ICCJ. Decizia nr. 697/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 697/2014
Dosar nr. 4053/1/2012
Şedinţa publică din 27 februarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 septembrie 2002 pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. 2830/2002, reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I., în contradictoriu cu pârâţii SN I.P. SA şi M.A.A.P., au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 30 octombrie 2000 încheiat între cei doi pârâţi, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului Conac „B.”, compus din teren în suprafaţă de 6 ha, 5 corpuri de casă cu 44 de încăperi, 2 grajduri cu 8 încăperi, 3 magazii cu 4 încăperi, 8 anexe gospodăreşti cu 4 încăperi, situat în comuna Bulbucata, judeţul Giurgiu.
După un prim ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia civilă nr. 204/A din 28 septembrie 2010, a admis apelul formulat de reclamante V.E. şi G.M.M., succesoarea reclamantei B.V.L.R.I., a schimbat în paste sentinţa apelată, a admis acţiunea, a constatat nulitatea parţială a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 2000 încheiat între Ministerul Agriculturii şi SC A.S.I. SRL, în ceea ce priveşte includerea construcţiilor şi a dreptului de administrare privind terenul, ce compun imobilul în cauză, în cadrul evaluării capitalului social subscris al SN I.P. SA; a obligat pârâtul SN I.P. SA la restituirea către reclamante a imobilului „Conacul Moşiei B.”, compus din teren în suprafaţă de 6 ha (astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert V.N.) şi construcţii (astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză T.C.), menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva Deciziei civile nr. 204/A din 28 septembrie 2010 au formulat recurs pârâtele SN I.P. SA şi SC A.S.I. SRL, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3325 din 15 mai 2012 a respins, ca nefondate, recursurile.
În dezvoltarea recursului, pârâtele au invocat mai multe critici, ce au fost respinse, ca nefondate, de instanţa de recurs după cum urmează:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanţa de rejudecare a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a respectat indicaţiile date de instanţa de casare.
Au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în condiţiile în care instanţa de recurs a dispus casarea cu trimitere pentru stabilirea situaţiei de fapt, reţinând că probele administrate în cauză sunt contradictorii cu privire la temeiul juridic al preluării, existând documente care se referă la Decretul nr. 83/1949, iar alte documente la Decretul nr. 111/1951.
Instanţa de rejudecare nu a ordonat probatorii în vederea lămuririi împrejurărilor dispuse prin decizia de casare, deşi pârâtele au solicitat încuviinţarea unei adrese către Prefectura Judeţului Giurgiu şi către Primăria Comunei Bulbucata pentru a se comunica care este temeiul juridic al preluării de către stat a imobilului; care a fost destinaţia terenului aferent imobilelor anterior preluării acestuia de către stat şi ulterior preluării de către stat, respectiv să se precizeze dacă a fost teren intravilan sau extravilan, teren arabil sau pădure ori grădini, precum şi proba cu interogatoriul reclamantelor pentru dovedirea aceloraşi aspecte.
Prin încheierea din 14 septembrie 2010 instanţa de apel a respins aceste probe, reţinând că nu sunt utile cauzei, pentru ca apoi să reţină în considerentele deciziei că părţile nu au invocat nici un alt act pe care statul să îl poată invoca drept temei al preluării decât tabelul centralizator aflat deja la dosar. Acest înscris se afla deja la dosar - fila 152 dosar de fond - fiind analizat de instanţa supremă în considerentele deciziei de casare şi considerat ca nefiind concludent. Cu toate acestea, contrazicând decizia de casare în mod nelegal, instanţa de rejudecare şi-a fundamentat soluţia tocmai pe tabelul centralizator care fusese considerat drept neconcludent de instanţa supremă.
De asemenea, instanţa de rejudecare nu a respectat indicaţia instanţei de recurs în sensul de a stabili regimul juridic al imobilului pentru a verifica corecta aplicare în cauză a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Prima critică nu a fost găsită fondată de către instanţa de recurs.
Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile art. 305 C. proc. civ. sunt aplicabile atunci când părţile invocă sancţiunea procedurală a nulităţii absolute sau relative pentru acte procesuale efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în funcţie de natura normei încălcate, vătămarea fiind prezumată sau trebuind a fi dovedită de părţi.
În cauză nu poate fi reţinută o încălcare a deciziei de casare deoarece instanţa de apel a analizat, pe linia acestei decizii, regimul juridic aplicabil imobilului, în condiţiile în care îndrumarea se referea exclusiv la stabilirea cu certitudine în apel a stării de fapt şi a temeiului preluării imobilului, fără a dispune în mod expres administrarea unor probe noi.
În acest sens, instanţa de apel s-a considerat lămurită în ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cauzei în litigiu şi nu a Legii nr. 18/1991, astfel că a respins noile probatorii, aducând argumente de fapt şi de drept suplimentare în calificarea regimului juridic aplicabil.
Faţă de această situaţie, apreciată ca neechivocă, instanţa de recurs a apreciat că recurentele sunt cele ar fi trebuit să administreze probe contrare, din care să rezulte indicii privind faptul că imobilul ce face obiectul notificării în prezenta cauză ar fi fost supus regimului de reglementare al altei legi.
O a doua critică a vizat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un fel cu privire la excepţia de tardivitate a contestaţiei, invocată de pârâte.
Decizia de casare stabilea că toate celelalte motive de recurs, inclusiv aspectele legate de tardivitatea contestaţiei au caracter subsidiar, urmând a fi analizate numai în măsura în care s-ar stabili că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în speţă. În consecinţă, instanţa de rejudecare avea obligaţia să analizeze această excepţie cu prilejul rejudecării în măsura în care stabilea că este aplicabilă Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte a apreciat că această critică poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reprezintă un aspect de interpretare şi aplicare a legii şi nu un caz care, în situaţia admiterii sale, ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate.
Critica nu a fost, însă, găsită fondată.
Instanţa de recurs a constatat că acest aspect a fost invocat pentru prima dată în cererea de recurs din data de 12 martie 2009, recurentele susţinând că institutul a răspuns celor două notificări ale reclamantelor la data de 8 august 2001, prin adresa din 13 august 2001 a Primăriei Comunei Bulbucata, comunicată la datele de 9 octombrie 2001 şi 22 octombrie 2001, respectiv prin adresa din 29 august 2001, iar în aceste condiţii, contestaţia formulată în august 2002 este tardivă.
Înalta Curte a considerat că nu poate reţine că răspunsul institutului reprezintă o decizie în sensul legii.
Astfel, prin adresa nr. 3303/8 august 2001 institutul a comunicat primăriei, spre luare la cunoştinţă, faptul că imobilul aparţine patrimoniului societăţii, că aceasta este privatizată şi că s-a respins cererea de restituire în natură şi s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în echivalent în baza Legii nr. 112/1995 pentru moştenitoarea V.E., astfel că părţile trebuie îndrumate să se adreseze A.D.S. pentru măsuri reparatorii. Primăria a comunicat la 13 august 2001 acest răspuns către reclamante. Răspunsul cu acelaşi conţinut a fost înaintat direct reclamantelor la data de 29 august 2001, de către institut.
În condiţiile în care, la data emiterii adreselor, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 preciza expres că cererea de restituire în natură se soluţionează prin decizie sau dispoziţie motivată, Înalta Curte a apreciat că adresa institutului către primărie retrimisă de aceasta reclamantelor, precum şi cea expediată direct acestora nu echivalează cu decizia prevăzută de lege şi susceptibilă a fi atacată în instanţă conform procedurii reglementate de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
A treia critică, a avut în vedere faptul că instanţa de apel nu a observat că notificarea a fost formulată cu privire la o suprafaţă de 3,5 ha.
În aceste condiţii, au arătat pârâtele, este inadmisibil ca prin hotărârea judecătorească pronunţată cu prilejul soluţionării contestaţiei, ce este o cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001, să se dispună restituirea unei suprafeţe mai mari de teren, respectiv 6 ha.
Instanţa de recurs a apreciat că această critică nu poate fi încadrată şi analizată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ci din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica a fost apreciată ca nefondată, instanţa de recurs reţinând că în notificarea către primărie, aceasta nu este precizată, ci doar în notificarea către institut, unde se menţionează că suprafaţa aferentă construcţiilor este de 3,5 ha.
Totodată a reţinut că individualizarea imobilului prin acţiunea pendinte, ca fiind în suprafaţă de 6 ha, nu reprezintă o modificare a obiectului cererii, ce excede competenţei de soluţionare a instanţei, ci o precizare a suprafeţei reale a imobilului ce se solicită a fi restituit în natură.
Pârâtele au invocat nelegalitatea deciziei şi din prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Tribunalul Bucureşti s-a considerat învestit cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 împotriva răspunsului formulat de unitatea deţinătoare SN I.P. SA la notificarea din 14 iulie 2001 şi notificarea din 10 august 2001.
Recurentele-pârâte au susţinut că soluţia instanţei de apel cu privire la restituirea în natură a imobilului este nelegală întrucât în speţă sunt aplicabile prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, chiar reclamantele menţionând iniţial în cuprinsul notificării că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 83/1949. În consecinţă, era necesar să se stabilească dacă terenul respectiv este situat în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi temeiul juridic în baza căruia a fost preluat de stat.
Înalta Curte, cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizând criticile comune ambelor recursuri cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, recurentele considerând că în cauză este aplicabilă Legea nr. 18/1991, întrucât imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, a reţinut că acestea nu sunt fondate.
Astfel, referirea la prevederile Decretului nr. 83/1949 s-a făcut în contextul în care terenul agricol şi celelalte active ale moşiei au fost preluate în faza definitivării reformei agrare, (5 ha livadă, 90 ha pădure, 8 ha baltă, 1 ha vie, 140 ha teren arabil) însă conacul propriu-zis, cu destinaţie de locuinţă şi nu construcţie aparţinând exploatării agricole, precum şi terenul aferent cu construcţii au fost preluate prin Decretul nr. 111/1951, tabelul centralizator de preluare indicând în mod clar că imobilul a fost supus acestei proceduri.
De altfel, reclamantele au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate până la 60 ha teren din fosta moşie, urmând şi procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă pentru conac şi terenul aferent, preluate în baza unui alt titlu, nu rezultă că s-ar fi formulat şi soluţionat o eventuală cerere de restituire în baza acestei legi.
O altă critică a vizat împrejurarea că reclamantele nu au solicitat instanţei de judecată prin acţiunea formulată să se constate că este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a notificării şi, pe cale de consecinţă, să dispună restituirea în natură, potrivit Deciziei nr. 20/2007, ci au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 30 octombrie 2000, repunerea părţilor în situaţia anterioară, restituirea în natură, liber de orice sarcini a imobilului.
Notificările au fost soluţionate de unitatea deţinătoare la data de 8 august 2001, răspunsul respectiv fiind comunicat reclamantelor.
Răspunsul menţionat chiar dacă nu este intitulat decizie sau dispoziţie cuprinde toate elementele prevăzute de lege corespunzătoare unei astfel de dispoziţii/decizii, potrivit art. 26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cuprinzând numele petentului, datele de identificare ale imobilului solicitat, motivarea împrejurărilor de fapt şi de drept care fac imposibilă restituirea în natură.
Aşa fiind, nu este vorba de un refuz nejustificat de a răspunde notificărilor, ci chiar de soluţionarea notificărilor în sensul respingerii cererii de restituire în natură, stabilindu-se că acestea sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent. Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, aceste adrese de răspuns au semnificaţia juridică a deciziei prevăzute de art. 24 (în prezent art. 26) din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, dacă reclamantele erau nemulţumite de măsurile dispuse de unitatea deţinătoare trebuiau să formuleze contestaţia în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte nu a găsit fondată nici această critică pentru argumentele anterior menţionate în analiza excepţiei tardivităţii contestaţiei şi pentru faptul că instanţa de fond nu a calificat litigiul ca o contestaţie împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoare SN I.P. SA la notificările din 14 iulie 2001 şi din 10 august 2001, cum a susţinut această recurentă, ci a identificat, prin încheierea din data de 21 septembrie 2004, doar cauza acţiunii ca fiind preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, ceea ce atrage incidenţa Legii nr. 10/2001.
În acest context, a conchis instanţa de recurs, având în vedere că primul capăt de cerere este cel vizând constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare de acţiuni, cu referire la art. 46 alin. (2) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 (ulterior devenit art. 45 alin. (2)), această cerere a fost depusă în termenul prevăzut de lege de un an, cu prelungirile ulterioare.
Pârâtele au invocat în recurs şi inadmisibilitatea contestaţiei în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât se solicită mai mult decât s-a cerut în cuprinsul notificării, reluând critica cu privire la întinderea dreptului reclamantelor.
Astfel, notificarea a fost formulată cu privire la o suprafaţă de 3.5 ha, iar prin hotărârea judecătorească pronunţată cu prilejul soluţionării contestaţiei - care este o cale de atac specifică în procedura Legii nr. 10/2001 - s-a dispus restituirea unei suprafeţe mai mari de teren, respectiv 6 ha.
La această critică instanţa de recurs, aşa cum s-a arătat în precedent, a răspuns că în notificarea către primărie suprafaţa de teren revendicată nu este precizată, ci doar în notificarea către institut se menţionează suprafaţa aferentă construcţiilor este de 3,5 ha, iar individualizarea imobilului prin acţiunea pendinte, ca fiind în suprafaţă de 6 ha, nu reprezintă o modificare a obiectului cererii, ce excede competenţei de soluţionare a instanţei, ci o precizare a suprafeţei reale a imobilului ce se solicită a fi restituit în natură.
Pârâtele au criticat în recurs faptul că în speţă operează puterea de lucru judecat conferită de hotărârile judecătoreşti anterioare prin care instanţele judecătoreşti au statuat în sensul respingerii cererii de restituire în natură şi acordării de despăgubiri reclamantelor.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1249 din 13 octombrie 1999 s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune restituirea în natură în baza Legii nr. 112/1995 şi că numai una dintre reclamante, respectiv V.E., este îndreptăţită la despăgubiri.
În cadrul unui al doilea proces, reclamanta V.B.L.R. a revendicat, potrivit art. 480 C. civ., imobilul în litigiu, iar prin sentinţa civilă nr. 1495 din 2 iulie 2001 Judecătoria Bolintin Vale a respins acţiunea reţinând autoritatea de lucru judecat conferită de sentinţa civilă nr. 1249/1999 pronunţată în litigiul anterior.
În aceste condiţii, au susţinut recurentele, SN I.P. SA nu mai poate fi obligat la restituirea în natură a acestui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.
A fost invocată Decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008 prin care Curtea Constituţională a statuat în legătură cu neconstituţionalitatea prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte, răspunzând acestei critici, a statuat că nu poate fi reţinută nici puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti ce acordă despăgubiri reclamantei V.E. în baza Legii nr. 112/1995, întrucât art. 19 din Legea nr. 10/2001 (ulterior art. 20) nu exclude de la aplicare pe foştii proprietari care au beneficiat de prevederile acestei legi, cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu s-a făcut dovada încasării efective a acestor despăgubiri, în vederea identificării unei eventuale obligaţii de restituire a acestor despăgubiri, în cazul predării în natură a bunului.
S-a criticat şi faptul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) si art. 21 din Legea nr. 10/2001 (republicată).
Reclamantei V.M. i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ţinând seama de această împrejurare şi de faptul că societatea a fost privatizată în anul 2000, nu se mai pune problema restituirii în natură.
Apelantele au susţinut că această dispoziţie legală nu este aplicabilă întrucât Legea nr. 247/2005 a intrat în vigoare ulterior introducerii acţiunii. Având în vedere că hotărârea pronunţată de instanţa de apel, hotărâre prin care se evocă fondul în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 instanţa trebuia să ţină seama de această dispoziţie legală. De altfel, instanţa supremă s-a pronunţat cu referire la aplicabilitatea imediată a Legii nr. 247/2005 statuând în acest sens prin decizia nr. 102 din 6 ianuarie 2006. În speţă, fiind vorba de un raport juridic în curs de desfăşurare în sensul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 litigiul era pendinte în faţa Tribunalului Bucureşti, legea nouă este aplicabilă.
SN I.P. SA nu face parte din nici una din categoriile enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (republicată). Această societate a fost privatizată în anul 2000 şi, în consecinţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale nu erau acţionar sau asociat majoritar.
Aşa cum a reţinut chiar instanţa de apel în ciclul procesual anterior, în cadrul procedurii de privatizare s-a transmis 99,9996 % din capitalul social, cu păstrarea de către stat a unei singure acţiuni nominative de control în valoare de 100.000 lei. În mod surprinzător, instanţa de apel reţine prin decizia pronunţată cu prilejul rejudecării că ar exista obligaţia restituirii în natură întrucât statul este în continuare acţionar deţinând o singură acţiune, deşi, valoarea acesteia nu este mai mare şi nici egală cu valoarea imobilului în litigiu.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 (republicată), (fost art. 27 în varianta anterioară) pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate. Aşadar, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune restituirea în natură.
Împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni nu era emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu înseamnă că recurenta SN I.P. SA nu are titlu asupra terenului şi că se impune restituirea în natură, aşa cum eronat retine instanţa de apel. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ de autoritate care are un efect constatator, deci declarativ, iar nu constitutiv de drepturi. În consecinţă, nu se poate susţine că în lipsa acestui certificat de atestare recurenta nu are drept de proprietate asupra terenului.
Instanţa de recurs a respins această critică, reţinând că aserţiunea că institutul, odată privatizat, nu mai are calitate de unitate deţinătoare, a fost corect înlăturată de instanţele de fond, în condiţiile în care este titularul unui drept de administrare asupra terenului, iar prin repunerea părţilor în situaţia anterioară anulării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, redobândeşte şi puterea de dispoziţie asupra construcţiilor.
Legea nr. 247/2005 nu a introdus o dispoziţie contrară cu privire la situaţia imobilelor preluate fără titlu ce au făcut obiectul privatizării, art. 20 alin. (1) şi (2) în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, (devenite ulterior art. 21 alin. (1) şi (2) rămânând neschimbat. De altfel obligaţia de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu subzistă în cazul societăţilor privatizate şi din perspectiva art. 29 modificat prin Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 830/2008 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (fost 27 alin. (1)) modificat prin dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie întrucât a operat o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu a instituit şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.
Prin urmare, persoanele îndreptăţite, care au depus cereri în termenul legal, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Cu privire la regimul juridic al terenului, s-a reţinut de către instanţa de apel faptul că acesta nu a fost inclus în capitalul social, întrucât nu fusese emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate a institutului pentru acest teren. Din acest motiv, instanţa de apel atunci când a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, s-a referit numai la includerea construcţiilor şi a dreptului de administrare privind terenul, în cadrul evaluării capitalului social subscris.
Recurentele au susţinut că institutul este proprietarul terenului prin efectul Legii nr. 15/1990, certificatul de atestare fiind un simplu act administrativ. Această interpretare, a reţinut instanţa de recurs, a fost judicios înlăturată de instanţa de apel în condiţiile în care a apreciat că legea poate constitui mod de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situaţii in care statul are un drept de dispoziţie asupra bunului pe care îl transmite ca efect al legii. În lipsa titlului, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al unei legi, întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului proprietar de bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.
O altă critică a vizat faptul că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul a fost transformat ireversibil, devenind institut, cu edificarea unor construcţii noi sau transformarea şi modificarea celor vechi.
În consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune restituirea în natură.
Instanţa de recurs a respins ca nefondată critica, reţinând că instanţa de apel a apreciat corect faptul că, în cauză, prin probele administrate, nu s-a făcut dovada unei transformări substanţiale a construcţiilor de natură a atrage interdicţia restituirii lor în natură potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială de la data introducerii acţiunii, (respectiv în forma art. 19 alin. (1) după republicare), ci numai a destinaţiei acestora.
Pârâtele au criticat soluţia instanţei de apel şi cu privire la constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune restituirea în natură, reclamantele nejustificând un interes legitim pentru a solicita nulitatea respectivului contract.
Instanţa de recurs a reţinut existenţa unui interes legitim al reclamantelor în promovarea acţiunii, vizând redobândirea dreptului de dispoziţie asupra bunului inclus în evaluarea capitalului social la momentul încheierii contractului.
Pârâtele au criticat faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se referă la acte juridice de înstrăinare având ca obiect bunuri ut singuli, pe când în cauză s-a solicitat nulitatea parţială a unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni.
SC A.S.I. SRL nu a dobândit nici un bun în baza contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, ci a dobândit numai acţiuni la SN I.P. SA.
Ca urmare, au susţinut pârâtele, este vorba de transformarea persoanei juridice, respectiv de o transmisiune universală şi nu se aplică dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa nu este competentă să se pronunţe în legătură cu constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, fiind incidente dispoziţiile art. 3231 din O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000 (varianta în vigoare la dala încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acţiuni), conform cărora cererile prevăzute de art. 3213, 321 şi 32, deci inclusiv nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, se judecă de către curtea de apel.
Înalta Curte a constatat corecta aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 (ulterior devenit art. 45 alin. (2)), în condiţiile în care s-a reţinut că imobilul a fost preluat fără titlu, iar părţile nu au fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului.
Totodată, a statuat că nu se poate reţine afirmaţia recurentelor în sensul că acest text de lege se aplică numai unui contract de vânzare având ca obiect un bun individualizat şi nu unui contract având ca obiect acţiuni, întrucât legea nu distinge sub acest aspect, atunci când se referă la contracte încheiate în cadrul procesului de privatizare, iar unde legea nu distinge nici interpretul acesteia nu o poate face. Această dispoziţie legală atrage, cu caracter derogator, competenţa tribunalului în soluţionarea pe fond a cauzei, nefiind incidente dispoziţiile O.G. nr. 88/1997 modificată prin O.U.G. nr. 38 din 20 aprilie 2000 care prevăd competenţa curţii de apel în cazul în care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în ordonanţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta şi care constituie dreptul comun în materia privatizării prin vânzarea acţiunilor/activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar.
În legătură cu existenţa bunei - credinţe, ca şi condiţie de valabilitate a contractului de vânzare - cumpărare, Înalta Curte a înlăturat critica comună a recurentelor în sensul că, s-ar fi reţinut, în mod greşit, de către instanţa de apel, reaua - credinţă a ambelor părţi la încheierea contractului.
Astfel, buna - credinţă se apreciază la momentul încheierii contractului, neavând relevanţă în această analiză faptul că acest contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât, aşa cum s-a apreciat, legea menţionată nu introduce o condiţie nouă de validitate a unei convenţii, ci menţionează pe cele aplicabile dreptului comun al obligaţiilor juridice.
Chiar dacă nu exista un litigiu pe rolul instanţelor de judecată la momentul încheierii contractului, foştii proprietari făcuseră demersuri pentru a obţine restituirea imobilului şi contestaseră existenţa unui titlu al statului, pe care deţinătorul imobilului nu a putut să îl prezinte.
În lipsa unei aparenţe de titlu, simpla deţinere în patrimoniu a unui imobil nu este de natură a valida credinţa că deţinătorul bunului este şi proprietarul acestuia.
Recurenţii, au criticat şi faptul că este neîntemeiată constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din perspectiva Legii 10/2001.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost încheiat anterior Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2000, iar la acel moment nu exista nici un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti care să fi fost notat în cartea funciară, SC A.S.I. SRL se bucură de prezumţia de bună - credinţă, iar probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie.
Nu există nicio dovadă din care să rezulte că această pârâtă ar fi avut cunoştinţă despre procesele anterioare iniţiate de reclamante, SC A.S.I. SRL nefiind parte în litigiile respective.
Aceste procese s-au finalizat în sensul stabilirii dreptului la despăgubiri pentru una dintre reclamante şi, prin urmare, aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie o probă a relei - credinţe a cumpărătoarei.
Tribunalul Bucureşti a procedat în mod corect întrucât a analizat buna - credinţă a părţilor contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi a reţinut că „din probele administrate în cauză nu rezultă că părţile contractante, persoane juridice, ar fi acţionat cu rea credinţă în procedura de privatizare”, fiind evidentă buna - credinţă a Institutului Pasteur, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti se pronunţaseră deja şi stabiliseră că nu există temei pentru restituirea în natură şi că doar una dintre reclamante este îndreptăţită la despăgubiri care urmau să îi fie acordate de către stat.
În speţă, nu există motive de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni care să decurgă din procedura de privatizare, deoarece privatizarea s-a realizat prin negociere directă cu singurul ofertant SC A.S.I. SRL, respectându-se forma şi procedura prevăzută de Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea, aprobate prin H.G. nr. 450 din 10 iunie 2009 şi Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
Instanţa de recurs a respins şi această critică reţinând că faptul, necontestat, că în cauză au fost respectate dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, nu înlătură cauza de nulitate prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială, aşa cum s-a arătat anterior, în raport cu cea care vizează procedura generală de privatizare.
Împotriva acestei decizii, contestatoarele SN I.P. SA şi SC A.S.I. SRL au formulat, în termen la data de 30 mai 2012, contestaţie în anulare împotriva Deciziei civile nr. 3325 din 15 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Au invocat ca temei de drept atât dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 cât şi ale art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. şi au arătat că vor depune motivarea căii de atac după redactarea deciziei atacate.
La data de 26 septembrie 2013 au fost depuse motivele căii de atac, cu precizarea că decizia civilă atacată le-a fost comunicată în data de 16 septembrie 2013 şi că se găsesc înăuntrul termenului de exercitare a căii de atac.
Motivând contestaţia în anulare, pârâtele SN P. SA şi SC A.S.I. SRL au dezvoltat critici care impun, în opinia lor, anularea deciziei atacate, admiterea recursului, respingerea apelului reclamanţilor şi menţinerea sentinţei primei instanţe sau, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
I. Motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Astfel, au susţinut că prin soluţia procesuală de respingere a recursurilor şi confirmare a deciziei instanţei de apel, Înalta Curte a validat anularea unui contract de privatizare de către o instanţă necompetentă material.
În speţă, susţin contestatoarele, o instanţă nespecializată (civilă) a hotărât soarta juridică a unui contract de privatizare, analizând aspecte pentru care nu aveau competenţa materială să o facă.
Au mai susţinut că nu există în cuprinsul Legii nr. 10/2001 o dispoziţie legală care să confere tribunalului competenţa materială în judecarea în primă instanţă a acţiunilor în constatare nulităţii absolute a contractelor de privatizare.
Competenţa specială este conferită tribunalului prin Legea nr. 10/2001 în două situaţii limitativ prevăzute şi foarte bine determinate de către legiuitor şi anume, art. 24 alin. (7) şi (8) şi art. 31.
Este evident că, faţă de tehnica de redactare pentru care a optat, legiuitorul nu a conferit competenţă specială tribunalelor şi în situaţia reglementată de alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 10/2001.
În strânsă legătură cu acest motiv de contestaţie în anulare, la termenul de judecată din 27 februarie 2014, contestatoarele au solicitat sesizarea secţiilor unite ale Înaltei Curţi, instanţa pronunţându-se asupra acestei solicitări.
II. Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., referitoare la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Au susţinut că, prin recursul formulat, au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât prin Decizia civilă nr. 1211 din 24 februarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a dispus casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare reţinând că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin starea de fapt.
În acest sens, instanţa supremă a arătat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă cu certitudine nici temeiul preluării de către stat a imobilului în litigiu (Decretul nr. 83/1949 sau Decretul nr. 111/1951) şi nici regimul juridic al imobilului pentru a verifica incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Totodată a reţinut că celelalte motive de nelegalitate sunt subsidiare stabilirii incidenţei Legii nr. 10/2001 în cauză.
Cu prilejul rejudecării apelului, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de suplimentare a probatoriului formulată de pârâte în conformitate cu dispoziţiile deciziei de casare şi, fără să poată determina cu certitudine temeiul preluării şi regimul juridic al imobilului în litigiu în lipsa probatoriului concludent, a reiterat soluţia desfiinţată de instanţa supremă, ca fiind nelegală.
De asemenea, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate se raportau şi la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu intra sub incidenţa acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1091 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Din probatoriul administrat în cauză în cadrul primului ciclu procesual a rezultat că terenul solicitat a fi restituit în natură este "arabil, păduri, grădini" fiind exclus de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de la incidenţa acestui aci normativ.
De altfel, acest aspect este reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei civile nr. 1211 din 24 februarie 2010.
Au susţinut că, prin soluţia contestată, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a răspuns criticilor relative la nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (1), art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar mai ales a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a obligaţiei statuate de instanţa de contencios european de a asigura justul echilibru între interesele colective ale societăţii şi interesele particulare ale subiecţilor de drept.
Înalta Curte a omis să se raporteze la acest motiv de nelegalitate iar, prin nesocotirea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi de normele de drept speciale ce reglementează contractele de privatizare, se ignoră un întreg context legislativ post-revoluţionar, care a creat premizele privatizării unor foste unităţi de stat transformate în societăţi cu capital integral de stat precum şi premizele despăgubirii proprietarilor deposedaţi de imobilele lor de către statul român comunist. Prin conturarea situaţiilor concrete de despăgubire în natură sau prin echivalent, legiuitorul a încearcat prin actele normative speciale de restituire să asigure coerenţă legislativă şi să evite încălcarea unor dispoziţii legale adoptate în materie comercială. În acest sens, se justifică dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 conform cărora "Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate."
Incidenţa acestor dispoziţii legale este de strictă aplicare si interpretare, restituirea în natură neputându-se realiza decât în cadrul legal determinat de aceste dispoziţii legale.
Inexistenţa unei astfel de reglementări ar avea un impact grav asupra siguranţei circuitului juridic şi ar determina o reticenţă a agenţilor economici în a cumpăra acţiuni ale societăţilor comerciale de stat, şi, drept consecinţă, un impact negativ asupra economiei naţionale.
Aplicarea legislaţiei incidente în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către statul român comunist precum şi aprecierea incidenţei normei speciale sau a celei de drept comun revine instanţelor judecătoreşti din România.
Aprecierea temeiniciei unei cereri de restituire în natură a unor imobile nu se poate realiza decât cu observarea întregului context legislativ specific dreptului de proprietate pentru că, altfel, asigurarea justului echilibru intre interesele colective ale societăţii şi interesele particulare, obligaţie impusă de C.E.D.O. instanţelor de judecată ca reprezentate ale Statului român, ar fi imposibil de realizat.
Un ultim argument în susţinerea căii de retractare, a fost acela că prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, SC A.S.I. SRL şi-a asumat nu numai obligaţia de a asigura continuitatea activităţii de cercetare şi diagnostic, dar şi de a rambursa un credit de 500.000 dolari SUA sau de a învesti în SN I.P. SA o sumă de 1.950.000 dolari SUA, iar în situaţia constatării nulităţii parţiale a contractului de privatizare, soarta investiţiilor realizate deja de către recurentă este incertă.
La data de 1 octombrie 2013 intimatele V.E. şi G.M.M. au formulat întâmpinare, prin care au invocat mai multe excepţii, respectiv, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorilor contestatoarelor şi a semnatarilor cererii de contestaţie în anulare şi excepţia tardivităţii. Pe fond, au solicitat respingerea, ca nefondată, a contestaţiei.
La data de 7 octombrie 2013 a decedat contestatoarea V.E., iar prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2014 s-a dispus, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. introducerea în cauză a moştenitorilor V.M. şi V.A.I.
La termenul de judecată din data de 27 februarie 2014 au fost supuse dezbaterii excepţiile invocate prin întâmpinare, iar poziţiile procesuale ale părţilor şi susţinerile orale au fost redate în practicaua prezentei decizii.
Astfel, cu privire la excepţia privind lipsei calităţii de reprezentant a apărătorilor contestatoarelor şi a semnatarilor cererii de contestaţie în anulare, intimaţii, prin apărător, au arătat că renunţă să o mai susţină.
Intimaţii, aşa cum s-a consemnat în practicaua deciziei, au invocat tardivitatea căii de atac prin raportare la data depunerii motivelor contestaţiei în anulare, respectiv în data de 26 septembrie 2013, peste termenul legal prevăzut de art. 319 alin. (1) teza finală.
Înalta Curte analizând excepţia tardivităţii invocată de către intimaţi, constată că, în speţă, contestatoarele SN I.P. SA şi SC A.S.I. SRL au formulat în termen la data de 30 mai 2012, contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 3325 din 15 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Cum prin această hotărâre au fost respinse, ca nefondate, recursurile formulate de pârâte/contestatoare împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, această decizie este o hotărâre irevocabilă care nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită.
Dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., prevăd că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu, respectiv un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Prin urmare, în analiza excepţiei tardivităţii cu care a fost învestită, Înalta Curte trebuie să stabilească momentul de când începe să curgă termenul căii de atac, prin raportare la fiecare temei de drept invocat de contestatoare.
Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se reţine că potrivit acestui text legal hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
În alin. (2) al acestui text normativ se prevede că poate fi primită contestaţia în anulare şi în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este de 15 zile şi curge de la momentul subiectiv la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre. Acest moment trebuie însă să se situeze până la împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate.
Prin motivele de casare, contestatoarele au valorificat în recurs chestiunea referitoare la necompetenţa instanţei civile în analizarea petitului privind valabilitatea contractului de privatizare ce constituie titlul lor, critică ce a fost respinsă, instanţa de recurs reţinând că dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 nu înlătură cauza de nulitate prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială, în raport cu cea care vizează procedura generală de privatizare.
În acest context al analizei, cum contestatoarele au ştiut chiar de la momentul pronunţării Deciziei nr. 3325 la data de 15 mai 2012 a Înaltei Curţi că instanţa de recurs nu a primit susţinerea privitoare la încălcarea dispoziţiilor imperative privitoare la competenţă, rezultă că, în ceea ce priveşte cazul de retractare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ., acesta nu poate fi reţinut întrucât, pe de o parte, motivele contestatorilor circumscrise acestui caz de contestaţie în anulare depuse în data de 26 septembrie 2013, au fost depuse peste termenul obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate, care marchează limita maximă în timp până la care partea interesată poate formula contestaţia în anulare. Pe de altă parte, contestatoarele nu mai pot uza de contestaţia în anulare, care nu este o cale de reformare, neputându-se accepta ca aceeaşi instanţă să revină asupra propriei soluţii pe aspectul reclamat.
Cât priveşte analizarea tardivităţii contestaţiei în anulare din perspectiva dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se reţine că dispoz. art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. nu menţionează expres dacă termenul de 15 zile are în vedere data la care contestatorul a luat cunoştinţă de dispozitivul hotărârii sau şi de considerentele ei.
Dat fiind însă că omisiunea analizării unui motiv de recurs nu ar putea fi constatată decât după redactarea considerentelor, o soluţie în spiritul legii şi al respectării dreptului la un proces echitabil (conform art. 6 C.E.D.O.) este aceea de a calcula termenul pentru formularea căii de atac de la data la care contestatoarele au luat cunoştinţă de hotărâre, în integralitatea ei.
Decizia contestată în prezenta cale de atac este o decizie pronunţată în recurs care nu se comunică din oficiu părţilor.
Faptul că intimaţii invocă în apărare că dosarul de recurs incluzând decizia atacată a fost ataşat dosarului în contestaţie la data de 9 septembrie 2013 (fila 35 dosar contestaţie in anulare) nu reprezintă un mijloc de probă în susţinerea excepţiei tardivităţii, atât timp cât nu s-a dovedit că titularii contestaţiei în anulare au luat cunoştinţă de decizia atacată la această dată şi au neglijat să formuleze în termen motivarea căii de atac.
Pe de altă parte, nici susţinerea contestatorilor că decizia atacată le-a fost comunicată abia în data de 16 septembrie 2013 nu a fost probată de către aceştia.
Din analiza actelor dosarului rezultă, însă, că recurentele/contestatoarele au formulat în data de 18 iulie 2012 cerere de comunicare a deciziei şi, întrucât nu fusese redactată, ulterior, în data de 21 mai 2013, o cerere de urgentare a redactării deciziei atacate (fila 147 dosar recurs), ce denotă diligenţa manifestată în soluţionarea căii de retractare.
Din evidenţa informatizată Ecris şi evidenţa serviciului arhivă a secţiei I civilă a Înaltei Curţi rezultă, că la data de 9 septembrie 2013 decizia atacată a fost redactată, iar, la aceeaşi dată, Dosarul de recurs nr. 4360/2/2010 a fost ataşat la Dosarul contestaţiei în anulare nr. 4053/1/2012.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că redactarea hotărârii atacate a fost realizată peste termenul de 1 an de la data rămânerii irevocabile, rezultă că titularii contestaţiei nu pot fi decăzuţi din dreptul de a motiva calea de atac, astfel încât de la această dată - data redactării deciziei atacate- se poate considera că pentru contestatoare începe să curgă termenul obiectiv de 1 an prevăzut de dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.
În continuarea aceluiaşi raţionament, se constată că în data de 10 septembrie 2013 a fost expediată contestatoarei SC A.S.I. SRL copia xerox a Deciziei nr. 3325 din 15 mai 2012 a Înaltei Curţi la cererea acestei părţi, înregistrată la grefa instanţei în data de 18 iulie 2012, iar la data de 18 septembrie 2013 s-a recomunicat acestei părţi decizia atacată, urmare a solicitării din 16 septembrie 2013. Cu toate acestea, nu există la dosarul cauzei şi evidenţele instanţei dovada datei la care a primit această contestatoare copia deciziei atacate, comunicate prin poştă la cerere, dar rezultă, cu certitudine, că în data de 13 septembrie 2013 avocat V.G., pentru contestatoarea SC A.S.I. SRL, în baza împuternicirii avocaţiale ataşate cererii, emisă expres în scopul obţinerii copiei hotărârii, a primit personal, sub semnătură, decizia solicitată.
În acest context al analizei, fiind cert momentul la care contestatoarea SC A.S.I. SRL a luat cunoştinţă de motivarea deciziei atacate, respectiv data de 13 septembrie 2013, se poate susţine că termenul subiectiv de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. începe să curgă cel mai devreme de la această dată, când se prezumă că părţile (contestatoarele), reprezentate prin aceeaşi societate de avocaţi, puteau avea cunoştinţă de considerentele deciziei, neputându-le fi imputată o culpă pentru întârzierea cu care au luat cunoştinţă de decizie, atât timp cât respectiva hotărâre nu se redactase până în data de 9 septembrie 2013.
Astfel, având în vedere că termenul subiectiv de 15 zile, calculat potrivit art. 101 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., se împlinea la data de 30 septembrie 2013, în raport de dispoziţiile art. 319 alin. (1) teza finală, se constată că motivarea contestaţiei în anulare, depusă la dosarul cauzei în data de 26 septembrie 2013 a fost formulată în termenul legal, astfel încât Înalta Curte, faţă de cele precedente, va respinge excepţia tardivităţii motivării căii de atac.
Analizând motivele contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., se constată că aceasta nu poate fi admisă pentru următoarele considerente:
Contestatoarele au susţinut că instanţa de recurs nu a cercetat critica de nelegalitate referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a îndrumărilor date în decizia de casare referitoare în a stabili temeiul juridic al preluării imobilului de către stat şi/ sau regimul juridic al acestuia.
Contrar acestor susţineri, instanţa de recurs a analizat această critică, aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, şi a statuat că nu poate fi reţinută o încălcare a deciziei de casare atât timp cât instanţa de apel a analizat în rejudecare regimul juridic aplicabil imobilului, în condiţiile în care îndrumarea se referea exclusiv la stabilirea cu certitudine în apel a stării de fapt şi a temeiului preluării imobilului, fără a dispune în mod expres administrarea unor probe noi.
Totodată, s-a reţinut în recurs că instanţa de apel s-a considerat lămurită în ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cauzei în litigiu şi nu a Legii nr. 18/1991, astfel că a respins noile probatorii, aducând argumente de fapt şi de drept suplimentare în calificarea regimului juridic aplicabil.
De altfel, examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.
Contestatoarele au susţinut că instanţa de recurs nu a cercetat nici critica de nelegalitate prin raportarea la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din probatoriul administrat în cauză în primul ciclu procesual reieşind că terenul solicitat a fi restituit în natură are un regim juridic reglementat de legea fondului funciar.
Instanţa de recurs analizând această critică a reţinut că în mod corect Curtea, în raport de situaţia de fapt stabilită, a constatat că terenul agricol şi celelalte active ale moşiei-fostul conac Bulbucata - au fost preluate în faza definitivării reformei agrare, (5 ha livadă, 90 ha pădure, 8 ha baltă, 1 ha vie, 140 ha teren arabil), iar conacul propriu-zis, cu destinaţie de locuinţă şi nu construcţie aparţinând exploatării agricole, precum şi terenul aferent cu construcţii au fost preluate prin Decretul nr. 111/1951, tabelul centralizator de preluare indicând în mod clar că imobilul a fost supus acestei proceduri.
S-a reţinut că reclamantele au beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate până la 60 ha teren din fosta moşie, urmând şi procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, însă pentru conac şi terenul aferent, preluate în baza unui alt titlu, nu a rezultat că s-ar fi formulat şi soluţionat o eventuală cerere de restituire în baza acestei legi.
Contestatorii au susţinut că instanţa de recurs nu a analizat critica relativă la nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte siguranţa circuitului civil şi respectarea normelor speciale ce reglementează contractele de privatizare.
Contrar acestei susţineri, instanţa de recurs a analizat această critică şi a reţinut că Legea nr. 247/2005 nu a introdus o dispoziţie diferită cu privire la situaţia imobilelor preluate fără titlu ce au făcut obiectul privatizării, art. 20 alin. (1) şi (2) în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, (devenite ulterior art. 21 alin. (1) şi 2) rămânând neschimbat.
A reţinut şi că obligaţia de restituire în natură a imobilelor preluate fără titlu subzistă în cazul societăţilor privatizate şi din perspectiva art. 29 modificat prin Legea 247/2005, în condiţiile în care, prin decizia nr. 830/2008 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (fost 27 alin. (1)) modificat prin dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie întrucât a operat o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu a instituit şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.
Instanţa de recurs a confirmat, astfel, argumentul Curţii în sensul că persoanele îndreptăţite, care au depus cereri în termenul legal, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, beneficiază de restituirea în natură a respectivelor bunuri şi că terenul nu a fost inclus în capitalul social, întrucât nu fusese emis un certificat de atestare a dreptului de proprietate a institutului pentru acest teren. Din acest motiv, instanţa de apel atunci când a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni, s-a referit numai la includerea construcţiilor şi a dreptului de administrare privind terenul, în cadrul evaluării capitalului social subscris.
Instanţa de recurs a apreciat că în mod corect s-a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate poate constitui mod de dobândire a dreptului de proprietate doar in acele situaţii in care statul are un drept de dispoziţie asupra bunului pe care îl transmite ca efect al legii şi că în lipsa titlului, statul nu îl poate înstrăina, ca efect al unei legi, întrucât respectiva lege ar conduce la lipsirea adevăratului proprietar de bunul respectiv, fără justă si prealabilă despăgubire.
Rezultă aşadar, că instanţa de recurs, în limitele învestirii sale a răspuns criticilor conţinute în memoriul de recurs al contestatoarelor, care invocă omisiunea de cercetare a tuturor criticilor formulate în recurs, iar o atare neregularitate nu poate fi reţinută în speţă.
Contestatoarele au invocat şi faptul că anularea parţială a contractului de privatizare are repercusiuni negative în activitatea acestora şi asupra investiţiilor deja făcute.
Această critică, însă, excede textului legal invocat ca motiv de contestaţie în anulare, neputând fi analizat în cadrul acestei căi de retractare.
În concluzie, nefiind incident în cauză nici motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare), faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
Întrucât prin respingerea contestaţiei în anulare, contestatoarele au căzut în pretenţii faţă de intimaţii G.M.M., V.M. şi V.A.I., fiind astfel întrunite cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune în baza acestui text de lege obligarea contestatoarelor la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimaţi în această cale de atac şi solicitate, în cuantum de 4.000 lei, reprezentând onorariu avocat, potrivit dovezii de la fila 57- dosar contestaţie în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarele SN I.P. SA, SC A.S.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 3325 din 15 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Obligă contestatoarele la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimatele G.M.M., V.M., V.A.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 671/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 710/2014. Civil → |
|---|
