ICCJ. Decizia nr. 694/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 694/2014

Dosar nr. 4591/1/2013

Şedinţa publică din 27 februarie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

La data de 15 decembrie 2008 reclamanţii R.G.I. şi R.M. au chemat în judecată pe pârâţii R.C.N. prin tutore P.R.D., R.I., P.R.D., S.C.N., P.V. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi aceştia să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I., sector 2, Bucureşti.

Învestit cu soluţionarea cauzei, în primul ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 819 din 28 mai 2009, a admis acţiunea reclamanţilor R.G.I. şi R.M.

Prima instanţă a reţinut că reclamanţii au cumpărat imobilul în litigiu de la R.C.N., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990.

Pârâtul R.C.N. a solicitat anularea procurii autentificate, prin care îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în litigiu, dar şi anularea contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990.

Prin decizia civilă nr. 847 A din 27 martie 1998, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea, decizia fiind irevocabilă prin decizia civila nr. 720 din 30 martie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti.

În anul 2006, reclamantul a solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul în litigiu, în Dosarul nr. 9028/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti. Pârâţii au formulat cu această ocazie cerere reconvenţională, prin care au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 (titlul de proprietate al reclamantului), pentru cauză ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei frauduloase dintre vânzător şi cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimţământului numitului R.C.N. la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă şi lipsa acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă cererea pârâţilor.

Prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007, Tribunalului Bucureşti a apreciat că cererea de evacuare a reclamantului este inadmisibilă, atâta timp cât pârâţii au invocat în apărare că ar deţine un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a apreciat că singura cale pe care o are reclamantul pentru a-şi valorifica drepturile asupra imobilului o reprezintă acţiunea în revendicare.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997, Judecătoria Craiova a admis acţiunea reclamantului R.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.N., a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 21 august 1954 între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.N., în calitate de cumpărător, a constatat că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul R.C.N., sentinţa irevocabilă prin renunţarea la judecarea apelului.

S-a apreciat că titlul reclamanţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990, este preferabil titlului deţinut de către pârâţi, respectiv sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, pentru faptul că titlul reclamanţilor este mai vechi decât titlul pârâţilor.

Principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi, cum sunt şi reclamanţii, este acela că acestora nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii (art. 1175 C. civ.). Sancţiunea specifică simulaţiei este, deci, inopozabilitatea faţă de reclamanţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret.

Acţiunea care a condus la pronunţarea sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanţilor, fiind evidentă voinţa părţilor ca prin pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti să fie anihilate efectele contractului de vânzare-cumpărare.

Titlul reclamanţilor este preferabil şi pentru faptul că pârâtul R.C.N. a fost de rea-credinţă în susţinerea acţiunii introdusă la Judecătoria Craiova, acesta ascunzând faptul că imobilul fusese înstrăinat cu circa 7 ani în urmă.

Instanţa nu a analizat pretinsele motive de nelegalitate ale sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, întrucât prin aceasta ar însemna să se aducă atingere principiului autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 165 A din 5 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.

Prin decizia civilă nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul pârâţilor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, încheiat între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.N., în calitate de cumpărător şi, în consecinţă, s-a constatat ca proprietarul imobilului în litigiu este R.C.N., pârâtul din prezenta cauză.

Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanţe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanţilor, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părţile simulaţiei şi faţă de terţii de rea-credinţă.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1175 C. civ.

Relevanţa în cauză a sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, aşadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulaţia constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte faţă de reclamanţi. Nu este vorba despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătoreşti faţă de persoane care nu au participat în proces, ci despre opozabilitatea situaţiei juridice constatate pe cale judecătorească, aşadar, despre efectele simulaţiei faţă de terţi.

Reclamanţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin actul secret al părţilor simulaţiei, ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanţii sunt terţi faţă de simulaţie.

În materia simulaţiei, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părţile simulaţiei, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având-cauză, face parte din categoria terţilor, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speţă, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanţii cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care deţinea dreptul în baza unui contract fictiv.

Condiţia necesară pentru ca terţii, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situaţiei juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credinţe a terţilor faţă de simulaţie, în sensul necunoaşterii de către ei a simulaţiei la momentul la care s-a născut dreptul lor.

Cunoaşterea simulaţiei nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credinţă în având cauză, atât timp cât buna-credinţă nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea calităţii de terţ, ci doar pentru obţinerea protecţiei conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanţa calităţii de terţ de bună-credinţă sau de rea-credinţă pentru soluţionarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

Astfel, dacă reclamanţii, în calitate de terţi faţă de simulaţie, au avut cunoştinţă despre operaţiunea simulaţiei şi despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluţiona prin compararea titlului reclamanţilor cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menţionat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenţi, deoarece titlurile asupra aceluiaşi bun înfăţişate de părţile cu interese contrare nu provin de la acelaşi autor.

Dacă reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat, astfel, că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate, reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi pârâţi, aceştia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare faţă de aceştia depinzând de modul de soluţionare a cererii faţă de pârâtul R.C.N.

Cunoaşterea simulaţiei reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale şi a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greşit de instanţele anterioare, deşi modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor simulaţiei faţă de terţi, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă a pârâţilor.

Buna-credinţă fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori şi interogatoriu, la cererea pârâţilor, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei-credinţe a subdobânditorilor de la 1990, în raport cu simulaţia din 1954. În acest context, s-a apreciat că se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă.

Singurul aspect care trebuie probat este reaua-credinţă a terţilor, dată fiind prezumţia prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, instanţa de recurs a apreciat că urmează ca instanţa de rejudecare să o evalueze, în raport de obiectul probaţiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanţilor la data de 3 decembrie 1990.

Prin decizia nr. 335 A din 5 octombrie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.

Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 3 decembrie 1990 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990, prin care R.C.N. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către R.G.I. şi R.M. Actul de proprietate a fost intabulat la data de 4 iulie 2000 în cartea funciară a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă pronunţată de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în Dosarul nr. 12040/1995, a fost admisă acţiunea în evacuare formulată de către R.C.N. împotriva lui R.N., R.I., R.S.D. şi R.S.D.A., pentru lipsa titlului locativ.

Prin sentinţa civilă nr. 7167 din 18 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea formulată de către R.C.N., în contradictoriu cu R.G.I. şi R.M., s-a dispus anularea procurii autentificate la data de 3 decembrie 1990 şi a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990.

Prin decizia civilă nr. 847 din 27 martie 1998 a Tribunalului Bucureşti, menţinută prin decizia civilă nr. 720 din 30 martie 1999, s-a schimbat sentinţa, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală, s-a respins apelul declarat de către R.C.N., care a avut calitatea de intervenient (prin care a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune, cererea de intervenţie formulată în dosarul menţionat de către R.C.N. fusese respinsă).

Prin sentinţa civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost respinsă acţiunea principală formulată de către R.G.I., având ca obiect evacuarea numiţilor R.C.N., P.R.D., R.I. şi S.C.N. din imobilul în litigiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată şi cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I. şi S.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a coninvenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă.

S-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia, R.C.N. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Este relevant pentru soluţionarea prezentei cauzei, atitudinea subiectivă a lui R.G.I. şi R.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990, aşa cum a fost reţinută prin considerentele sentinţei pronunţate. S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la data de 3 decembrie 1990 şi că au avut reprezentarea că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al acestuia, respectiv R.C.N. De asemenea, s-a reţinut că nu a existat nicio vânzare a bunului altuia şi că nu a existat nicio conivenţă a cumpărătorului cu vânzătorul. Aceste considerente care lămuresc soluţia pronunţată pe cerere reconvenţională se bucură de putere de lucru judecat, ca o consecinţă a efectului pozitiv al acestuia.

Un alt aspect relevant este faptul că, în susţinerea cererii reconvenţionale, R.C.N. a depus sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoria Craiova. Cu toate acestea, instanţa a analizat şi a reţinut că R.G.I. şi R.M. nu au avut cunoştinţă la data de 3 decembrie 1990 de faptul că R.C.N. nu ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului.

Prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalul Bucureşti, a fost menţinută soluţia cu privire la cererea reconvenţională, fiind schimbată soluţia primei instanţe numai în ceea ce priveşte acţiunea în evacuare, care a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acţiunea formulată de către R.N. în contradictoriu cu R.C.N. şi s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, prin care R.C.N. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 august 1997.

Având în vedere îndrumările instanţei de recurs cu privire la stabilirea atitudinii subiective a reclamanţilor la data de 3 decembrie 1990, ţinând cont de valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, instanţa de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. şi R.M. nu au cunoscut la data de 3 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoştinţă numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.

Instanţa de apel, respectând îndrumările instanţei de control judiciar, a constat că reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate.

Pe cale de consecinţă, contractul secret invocat de pârâţi drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Astfel, numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâţii nu pot opune un titlu de proprietate reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

Instanţa de apel a constat că declaraţiile martorilor propuşi de către R.G.I. şi R.M. nu se contrazic, motiv pentru care a aprecia că aceste declaraţii corespund realităţii, urmând a înlătura declaraţiile martorilor propuşi de către P.R.D. ca fiind contradictorii şi neconforme cu realitatea.

Instanţa de apel a stabilit faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către R.G.I. şi R.M., care l-au achiziţionat de la adevăratul proprietar R.C.N. Înstrăinarea imobilului a fost realizată în condiţiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani. Această împrejurare era cunoscută de către apelanţi, fiind relatată de către martorii G.A. şi N.

Instanţa a reţinut, din probele administrate în cauză că, investiţiile privind canalizarea, utilităţile şi gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Ţinând cont de aspectele evidenţiate şi de probele administrate în cauză, instanţa de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. şi R.M. au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. şi R.M. nu au cunoscut la data de 3 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoştinţă numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.

Instanţa de apel a înlăturat toate criticile formulate de către apelanţii-pârâţi cu privire la aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, prima instanţă, în mod corect, a reţinut că intimaţilor-reclamanţi nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii (art. 1175 C. civ.).

Sancţiunea specifică simulaţiei este, deci, inopozabilitatea faţă de intimaţii-reclamanţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra-înscrisul (care în speţa dedusă judecăţii nu există, ci a fost dedusă existenţa verbală a acestuia din alte împrejurări, conform motivării sentinţei civile nr. 17475/1997), cât şi hotărârea judecătorească ce constată simulaţia nu poate fi invocată faţă de terţi, deci, de către pârâţi în contra reclamanţilor.

S-a constatat că intimaţii-reclamanţi nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, astfel încât contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

S-a considerat astfel că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce apelanţii-pârâţii nu pot opune un titlu de proprietate, intimaţilor-reclamanţilor, motiv pentru care se reţine că prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 480 C. civ.

Mai mult, titlul de proprietate al lui R.G.I. şi R.M. s-a consolidat, ca efect al sentinţei civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I. şi S.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă. În motivarea soluţiei pronunţată de către instanţa de judecată pe cererea reconvenţională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.N. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Pentru a evidenţia faptul că R.N. nu s-a comportat niciodată ca un adevărat proprietar, instanţa de apel învederează că, în cadrul Dosarului nr. 6275/1997 al Tribunalului Bucureşti, având ca obiect anularea procurii autentificate din 3 decembrie 1990 şi a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990, R.N. a formulat cerere de intervenţie prin care a solicitat să se constate dreptului său de proprietate asupra imobilului, dobândit prin uzucapiune.

Având în vedere considerentele expuse, au fost înăturate toate criticile formulate pe aspectul aplicării dispoziţiilor art. 1175 şi art. 480 C. civ., în ceea ce priveşte reaua-credinţă a lui R.G.I. şi R.M. şi la opozabilitatea actului secret simulat.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs pârâta P.R.D., prin care a susţinut că decizia nu este legală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

A susţinut că decizia a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu au fost respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 295 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ.

Astfel, instanţa suprema a pus în vedere instanţei de apel ca, în cadrul rejudecării fondului, pe lângă necesitatea stabilirii situaţiei de fapt, să răspundă la motivele de apel formulate în cauză.

Instanţa de apel nu a analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Instanţa de apel a analizat superficial motivul nr. 6, argumentul instanţei, conform căruia reclamanţilor nu li se poate opune situaţia juridică din înscrisul secret, întrucât acest act le-ar fi inopozabil, fiind netemeinic şi nelegal, cu aplicarea greşită a art. 1175 C. civ. O asemenea motivare este bazată doar pe declaraţiile martorilor propuşi de către intimaţi, fără a se lua în considerare cele cuprinse în declaraţiile de martorilor propuşi de către recurentă.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 7 din apel, argumentul instanţei conform căruia prin acţiunea în constatarea simulaţiei s-ar fi urmărit anihilarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 1990, nu se mai putea constata existenţa simulaţiei, pârâtul R.C.N. fiind de rea-credinţă, în sensul că a ascuns faptul vânzării imobilului, motiv pentru care titlul reclamanţilor ar fi preferabil, este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel a analizat în mod greşit motivul nr. 8 din apel, argumentul instanţei, conform căruia respingerea irevocabilă a cererii reconvenţionale prin sentinţa civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaţilor este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 9 din apel, respectiv argumentul instanţei conform căruia respingerea acţiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a principiului echităţii şi a principiului garantării dreptului de proprietate al reclamantului este netemeinic şi nelegal.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul nr. 10, principiul error în communis facit jus, evocat din oficiu de către prima instanţă, nu îşi găseşte aplicarea în prezentul litigiu.

Nu au fost respectate dispoziţiile deciziei de casare privind clarificarea situaţiei de fapt prin administrarea probei cu martori, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept, deoarece instanţa prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Luarea depoziţiilor nu a fost clară, fluentă şi concisă, înregistrându-se ruperi de context. În mod inexplicabil şi complet nemotivat, instanţa a respins două întrebări pertinente adresate martorului N.R., motivat de faptul că s-a răspuns la această întrebare, este greşită.

Din declaraţiile martorilor de către recurentă reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui său, precum şi reaua-credinţă a intimaţilor care au cunoscut întotdeauna caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare şi faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.N.

În virtutea rolului său activ, instanţa ar fi trebuit să administreze şi să aprecieze în mod corect depoziţiile martorilor propuşi, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situaţia de fapt existentă în litigiu şi astfel ar fi fost respectate dispoziţiile imperative ale instanţe de recurs. O asemenea împrejurare constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi o încălcare a art. 21 din Constituţie.

Decizia recurată este nemotivată, susţinere întemeiată pe caracterul superficial al motivării, rezultat al neluării în considerare a probelor pertinente şi utile administrate de către recurentă, a argumentelor de drept şi de fapt invocate, precum şi neaplicarca şi interpretarea legii de drept incidenţă în materie.

Au fost omise şi/sau apreciate în mod incorect probele care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimaţii au avut cunoştinţă la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare, de calitatea de proprietar a numitul R.N.

Decizia s-a dat cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, în acest sens s-a susţinut că au fost interpretate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, art. 1308 pct. 2 prin mandat prin interpunere de persoane, dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil simulaţiei, dispoziţiile legale ce guvernează regimul aplicabil acţiunii în revendicare, interpretarea şi aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990.

Prin utilizarea mandatului prin interpunere de persoane numitul R.G.I. a dorit obţinerea dreptului de proprietate cu privire la imobil cu scopul de a dosi o parte din spaţiu drept sediu pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.

Consideră totodată că preţul a fost neserios şi fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990.

S-a recurs la simulaţia prin interpunere de persoane ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece la momentul respectiv tatăl său era cercetat pe nedrept pentru săvârşirea unor infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, s-a dorit evitarea oricăror neajunsuri şi piedici la achiziţionarea imobilului.

Calitatea de proprietar a defunctului său tată reiese şi din alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi înregistrările de la administraţiile financiare potrivit cărora acesta a achitat sarcinile fiscale aferente proprietăţii. Mai mult decât atât, încă din anul 1970 şi până la moartea sa, tatăl său a exercitat toate prerogativele proprietăţii cu privire la imobil.

Intimaţii au fost de rea-credinţă. având cunoştinţă încă înainte de anul 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 şi de faptul că tatăl său este adevăratul proprietar al imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 s-a recunoscut caracterul aparent al contractului de vânzare-cumpărare şi pe cale de consecinţă calitatea de proprietar a tatălui său cu privire la imobil.

Interpretarea şi aplicarea în mod greşit a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acţiunii în revendicare. În situaţia în ambele părţi au titluri de proprietate care provin de la autori diferiţi, trebuie să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri, urmând a se da câştig de cauză părţii care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cadrul rejudecării apelului au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile legale privind regimul aplicabil acţiunii în revendicare în cazul special în care ambele părţi au titluri scrise, care provin de la autori deosebiţi.

Ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de proprietar al tatălui recurentei cu privire la imobil, ţinând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului, precum şi de posesia utilă şi neîntreruptă şi sub nume de proprietar exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 2821 din 23 mai 2013 a respins ca nefondat recursul pârâtei P.R.D. împotriva deciziei nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra mai multor chestiuni de drept foarte relevante în economia cauzei pendinte şi pe care instanţa de rejudecare le-a respectat întocmai.

Astfel, s-a stabilit că sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, prin care s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanţilor, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

În materia simulaţiei, în aplicarea art. 1175 C. civ., „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”, dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părţile simulaţiei, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având, cauză, face parte din categoria terţilor, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

Cunoaşterea simulaţiei nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credinţă în având-cauză, atât timp cât buna-credinţă nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea calităţii de terţ, ci doar pentru obţinerea protecţiei conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanţa calităţii de terţ de bună-credinţă sau de rea-credinţă pentru soluţionarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

În temeiul acestor considerente de drept, obligatorii pentru instanţa de rejudecare, instanţa supremă a stabilit şi coordonatele comparării titlurilor de proprietate, date fiind condiţiile concrete ale învestirii, acţiune în revendicare de drept comun.

Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenţi, deoarece titlurile asupra aceluiaşi bun înfăţişate de părţile cu interese contrare nu provin de la acelaşi autor.

Dacă reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

În această situaţie, în mod neechivoc s-a statuat că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv. În ceea ce priveşte situaţia celorlalţi pârâţi, aceştia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare faţă de aceştia depinzând de modul de soluţionare a cererii faţă de pârâtul R.C.N.

Instanţa de apel, respectând îndrumările instanţei de control judiciar, fiind abilitată să stabilească pe deplin chestiunile de fapt ale cauzei pendinte, a constat că reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate. A avut în vedere valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, coroborată cu declaraţiile martorilor propuşi de către reclamanţi, care au relevat că înstrăinarea imobilului a fost realizată în condiţiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani, respectiv că investiţiile privind canalizarea, utilităţile şi gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Prin urmare, a conchis instanţa de recurs, nu pot fi primite criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., întrucât, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că intimaţilor-reclamanţi nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii.

Cum numai reclamanţii au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, s-a confirmat legalitatea hotărârii de primă instanţă în aplicarea dispoziţiile art. 480 C. civ.

S-a reţinut totodată şi că titlul de proprietate al reclamanţilor s-a consolidat, ca efect al sentinţei civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I. şi S.C.N., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei dintre vânzător şi cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei şi cauza falsă. În motivarea soluţiei pronunţată de către instanţa de judecată pe cererea reconvenţională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută şi că R.G.I. şi R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.N. şi că nu s-a făcut dovada nici unei simulaţii.

Instanţa de apel a analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Susţinerile recurentei referitoare la modul de apreciere a declaraţiilor testimoniale, dar şi a efectelor hotărârilor judecătoreşti existente deja la dosarul cauzei, nu au fost analizate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât, a considerat Înalta Curte, exced art. 304 C. proc. civ.

Critica referitoare la pretinsa nerespectare a deciziei de casare este neîntemeiată, întrucât instanţa de rejudecare s-a preocupat cu precădere pentru clarificarea situaţiei de fapt a cauzei pendinte, după coordonatele prescrise de instanţa supremă.

Nu poate fi reţinută nici o neregularitate procedurală în operaţiunea de audiere a martorilor, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidenţă doar nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată şi dorinţa de reapreciere a conţinutului declaraţiilor testimoniale şi nicidecum critici pertinente de nelegalitate prin raportare la art. 196, raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanţa de apel nu şi-a nesocotit rolului său activ, aceasta fiind preocupată să respecte întocmai dispoziţiile obligatorii ale instanţe de casare.

În egală măsură, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât o astfel de susţinere nu se întemeiază pe argumente relevante sub acest aspect.

Critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 261 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a hotărârii recurate rezultă că judecătorii au arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. sub acest aspect a relevat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte, ci doar ca problema de fond supusă judecaţii să fi fost examinată în mod efectiv.

Criticile referitoare la aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul vânzării-cumpărării, prin interpunere de persoane, regimul aplicabil simulaţiei, regimul aplicabil acţiunii în revendicare, regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane, sunt neîntemeiate, întrucât argumentele ce însoţesc aceste critici repun în discuţie ceea ce deja s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Împrejurarea că preţul ar fi fost neserios şi fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990, nu reprezintă un argument pertinent de nelegalitate şi netemeinicie, în circumstanţele cauzei pendinte.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.

La data de 12 septembrie 2013, P.R.D. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei anterior menţionate.

În motivarea acesteia a arătat că prezenta cale de atac este în acord cu exigenţele impuse de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., respectiv îndeplineşte cele două condiţii de admisibilitate:

a) Hotărârea atacată să fie pronunţată în recurs.

În speţa de faţă, decizia civilă contestată este pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în cadrul Dosarului nr. 7684/2/2011, ca urmare a soluţionării recursului declarat de pârâtă;

b) Contestatorul să-şi sprijine contestaţia în anulare pe unul dintre motivele arătate expres şi limitativ de art. 318 C. proc. civ., „dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

A susţinut că instanţa de recurs nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs, de modificare şi de casare formulate, ceea ce a condus la o soluţie greşită ce nu reflectă adevărul juridic în cauza dedusă judecăţii, neputând fi remediată decât prin exercitarea prezentei căi extraordinare de atac.

Instanţa de recurs, prin decizia contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 1, respectiv critica privitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a motivului nr. 5 de apel, în ceea ce priveşte criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil în raport de autorii de la care provin.

Ţinând cont de faptul că cele două titluri provin de la autori diferiţi, în mod întemeiat ar fi trebuit să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a se da câştig de cauză acelei părţi care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în speţă contestatoarea care a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobil de la tatăl său, numitul R.N., care la rândul său a achiziţionat imobilul direct de la proprietara K.J., prin intermediul persoanei interpuse R.C.N.

În cazul de faţă, titlul autorului R.N. este titlul mai bine caracterizat deoarece dreptul său de proprietate cu privire la imobil a fost dobândit direct de la proprietara K.J. în baza contractului de vânzare-cumpărare simulat, autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai.

În acest sens, ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de proprietar a tatălui R.N. şi pe cale de consecinţă a pârâtei contestatoare cu privire la imobil, ţinând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului, precum şi de posesia utilă şi neîntreruptă şi sub nume de proprietar exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil.

Potrivit art. 480 vechiul C. civ. proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar potrivit art. 481 nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Toate argumentele pârâtei au rămas neanalizate de instanţa de recurs, conducând la admisibilitatea exercitării căi de atac extraordinare a contestaţiei în anulare.

Totodată, instanţa de recurs, prin decizia civilă contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 2, referitor la faptul că instanţa de apel a analizat superficial şi lacunar motivul de apel nr. 6, ce priveşte netemeinicia şi nelegalitatea argumentului primei instanţe de judecată (potrivit căruia actul secret încheiat între R.N. şi R.C.N. prin care este recunoscută calitatea de proprietar a tatălui pârâtei cu privire la imobilul achiziţionat în calitate de persoană interpusă de către R.N. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai) este inopozabil intimaţilor.

Argumentul instanţei-conform căruia reclamanţilor nu li se poate opune situaţia juridică din înscrisul secret întrucât acest act le-ar fi inopozabil, este netemeinic şi nelegal, fiind reţinut cu aplicarea greşită a art. 1175 C. civ.

Motivarea a fost bazată doar pe declaraţiile martorilor propuşi de către intimaţi, fără a se lua în considerare şi a se aprecia în mod corect cele cuprinse în declaraţiile de martorilor propuşi de către pârâtă conform cărora intimaţii aveau cunoştinţă de faptul că adevăratul proprietar al imobilului este R.N., şi nu R.C.N.

Judecătorul învestit cu soluţionarea cererii trebuia să analizeze, potrivit rolului activ al instanţei de judecată, precum şi indicaţiilor primite din partea Înaltei Curţi, pe de o parte situaţia de fapt existentă între părţi, iar pe de altă parte probele administrate care vin să susţină pretenţiile pârâtei în calitate de proprietară cu privire la imobil. Nu au fost respectate dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În virtutea acestor garanţii procedurale instanţa de judecată, în analiza cererii pârâtei, era obligată să analizeze cu atenţie probele existente. Pe această cale, s-ar fi putut observa lipsa motivelor de fapt şi de drept care ar fi putut justifica recunoaşterea dreptului de proprietate cu privire la imobil în patrimoniul intimatului R.G.I.

Instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la nerespectarea dispoziţiilor imperative ale deciziei de casare pe necesitatea clarificării situaţiei de fapt, prin administrarea probei cu martori încălcându-se astfel dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept deoarece instanţa prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanţa de recurs a lăsat neanalizate argumentele pârâtei, respingând motivul de recurs nr. 6 ca neîntemeiat, fără a-şi motiva în vreun fel soluţia pronunţată, considerând doar că motivele de recurs sunt simple nemulţumiri cu privire la soluţia pronunţată şi existenţa dorinţei de reapreciere a conţinutului declaraţiilor testimoniale.

Nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte necesitatea administrării probei cu martori în scopul clarificării situaţiei de fapt.

Din declaraţiile martorilor propuşi de către pârâtă, reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui contestatoarei, precum şi reaua-credinţă a intimaţilor care au cunoscut întotdeauna atât caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 cât şi faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.N.

În virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa ar fi trebuit să administreze şi să aprecieze în mod corect depoziţiile martorilor propuşi de către pârâtă, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situaţia de fapt existentă în litigiu şi astfel ar fi fost respectate dispoziţiile imperative ale primei instanţe de recurs.

Instanţa de recurs nu a analizat nici critica referitoare la încălcarea sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, dispoziţiile art. 1308 pct. 2 C. civ. prin mandat prin interpunere de persoane, dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil simulaţiei, dispoziţiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acţiunii în revendicare.

Deşi a învederat instanţei de recurs faptul că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile legale privind vânzarea-cumpărarea prin mandat prin interpunere de persoane, instanţa de recurs a menţinut aceste dispoziţii cu motivarea că au fost deja soluţionate prin decizia de casare, aspect total eronat şi fără a aduce un argument suplimentar fără a se lua în considerare niciunul din argumentele pârâtei, ceea ce conduce la o totală nemotivare a deciziei contestate.

Instanţa de recurs nu a analizat nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Decizia civilă recurată a fost motivată în mod superficial în raport de parte din motivele de recurs invocate, ignorându-se nejustificat probele depuse de la dosar care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimaţii au avut cunoştinţă despre caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai şi pe cale de consecinţă de calitatea de proprietar a numitul R.N., la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990.

Pentru a se respecta principiul dreptului la un proces echitabil ar fi trebui să se acţioneze în virtutea rolului activ şi să se insiste în demersul având ca obiect clarificarea situaţiei de fapt şi de drept existentă între părţi cu privire la imobil.

În concluzie, solicită admiterea contestaţiei în anulare, cu consecinţa anulării deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013 a Înaltei Curţi şi rejudecând, să se dispună admiterea recursului pârâtei astfel cum a fost formulat.

Intimaţii R.G.I. şi R.M. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare.

Au susţinut următoarele:

Contestaţia în anulare a fost formulată împotriva deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 7684/2/2011.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul promovat de contestatoare.

Contestatoarea şi-a motivat în drept contestaţia pe întreg titlul afectat contestaţiei în anulare C. proc. civ., 1865.

Cu privire la dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza I, contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (2) lit. b) sau lit. c) au invederat următoarele:

Contestatoarea nu a introdus contestaţia la executarea silită care a fost finalizată la data de 31 mai 2013 prin procesul-verbal emis de către Biroul Executorului Judecătoresc B.D.C. în dosarul de executare din 2013.

Conform acestui proces-verbal, contestatoarei i s-a adus la cunoştinţă că sentinţa civilă nr. 819 din data de 28 mai 2009, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 47983/3/2008 a devenit definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv prin decizia nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambele pronunţate în Dosarul nr. 7684/2/2011.

Tot la acea dată a fost pus la dispoziţia intimaţilor imobilul ce a făcut obiectul dosarelor mai sus menţionate.

Contestatoarea P.R.D. a fost prezentă la evacuarea din imobil şi a declarat că nu se opune la evacuare, semnând procesul-verbal.

În atare condiţii, nu se înţelege de ce a mai promovat contestaţia în anulare dacă nu s-a opus evacuării din imobil şi nu a demarat o contestaţie la executare.

Faţă de aceste considerente, contestaţia în anulare motivată pe dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza I este tardiv introdusă.

Decizia civilă nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 7684/2/2011 a fost redactată la data de 20 iunie 2013, iar contestatoarea prin avocat a obţinut copie a hotărârii atacate la data de 11 iulie 2013. Contestaţia în anulare a fost promovată la data de 17 septembrie 2013. La dosarul cauzei există dovezi ale acestor susţineri.

Faţă de aceste termene de luare la cunoştinţă şi de declarare a contestaţiei în anulare consideră că se impune respingerea acesteia, ca tardiv introdusă.

Pe fondul contestaţiei, au solicitat respingerea, ca nefondată.

Din analiza motivelor contestaţiei în anulare se poate observa că în toate punctele dezvoltate de contestatoare s-au pus în discuţie situaţii de fapt, înscrisuri, conţinutul acestora, apărări de fond asupra cărora instanţa de recurs s-a pronunţat în limitele controlului de legalitate trasat de art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte a reţinut esenţialul şi a răspuns fiecărui motiv de recurs.

Faptul că pârâta-contestatoare a repetat în recurs aceleaşi motive sub o altfel de numerotare, nu înseamnă că instanţa a dat o motivare superficială cauzei, ci că motivele de recurs şi de apel au fost defectuos structurate, repetitive şi contradictorii, iar instanţa nu a făcut altceva decât să analizeze întregul probatoriu administrat pentru a putea pronunţa o hotărâre legală.

În opinia intimaţilor, prin contestaţia în anulare formulată se tinde la judecarea unui al doilea recurs şi nu a unei contestaţii în anulare.

Au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca nefondată.

La termenul de judecată din data de 27 februarie 2014, Înalta Curte a supus dezbaterii excepţia declarării peste termen a contestaţiei în anulare, pe care analizând-o cu prioritate în raport de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. o găseşte incidentă speţei, având în vedere următoarele considerente:

Prin decizia contestată nr. 2821 din 23 mai 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins recursul declarat de pârâta P.R.D. împotriva deciziei nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Această decizie, ca hotărâre irevocabilă prin care a fost respins recursul, nu cuprinde dispoziţii care pot fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită.

Conform art. 319 alin. (2) C. proc. civ., „Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau lit. c). Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”.

Textul citat face distincţie între hotărârile judecătoreşti după modul în care sunt supuse sau nu executării silite, în raport de această distincţie fiind stabilite termene diferite de formulare a contestaţiei în anulare.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, adică acele hotărâri judecătoreşti care nu cuprind în dispozitivul lor dispoziţii susceptibile a fi puse în executare, legiuitorul stabileşte un termen obiectiv şi altul subiectiv, în raport de care calculează termenul de formulare a contestaţiei în anulare.

Termenul subiectiv este cel de 15 zile şi se aplică atunci când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, iar cel obiectiv este cel de un an şi devine incident atunci când nu se poate stabili data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească.

În prezenta cauză există dovada că avocatul contestatoarei, respectiv avocat F.A.D., desemnată de avocatul titular M.R.C. a luat cunoştinţă de decizia contestată prin solicitarea făcută instanţei la data de 11 iulie 2013, când a primit un exemplar al acesteia, aspect care determină incidenţa termenului de 15 zile pentru formularea contestaţiei în anulare, termen care s-a împlinit la data de 29 iulie 2013, fiind calculat pe zile libere în temeiul art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât contestaţia în anulare de faţă a fost formulată la data de 12 septembrie 2013, a fost depăşit termenul de formulare a contestaţiei în anulare, ceea ce atrage sancţiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei”.

Deoarece nu a fost invocată o astfel de împrejurare, iar termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare de retractare a contestaţiei în anulare a fost depăşit, în temeiul art. 103 alin. (1) C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca tardivă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea P.R.D., împotriva deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.

#Contestatie in Anulare in Civil. Spete

← ICCJ. Decizia nr. 691/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 695/2014. Civil. Superficie. Revizuire - Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 694/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 694/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond