ICCJ. Decizia nr. 732/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 732/2014
Dosar nr. 7161/62/2012
Şedinţa publică din 04 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 316 din 14 decembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost respinsă excepţia prematurităţii promovării prezentei acţiuni.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru cererile formulate de reclamanţii P.D., P.I., P.C. şi G.G., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat P.G.B., Bacău, jud. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul SC A.Ţ.A. SA, cu sediul în Bucureşti, sector 1, şi cu intervenientul forţat N.G., domiciliat în Braşov, având ca obiect despăgubirile pentru prejudiciul moral şi despăgubirile cu caracter periodic solicitate de reclamanta P.I., pentru perioada anterioară datei de 29 iunie 2009 şi pe cale de consecinţă au fost respinse aceste pretenţii.
A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile având ca obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferenţa dintre salariul defunctului şi pensia de urmaş obţinută de reclamata P.I., de la data de 29 iunie 2009 până în prezent şi în continuare, pe toată durata vieţii reclamantei.
A fost respinsă cererea reclamantei P.I. formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.Ţ.A. SA având ca obiect despăgubirile cu caracter periodic, reprezentând diferenţa dintre salariul defunctului şi pensia de urmaş obţinută de reclamată, de la data de 29 iunie 2009 până în prezent şi în continuare, pe toată durata vieţii reclamantei, ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea de intervenţie forţată formulată în contradictoriu cu intervenientul N.G.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Procedura concilierii a fost urmată de reclamanţi, motiv pentru care instanţa a respins excepţia prematurităţii acţiunii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Fapta ilicită, cauzatoare a prejudiciilor ce se cer a fi reparate în prezenta cauză, a avut loc la data de 19 noiembrie 2007. Aceasta a constat în producerea unui accident rutier din vina intervenientului N.G. şi care a avut drept consecinţe decesul lui P.C. şi accidentarea reclamantului G.G.
În accident a mai fost implicat un autoturism, condus de C.G., însă în sarcina acestuia nu a fost reţinută nici o culpă în etapa urmăririi penale, iar în procesul penal acesta a avut calitatea de martor.
În procesul penal reclamanţii nu s-au constituit părţi civile.
Conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data producerii accidentului, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Reclamanţii au cunoscut paguba şi persoana răspunzătoare de la data producerii accidentului, 19 noiembrie 2007.
La acea dată exista incertitudine asupra existenţei culpei exclusive a intervenientului, existând posibilitatea unei culpe comune a acestuia cu numitul C.G., conducătorul celuilalt autoturism implicat în accident.
Prin raportul de expertiză depus la dosarul de urmărire penală la data de 24 martie 2008 s-a stabilit culpa exclusivă a intervenientului, iar rezoluţia de începere a urmăririi penale, confirmată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov la data de 2 aprilie 2008, îl vizează doar pe intervenientul N.G.
În declaraţia dată în faţa organelor de poliţie la data de 21 octombrie 2008, reclamanta P.I. a arătat că a aflat numele conducătorului autoturismului în persoana numitului N.G., arătând că nu formulează plângere penală împotriva acestuia şi că în cadrul procesului penal va fi reprezentată de fii săi P.D. şi P.C.
Reclamantul G.G. a declarat în faţa organelor de poliţie, la data de 7 octombrie 2008, că nu are pretenţii de la N.G.
Ca atare,instanţa de fond a reţinut că aceste declaraţii atestă faptul că la datele indicate reclamanţii cunoşteau atât autorul faptei ilicite cât şi prejudiciul produs de acesta şi, potrivit prevederilor legale mai sus citate, termenul de prescripţie pentru repararea prejudiciului curge de la 7 octombrie 2008 pentru reclamantul G.G. şi respectiv de la 21 octombrie 2008 pentru ceilalţi reclamanţi (deoarece la aceste date se cunoştea atât prejudiciul, cât şi persoana care răspunde de producerea acestuia).
Cheltuielile de pomenire efectuate la un an după înmormântare şi apoi anual, menţionate de martorii audiaţi, nu au fost solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, astfel că acestea nu au mai fost analizate de instanţă.
Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit art. 3 din actul normativ mai sus evocat, termenul de prescripţie fiind de 3 ani acesta s-a împlinit în luna octombrie 2011, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei după împlinirea termenului de prescripţie, respectiv la data de 29 iunie 2012.
În cauză nu s-a dovedit existenţa vreunui motiv de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei, astfel că pentru pretenţiile reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciile morale şi cele privind acordarea de despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu înmormântarea lui P.C., instanţa de fons a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acestora, în conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul 167/1958 conform cărora:„Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.”
În ceea ce priveşte cererea reclamantei P.I. de obligare a pârâtei SC A.T.A. SA la plata sumei de 1700 lei/lună de la data decesului până în prezent şi în continuare pe toată durata vieţii reclamantei,( sumă ce reprezintă diferenţa dintre salariul pe care îl obţinea defunctul şi suma pe care o obţine reclamanta cu titlu de pensie de urmaş), instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 conform cărora, în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită.
Ca atare,instanţa de fond a reţinut că pensia de urmaş a fost stabilită prin Decizia nr. 266389 din 21 martie 2008 şi că de la data emiterii acestei decizii, începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare prestaţie lunară solicitată.
Cum acţiunea a fost înregistrată la data de 29 iunie 2012, s-a reţinut că pentru pretenţiile periodice anterioare datei de 29 iunie 2009 este incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii acestor pretenţii, iar în ce priveşte situaţia pretenţiilor periodice pretinse ulterior datei de 29 iunie 2009 până în prezent şi în continuare, pe toată durata vieţii reclamantei, instanţa de fond a respins această excepţie pentru următoarele aspecte:
Accidentul, care a determinat decesul soţului reclamantei, a fost produs din culpa intervenientului N.G., autoturismul condus de acesta având poliţa de asigurare de răspundere civilă obligatorie la societatea pârâtă.
Cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 998 şi 999 C. civ., Legea nr. 136/1995 şi Ordinul C.S.A. nr. 113133/2006 şi a fost îndreptată, în principal, împotriva pârâtei - societate de asigurare.Conform art. 51 din Ordinul nr. 113133/2006 la stabilirea despăgubirilor pe baza convenţiei dintre asiguraţi, persoanele prejudiciate şi asigurători, în cazul decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:
a) cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum şi cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative;
b) cheltuielile de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesul până la localitatea în care se face înmormântarea;
c) veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la pct. 1, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului;
d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
Faţă de aceste prevederi, invocate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut că pârâta SC A.T.A. SA, în calitate de societate de asigurări, care răspunde în baza poliţei de asigurare civilă obligatorie, nu poate fi obligată la plata acestor despăgubiri, motiv pentru care a respins cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.
Autorul faptei ilicite, N.G., a fost chemat în judecată în calitate de intervenient forţat, fără a fi indicată forma intervenţiei şi fără a fi motivată în fapt şi în drept această cerere.
Conform prevederilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, iar art. 58 C. proc. civ. prevede că cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă.
Intervenientul forţat N.G. nu poate să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii, motiv pentru care cererea de intervenţie întemeiată pe prevederile art. 57 - 59 C. proc. civ. nu poate fi primită.
Instanţa de fond a mai reţinut că o altă formă de intervenţie forţată este arătarea titularului dreptului, însă această formă este pusă la dispoziţia pârâtului, nu a reclamantului, iar în cauză terţul intervenient a fost chemat în judecată de reclamanţi.
Cea de a treia formă de intervenţie forţată este chemarea în garanţie, reglementată de prevederile art. 60 - 63 C. proc. civ. Prin această formă de intervenţie nu este posibilă atragerea în proces a unui alt pârât.
Intervenientul forţat din prezenta cauză este autorul faptei ilicite care a determinat producerea prejudiciului pretins şi în sarcina căruia se poate reţine obligaţia de reparare a acestuia în conformitate cu prevederile art. 998 şi 999 C. civ.
Reclamanţii nu au solicitat obligarea intervenientului la plata de despăgubiri, însă, faţă de pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, N.G. putea fi chemat în judecată în calitate de pârât.
Cererea de intervenţie forţată formulată în prezenta cauză nu are caracter subsidiar cererii de chemare în judecată, astfel că această cerere a fost respinsă de instanţa de fond .
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţi P.D.a, P.C., P.I. şi G.G., iar prin Decizia civilă nr. 25 din 3 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul reclamanţilor, pentru următoarele considerente:
Sentinţa primei instanţe a fost criticată în esenţă pentru modul eronat în care prima instanţă a admis excepţia prescripţiei acţiunii şi respectiv data de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde pentru ea.
Din probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că pe parcursul urmăririi penale, în datele de 7 octombrie 2008 şi respectiv 21 octombrie 2008, reclamantul G.G. şi reclamanta P.I. au declarat că nu înţeleg să formuleze plângere penală împotriva autorului accidentului, numitul N.G.
Culpa exclusivă a intervenientului N.G. în producerea accidentului a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, în data de 24 martie 2008.
În ceea ce îi priveşte pe cei trei reclamanţi, P.I., C. şi D., existau elemente suficiente care să îi determine, să cunoască pe autorul faptei ilicite şi anume, decesul tatălui lor, urmat de deschiderea unui dosar de cercetare penală, de depunerea lucrării de expertiză judiciară pentru stabilirea dinamicii accidentului, de întocmirea unui dosar penal cu care a fost sesizată instanţa de judecată, însă aceştia nu au depus nici un fel de diligenţe pentru a se constitui părţi civile şi a identifica asigurătorul.
În ce priveşte apărarea potrivit căreia nu au cunoscut asigurătorul sau numele societăţii de asigurare, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită, pentru că reclamanţii ( dacă ar fi fost interesaţi de recuperarea prejudiciului cauzat în termenul legal), cu minime diligenţe puteau să obţină datele necesare pentru identificarea asigurătorului. Chiar şi în cazul unor evenimente rutiere minore, simple contravenţii soldate cu daune materiale, este indicat în procesul verbal de constatare, întocmit de agentul constatator, numele societăţii de asigurare R.C.A., care intervine pentru răspunderea materială.
Or, în speţa de faţă, reţine instanţa de apel, apărarea reclamanţilor, potrivit căreia nu au avut acces la dosarul de urmărire penală şi că urmărirea penală este secretă, nu poate fi primită, fiind un argument care ţine mai degrabă de înlăturarea efectelor prescripţiei extinctive. Însuşi faptul decesului soţului şi respectiv tatălui reclamanţilor, era un motiv serios, pentru a depune toate diligenţele, în vederea aflării datelor necesare pentru promovarea unei astfel de acţiuni.
De altfel, dispoziţiile legale susmenţionate, stipulează tocmai în sensul că termenul de prescripţie curge de la data la care păgubitul cunoştea sau „trebuia să se cunoască” atât paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea.
Or, reţine instanţa de apel,reclamanţii au stat în pasivitate timp atât de îndelungat, iar în prezenta cauză invocă cauze legate de elemente exterioare voinţei lor, fără a face un minim de dovezi din care să rezulte care sunt demersurile ce au fost întreprinse, în tot acest interval de timp pentru a respecta dispoziţiile legale susmenţionate.
În aceeaşi idee, s-a reţinut că nu poate fi invocată nici omisiunea citării celor doi fii ai defunctului, de către organele de urmărire penală, atâta timp cât evenimentul decesului a fost cunoscut de aceştia şi puteau să intervină în procesul penal, atât în faza de urmărire cât şi în faza de judecată.
Acelaşi raţionament este valabil, reţine instanţa de apel şi în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii P.I. şi G.G., care în plus faţă de ceilalţi doi reclamanţi şi-au manifestat în mod expres dorinţa de a nu formula plângere penală cu constituire de parte civilă în dosarul penal.
În ceea ce priveşte ce-a de-a doua critică din apel legată de modul de soluţionare al cererii de intervenţie, faţă de modul de soluţionare al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ce influenţează în mod determinant soluţionarea capătului principal de cerere, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a soluţionat în mod corect şi legal această cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii P.D., P.I., P.C. şi G.G., solicitând casarea ei, precum şi a sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se învederează că prin acţiune reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei SC A.T.A. SA la plata următoarelor sume :20.000 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare făcute pentru defunctul P.C.; suma de 60.000 de euro, reprezentând daune morale pentru P.I. şi câte 45.000 de euro pentru reclamanţii P.D. si P.C., echivalent în lei la data plăţii efective; suma de 1.700 lei lunar pentru P.I. reprezentând diferenţa dintre pensia de urmaş pe care aceasta o încasează şi salariul pe care-l realiza P.C. ; suma de 65.000 de euro reprezentând daune morale pentru G.G. echivalent în lei la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii arată că au solicitat aceste sume de la asigurător având ca temei legal dispoziţiile art. 998-999 C. civ., precum şi dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinului C.S.A. nr. 113133/2006.
Izvorul obligaţiei, susţin aceeaşi recurenţi, este reprezentat de fapta ilicită - infracţiunea de ucidere din culpă/vătămare corporală din culpa, săvârşită la data de 19 noiembrie 2007 de numitul N.G. care, conducând autoturismul, a încercat să efectueze o manevră de depăşire necorespunzătoare şi a intrat în coliziune cu un tir care circula regulamentar.
Culpa exclusivă a intervenientului N.G. în producerea accidentului a fost stabilită în raportul de expertiză efectuat în dosarul de urmărire penală, la data de 24 martie 2008.
Din această perspectivă, recurenţii susţin că întrucât dosarul penal avea un caracter secret până la data trimiterii în judecată, iar certitudinea vinovăţiei este dată doar de hotărârea irevocabilă de condamnare, de la acel moment trebuie calculat termenul de prescripţie, întrucât de la acea dată partea a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca atare, recurenţii susţin că instanţa de apel, ca şi instanţa de fond au făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958,
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii P.C. şi D., se învederează că aceştia nu au fost părţi în procesul penal şi nu au fost citaţi în cadrul acestui proces, motiv pentru se susţine că în cazul acestora, termenul de prescripţie curge de la data rămânerii definitive a sentinţei penale.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs învederate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ce priveşte critica legată de greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a unui accident de circulaţie, are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind astfel prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, raportat la identificarea,( din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate cât şi a prejudiciului cauzat.
Cum, t emeiul pretenţiilor solicitate de reclamanţi îl constituie dispoziţiile art. 998 C. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut, sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: pe de o parte momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că în cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a avut loc la data de 19 noiembrie 2007, când accidentul de circulaţie produs de N.G. s-a soldat cu decesul numiţilor P.C. şi Z.D. şi respectiv cu vătămarea corporală a lui G.G.
Este real că în cadrul procesului penal finalizat prin sentinţa penală nr. 1374 din 28 iunie 2010 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a dispus condamnarea numitului N.G. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, reclamanţii din prezenta cauză nu s-au constituit părţi civile.
Este de observat însă că, în cursul urmăririi penale, respectiv la 7 octombrie 2008, reclamantul G.G. a declarat că nu are pretenţii faţă de autorul accidentului, N.G., iar reclamanta P.I., prin declaraţia dată la 21 octombrie 2008 a arătat de asemenea că a aflat numele autorului accidentului, N.G., faţă de care nu a înţeles să formuleze plângere penală.
Astfel, este de reţinut că, la datele mai sus arătate, (7 octombrie şi respectiv 21 octombrie 2008), reclamanţii cunoşteau atât autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu cât şi prejudiciul cauzat prin accidentul de circulaţie produs la 19 noiembrie 2007.
Or, acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului de circulaţie şi care are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, (supus prescripţiei extinctive) a fost introdusă de reclamanţi doar la 26 iunie 2012.
Ca atare, raportat la cele expuse şi la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte reţine că în cazul în care reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în procesul penal,data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulaţie, soldat cu decesul unor persoane, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile, a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată şi nu data la care, prin hotărâre penală definitivă, a fost stabilit gradul de culpă al autorului accidentului şi răspunderea sa penală.
Susţinerea recurenţilor în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă doar de la data la care, prin hotărâre judecătorească definitivă a fost stabilită vinovăţia şi răspunderea penală a autorului accidentului de circulaţie, este nu numai nefondată dar contravine dispoziţiilor speciale în materia prescripţiei extinctive, în condiţiile în care existenţa unui proces penal, nu constituie, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripţiei.
Acţiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale,în condiţiile în care reclamanţii nu s-au constituit părţi civile în procesul penal, este independentă de derularea procesului penal, câtă vreme existenţa prejudiciului şi persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului, cu atât mai mult cu cât raportul juridic civil este distinct de cel penal.
Dispoziţiile art. 19 C. proc. pen. prevăd că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune şi că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
Această situaţie constituie, de altfel, principiul potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, aplicabil potrivit dispoziţiilor legale mai sus evocate doar în situaţia în care, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă a intentat un proces civil în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situaţie în care judecata în faţa instanţei civile urma a fi suspendată până la soluţionarea cauzei penale.
Este real că, anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale şi anume existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi, respectiv, a vinovăţiei acesteia, însă aceasta nu înseamnă că dreptul material la acţiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în condiţiile inexistenţei unor norme derogatorii în acest sens.
Or, faţă de cele expuse este de reţinut că reclamanţii puteau solicita antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului soldat cu decesul numiţilor P.C. şi Z.D. şi, respectiv, cu vătămarea corporală a lui G.G., în termenul de trei ani,ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripţie.
Cum, acţiunea reclamanţilor în răspundere civilă delictuală nu a fost introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani (ce a început să curgă de la data la care au cunoscut existenţa prejudiciului şi persoana celui care răspunde de ea, respectiv octombrie 2008 împlinindu-se în luna octombrie 2011), ci cu mult după acest termen, respectiv la 26 iunie 2012, este incidentă instituţia prescripţiei extinctive, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Din perspectiva celor expuse, reţinând corecta interpretare a dispoziţiilor legale sus evocate de către instanţa de apel, nefiind incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
În ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.900 lei, solicitate de intimata SC A.Ţ.A. SA. urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. şi a se dispune obligarea recurenţilor la plata sumei 2.000 lei cheltuieli de judecată reduse, având în vedere următoarele aspecte:
Astfel potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii.
au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
În acest sens C.E.D.O. a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României.
Or, din perspectiva celor expuse şi a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu şi respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării raportat la instituţia prescripţiei extinctive incidentă în cauză, urmează a fi obligaţi recurenţii la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă SC A.Ţ.A. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.D., P.I., P.C. şi G.G. împotriva Deciziei nr. 25/Ap din 03 aprilie 2013 a Curţii de Apel Braşov. secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurenţi la 2.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă SC A.Ţ.A. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 710/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 735/2014. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
