645 C. civ., fiind, de fapt, un non dominus care a înstrăinat un bun ce nu a făcut parte din patrimoniul său.
În sensul arătat, faţă de titlurile exhibate de părţile litigiului, instanţa de apel trebuia să constate că titlul reclamantei este mai bine caracterizat, întrucât îşi are originea în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1915, 1928 şi 1938, iar bunul care a făcut obiectul acestor acte juridice a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi a intrat în patrimoniul pârâtului după trecerea unei perioade de 50 de ani de la aplicarea prevederilor acestui act normativ.
(IV) Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G. nr. 20/2006, în care se stipulează că, prin imobil trecut în proprietatea statului, se înţelege imobilul naţionalizat în conformitate cu prevederile art. l pct. 1 şi pct. 5 şi ale art. II din decret, cu respectarea identităţii persoanelor menţionate în calitate de proprietari în listele anexă şi adevăratul titular al dreptului de proprietate la data naţionalizării.
Aceste aspecte au fost relevate constant în jurisprudenţa C.E.D.O., (cauzele Păduraru, Porţeanu, Popescu, Daşoveanu, Săvulescu ş.a. contra României), care a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
(V) Instanţa de apel a reţinut în mod greşit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, ca efect al bunei credinţe a terţilor dobânditori ai imobilului, pârâtul M.M. neputându-se bucura de protecţia drepturilor dobândite, deoarece nu a făcut verificările necesare cu privire la calitatea de adevărat proprietar a statului, cu care a contractat.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru argumentele ce succed:
(I) Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., a căror încălcare de către instanţa de apel o pretinde reclamanta, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Din considerentele expuse în decizia recurată se constată că instanţa de apel a supus analizei situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin raportare la limitele cadrului procesual stabilit prin cererile de chemare în judecată conexate, la motivele de apel formulate de pârâţii M.M. şi de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, precum şi la ansamblul probatoriu administrat în cauză, situaţie de fapt pe care a cercetat-o corelativ cu dispoziţiile legale incidente în cauză.
Astfel, Curtea de Apel a examinat problemele de drept cu dezlegarea cărora a fost învestită şi care s-au referit la analiza existenţei bunei-credinţe a dobânditorilor imobilului, a comparării titlurilor deţinute de părţile litigante asupra imobilului şi, implicit a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii pârâtului cu statul, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
De asemenea, în mod corect instanţa de apel a examinat problema privind existenţa unui bun în patrimoniul reclamantei, în înţelesul dat acestuia de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a se putea aprecia dacă se impune admiterea acţiunii în revendicare în raport de normele juridice care o guvernează.
Prin urmare, critica privind nemotivarea deciziei pronunţate în apel nu poate fi primită, întrucât aspectele invocate de reclamantă în această etapă procesuală au fost supuse analizei de către instanţă, reflectânclu-se în hotărârea pronunţată.
(II) Pe de altă parte, motivul de recurs referitor la schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit al actului juridic dedus judecăţii, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dreptul material aplicabil, faţă de care instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, este nefondat.
Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că bunul a fost preluat în mod abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, a arătat că, pentru ca această constatare să se poată transforma din interes patrimonial în valoare patrimonială, care să se subsumeze prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de care se prevalează reclamanta, era necesar ca aceasta să obţină recunoaşterea titlului său de proprietate şi restituirea imobilului în condiţiile prevăzute în hotărârea Atanasiu contra României.
Prin raportare la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acţiunea în revendicare formulată de reclamantă, ca şi acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului dreptului de proprietate, se impune a fi respinsă, întrucât recurenta nu deţine un „bun” ori o valoare patrimonială, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosinţa efectivă a dreptului, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Premisa admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită nici din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a instanţei supreme dată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a hotărât că numai persoanele exceptate de la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor nu au putut-o folosi în termenele legale, au deschisă calea revendicării bunului, cu excepţia cazului în care acesta a fost cumpărat de chiriaşi cu bună-credinţă şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Faţă de considerentele menţionate în decizia mai sus menţionată, se reţine că imobilul supus litigiului se circumscrie dispoziţiilor legii speciale, fiind preluat de stat în mod abuziv prin aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, iar normele de drept comun pe care a fost întemeiată acţiunea în revendicare ar fi devenit incidente doar în cazul sesizării unor neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are prioritate, aspect neconfirmat în cauză.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţa supusă analizei, imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 a fost înstrăinat autorilor pârâtului, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) şi alin. (5) şi art. 14 din Legea nr. 112/1995, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acesta nefăcând obiectul unei acţiuni în revendicare sau al vreunei cereri de restituire în natură formulate de adevăratul proprietar.
(III) Chiar dacă titlul exhibat de reclamantă are o vechime mai mare, nu se poate reţine preferabilitatea acestuia în comparaţie cu cel al pârâtului, întrucât, aşa după cum corect a constatat şi instanţa de apel, cel din urmă este mai bine caracterizat, fiind încheiat cu respectarea normelor Legii nr. 112/1995, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului neexistând nicio interdicţie legală de înstrăinare.
Astfel, s-a reţinut buna-credinţă a chiriaşilor la achiziţionarea imobilului, în raport de faptul că, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, aceştia au avut certitudinea contractării cu un adevărat proprietar, titlul statului nefiind contestat, iar pe rolul instanţelor nefiind înregistrată o cerere de restituire a imobilului.
Mai mult decât atât, acţiunea în revendicare a fost promovată de autorul reclamantei ulterior perfectării actului juridic între autorii pârâtului şi stat, respectiv la 1 septembrie 2000, aspect ce confirmă, de asemenea, respectarea de către chiriaşi a condiţiilor impuse de Legea nr. 112/1995.
În aceste circumstanţe, precum şi în lipsa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, titlul statului s-a consolidat, iar pârâtul M.M., bucurându-se de protecţia instituită de actul normativ mai sus menţionat, a exhibat un act mai bine caracterizat faţă de cel al reclamantei.
(IV) Critica reclamantei potrivit căreia instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/2006 este nefondată.
Astfel, în motivarea recursului său, reclamanta a făcut referire la jurisprudenţa C.E.D.O., susţinând că această instanţă s-a pronunţat, în cauzele Pădurarii, Porţeanu, Popescu şi Daşoveanu contra României, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate, reprezintă o privare de bun, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aserţiunile recurentei-reclamante corespund doar parţial realităţii, pentru că C.E.D.O. a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa anterioară hotărârii pilot Măria Atanasiu ş.a. contra României, că poate fi considerată o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 „zădărnicirea dreptului de proprietate al foştilor proprietari asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubiri” (cauzele Giurgiu, Străin, Porţeanu, Czaran şi Grofcsik contra României), corelativ acestor aprecieri, arătând însă că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate şi că, în orice caz, nu poate fi încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al supremaţiei dreptului (cauza Raicu contra României).
Mai mult, prin hotărârea Măria Atanasiu s-a adus o abordare nouă în planul noţiunii de „bun”, susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie faţă de cel avut în vedere în jurisprudenţa anterioară a instanţei europene, impunându-se confirmarea, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, de către jurisdicţiile interne, a dreptului de proprietate, iar prin dispozitivul hotărârii să se dispună, în mod expres, restituirea bunului.
În speţa dedusă judecăţii, se constată că instanţa de apel a apreciat corect că reclamanta nu deţine o astfel de decizie, iar aspectul nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, stabilit prin cele două hotărâri pronunţate anterior în cauză, nu reprezintă decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi care pot fi acordate în procedura instituită prin acest act normativ şi prin cea prevăzută în Legea nr. 247/2005.
Având în vedere că reclamanta a afirmat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea de a uza de mecanismele puse la dispoziţie de această lege pentru obţinerea despăgubirilor sau a altor masuri reparatorii pentru bunul preiuat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi înstrăinat autorilor pârâtului.
(V) Critica formulată de recurenta-reclamantă ce a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000, din perspectiva bunei-credinţe a autorilor pârâtului, este nefondată.
Astfel, se constată că, anterior perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanta nu şi-a manifestat în niciun mod intenţia de a-şi redobândi proprietatea, în sensul că nu a depus cerere de restituire în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi nu a notificat chiriaşii să nu cumpere locuinţa.
În raport de aceste aspecte, cum la data demarării de către chiriaşi a procedurii administrative ce prevedea posibilitatea achiziţionării imobilului, pe rolul instanţelor judecătoreşti nu exista un litigiu având ca obiect revendicarea bunului de către reclamantă, s-a reţinut, în mod corect, că înstrăinarea imobilului către autorii pârâtului beneficiază de protecţia instituită de Legea nr. 10/2001, conform cărora sunt conservate şi recunoscute efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 şi că nu există temei pentru constatarea nulităţii absolute a acestuia.
Aşa după cum s-a arătat deja, autorii pârâtului au acţionat cu bună-credinţă, efectuând diligenţele necesare, premergătoare cumpărării bunului de stat, având convingerea că acesta este adevăratul proprietar al imobilului, titlul său nefiind contestat la acel moment.
Prin urmare, în mod legal s-a apreciat de instanţa superioară de fond că actul de vânzare-cumpărare din 21 iulie 2000 îndeplineşte condiţiile de validitate stipulate de art. 948 C. civ. şi de Legea nr. 112/1995.
În concluzie, având în vedere că dispoziţiile legale incidente în cauză au fost corect aplicate de instanţa de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respmge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.D. împotriva deciziei nr. 68 din 11 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 604/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 606/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
