ICCJ. Decizia nr. 765/2014. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 765/2014
Dosar nr. 6918/3/2010
Şedinţa publică din 6 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, civilă din data de 8 februarie 2010, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului, prin care a solicitat să se constate că imobilul-teren în suprafaţă de 31.620,554 mp, situat în Bucureşti, str. P., sector 6, a fost preluat abuziv şi să-i fie restituit în natură, iar în caz de imposibilitate să-i fie acordate măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că părinţii săi A.C. şi A.D. au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12045/1918, transcris sub nr. 5319/1918 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat în suprafaţa de 40.000 m.p., teren situat în Bucureşti, str. P., sector 6, preluat abuziv de statul comunist.
Că, în prezent, terenul este ocupat de sere, un siloz, magazii şi construcţii administrative din cadrul Complexului de Sere Militari, fiind concesionat către SC M. SA Bucureşti, pe o perioadă de 99 de ani, conform contractului de concesiune din 22 iulie 2002.
Prin cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta SC M. SA în favoarea pârâtei s-a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât are calitatea de proprietară asupra construcţiilor, clădiri, sere, anexe, aflate pe suprafaţa de 75 ha, potrivit contractului de concesiune din 22 iulie 2002.
Prin Sentinţa civilă nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul C.G. decedat pe parcursul procesului şi continuată de reclamanta M.A.M. ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele argumente în cuprinsul soluţiei adoptate:
Pentru a dovedi dreptul de proprietate pentru imobilul ce face obiectul notificării, s-a invocat şi s-a depus de către reclamant actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 02045 din 3 decembrie 1918, vizat spre neschimbare la data de 9 iulie 1929, prin care s-a dobândit de către D.C., A.G. şi C.A.G., 4 ha teren, la câmp, situat în marginea oraşului Bucureşti, pe şoseaua D., înainte de moşia Ciurel şi a Mănăstirii Mihai Vodă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut că a fost preluată abuziv de către stat suprafaţa de 31.620,554 m.p., diferenţa de teren de 8.375,446 m.p., rămânând în proprietatea autorilor săi, însă din certificatul de moştenitor nr. 5/59/1948 ca urmare a decesului numitului A.C., se reţine că făcând parte din masa succesorală terenul viran în suprafaţă de 8380 m.p., situat în B-dul G., fără ca la dosarul cauzei să se fi depus vreo dovadă de preluare a imobilului de către stat.
Situaţia juridică a terenului în litigiu este contrazisă şi de certificatul de moştenitor nr. 132/1986, eliberat ca urmare a decesului numitei A.D., cealaltă cumpărătoare a imobilului, în masa succesorală rămasă de pe urma acesteia intrând suprafaţa de 2500 m.p., şi nu 8.380 m.p., cât se susţine ca făcând parte din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului A.C., iar preluarea de către stat s-a invocat ca fiind făcută anterior anului 1985.
Cu privire la terenul ce face obiectul notificării, aşa cum acesta a fost identificat în cadrul raportului de expertiză judiciară, suprafaţa de teren de 31.620,554 m.p., se găseşte în Complexul de Sere Militari, fiind concesionat către intervenienta SC M. SRL.
A mai reţinut prima instanţă că prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului Bucureşti şi S.A.I. de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 2,80 ha teren, pentru C.Ş., C.P., Ş.G., G.P., L.C.G., toţi în calitate de moştenitori ai defunctului C.A., înscris în anexa 7, poziţia 8, iar ulterior pe baza adeverinţei din 12 ianuarie 1994 emisă de C.A.P. Măgurele, s-a pronunţat Hotărârea nr. 44/1998, fiind emisă o nouă Hotărâre cu nr. 276/1994 în care s-a acordat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha.
În anul 1998, în temeiul Legii nr. 18/1991, C.G. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 31.620 m.p., astfel că, tribunalul a reţinut în raport de actele administrative de care s-a făcut vorbire anterior, că, terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 18/1991, este un teren agricol, pentru care s-a urmat procedura prevăzută de acest act normativ putând contesta hotărârea comisiei la instanţa de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta M.A.M., continuatoarea lui C.G.
În motivarea apelului s-a arătat că pentru a respinge acţiunea ca neîntemeiată, instanţa de fond a reţinut în esenţă, inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 raportat la natura terenului revendicat. În acest sens, instanţa a argumentat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv înscrisuri ale instituţiilor abilitate în acest sens, expertize şi acte autentice ar rezulta natura de teren extravilan, care nu poate face decât obiectul legii speciale de reparaţie, respectiv al Legii nr. 18/1991.
Apelanta reclamantă a solicitat să se ia act de interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză, şi de greşita aplicare a legii, deşi din înscrisurile care se regăsesc la dosarul cauzei rezultă în mod indubitabil faptul că terenul revendicat, în suprafaţă de 31.629,554 mp, are natura juridică de teren intravilan.
Regimul intravilan al terenului rezultă în mod clar şi din două aspecte reliefate de expertizele aflate la dosar, respectiv din împrejurarea că pe acest teren sunt edificate construcţii şi că acestea sunt specifice unui teren intravilan.
Având în vedere faptul că terenul este pe de o parte construit iar pe de altă parte construcţiile sunt specifice unei zone intravilane, cu instalaţii de canalizare şi electrificare, este evidentă eroarea instanţei de fond, care reţine că acesta ar fi situat în extravilan.
Nu poate fi primită nici argumentarea că imobilul ar fi înconjurat de alte terenuri care au făcut obiectul retrocedărilor întemeiate pe Legea nr. 18/1991.
Acest fapt nu are nicio influenţă asupra naturii juridice a terenului care rezultă din elementele analizate anterior.
În consecinţă, dată fiind natura juridică de teren intravilan, s-a solicitat să se ia act de eronata aplicare a legii, precum şi de împrejurarea că în prezenta cauză sunt perfect aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind obligativitatea restituirii imobilelor (teren), iar nu dispoziţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991.
În mod greşit, instanţa de fond a reţinut faptul că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că nu intră sub incidenţa acestei legi de reparaţie terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării.
Din înscrisurile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată rezultă în mod neechivoc faptul că terenul a cărui revendicare o solicită nu a avut regim juridic de extravilan nici la momentul vânzării sale (anul 1918), şi nici la momentul formulării notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001 (27 septembrie 2001).
Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12045 din 03 decembrie 1918 reiese că autorii apelantului-reclamant au cumpărat patru hectare de teren "situat în marginea oraşului Bucureşti".
Această formulare exclude posibilitatea ca terenul să fi fost extravilan, caz în care formularea ar fi trebuit să fie situat în afara/lângă oraşul Bucureşti.
Mai mult decât atât, din adresa din 08 iunie 2005 a Agenţiei Naţionale de cadastru şi Publicitate Imobiliară - Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară al Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar face parte din intravilanul oraşului Bucureşti, conform PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 26/2000.
Faţă de data emiterii HCGMB, respectiv anul 2000, este evident că la data notificării, respectiv 27 septembrie 2001, terenul în suprafaţă de 31.620,554 mp., situat în Bucureşti, Str. P., sector 6, proprietatea apelantului-reclamant, avea regim juridic de intravilan.
În argumentarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată motivat de neaplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a reţinut că apelantul-reclamant a formulat în anul 1998, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o cerere de restituire a terenului în suprafaţă de 31.620,554 mp., situat în Bucureşti, Str. P., sector 6, pe care a întemeiat-o pe dispoziţiile Legii nr. 18/1998.
Faţă de această împrejurare, instanţa de fond concluzionează în mod contrar legii, că terenul menţionat nu poate face decât obiectul unei restituiri întemeiate pe Legea nr. 18/1990.
Această susţinere a instanţei de fond nu poate fi primită atâta timp cât întemeierea pe Legea nr. 18/1990 a cererii de retrocedare a fost făcută de către apelantul-reclamant întrucât, la data formulării cererii, legea menţionată era singura lege de reparaţie emisă de către legiuitorul român.
În concret, pentru valorificarea dreptului său de proprietate, apelantul-reclamant a uzat de instrumentele legale pe care le avea la dispoziţie, respectiv de Legea nr. 18/1990.
Împrejurarea că ulterior formulării acestei cereri au fost edictate alte legi de reparaţie, precum şi nesoluţionarea întocmai a cererii iniţiale, l-au îndreptăţit pe apelantul-reclamant să formuleze o cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Învederăm asupra faptului că apelantul-reclamant nu a beneficiat de nicio măsură reparatorie în temeiul Legii nr. 18/1990, singura cale pe care acesta a ales să continue demersurile în vederea restituirii imobilului său fiind valorificarea notificării nr. 3009 din 27 septembrie 2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Hotărârea apelată a fost pronunţată cu greşita interpretare a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.
Instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată reţinând că în cauză apelantul-reclamant nu a făcut dovadă calităţii de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001.
În cadrul probei cu înscrisuri administrată la cererea apelantului-reclamant de către instanţa de fond, au fost depuse acte de stare civilă şi înscrisuri care atestă atât succesiunea dintre apelantul-reclamant şi autorii săi, cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
În susţinerea acestui punct de vedere, instanţa de fond invocă trei argumente, respectiv: - o presupusă neconcordanţă dintre suprafeţele menţionate în actul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918) şi actele care atestă dezbaterea succesiunilor după autorii apelantului-reclamant: - lipsa înscrierii imobilului teren revendicat în evidenţele fiscale, pe numele autorilor apelantului-reclamant; - nedovedirea preluării abuzive de către Statul Român a terenului în suprafaţă de 31.620,554 mp., situat în Bucureşti, Str. P., sector 2.
În ceea ce priveşte presupusa neconcordanţă dintre suprafeţele menţionate în actul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918) şi actele care atestă dezbaterea succesiunilor după autorii apelantului-reclamant se învederează că toate aceste înscrisuri sunt acte autentice, care, până la proba contrara, se bucură de prezumţia deplinei lor legalităţi.
Nici instanţa, şi nici intimata-pârâtă nu a contestat vreunul dintre înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel încât, eventualele inadvertenţe existente între menţiunile care se regăsesc în cuprinsul acestora nu pot fi invocate de către instanţă ca fiind dovada lipsei calităţii de persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001.
De altfel, singurele neconcordanţe dintre actele prin care s-a dezbătut succesiunea de pe urma autorilor reclamantului (respectiv succesiunea defuncţilor A.C. şi A.D.) privesc o altă suprafaţă de teren decât cea care face obiectul prezentei cauze, respectiv o suprafaţă de doar 8.380 mp, situată la aceeaşi adresă ca şi imobilul revendicat.
Această suprafaţă mai mică de teren este de altfel cea rămasă autorilor apelantului-reclamant după preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeţei revendicate în prezenta cauză. În concret, din lotul iniţial de 40.000 mp (4 ha, conform titlului de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918), Statul Român a preluat abuziv 31.620,554 mp (imobil revendicat în prezentul dosar), restul de 8.379,446 mp (prin rotunjire, 8.380 mp) fiind teren intravilan care a rămas în proprietatea autorilor apelantului.
Mai mult decât atât, actele de moştenire depuse, fiind acte autentice, fac dovada deplină a împrejurărilor de fapt şi de drept consemnate în cuprinsul lor, astfel încât nu se poate contesta faptul că nu a fost făcută dovada calităţii de moştenitor şi, implicit, cea de persoană îndreptăţită, în temeiul Legii nr. 10/2001 la restituirea imobilelor notificate.
În ceea ce priveşte lipsa înscrierii imobilului teren revendicat în evidenţele fiscale, pe numele autorilor apelantului-reclamant se învederează că acest fapt juridic nu răstoarnă prin el însuşi dovada dreptului de proprietate, care a fost făcută cu un titlu de proprietate autentic, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1918.
Înscrierea unui imobil în vederea impunerii fiscale a proprietarilor săi nu are niciun efect asupra proprietăţii însăşi, lipsa acesteia putând aduce, cel mult, sancţiuni contravenţionale, şi nici de cum pierderea proprietăţii însăşi, cum greşit reţine instanţa de fond.
De altfel, principiul rolului activ al judecătorului, dădea instanţei de fond dreptul şi totodată posibilitatea ca, în cazul în care ar fi apreciat necesară, astfel cum reţine în considerente şi cum s-a menţionat anterior, administrarea de probe noi în vederea aflării adevărului, să le dispună din oficiu (art. 129 alin. (5) C. proc. civ.), respectiv să dispună efectuarea unor adrese către instituţiile abilitate, prin care să solicite date suplimentare cu privire la bazele de impozitare aferente anului 1918.
Consideră că în situaţia în care instanţa ar fi considerat oportună administrarea de noi dovezi, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor acest aspect, respectiv necesitatea completării probatoriului.
În ceea ce priveşte nedovedirea preluării abuzive de către Statul Român a terenului în suprafaţă de 31.620,554 mp situat în Bucureşti, Str. P., sector 6 se apreciază că reţinând acest motiv drept temei al respingerii cererii formulate de apelantul-reclamant, instanţa a ignorat prezumţia legală instituită de Legea nr. 10/2001 şi de Normele Metodologice emise în vederea aplicării acesteia, respectiv prezumţia relativă a preluării abuzive a bunurilor preluate de Statul Român în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de la cetăţeni în vederea instaurării regimului comunist, care a vizat şi a avut drept scop o uniformizare şi o egalizare a claselor sociale.
Faţă de existenţa acestei prezumţii este evident că apelantul-reclamant nu era ţinut să facă dovada confiscării abuzive de către Statul Român a imobilului revendicat, obligaţie care nu este reglementată de niciun text de lege ca fiind în sarcina notificatorului.
Faptul că nu s-a depus niciun act de preluare abuzivă a imobilului de către Statul Român, nu poate conduce la soluţia adoptată de către instanţa de fond, care reţine această împrejurare drept argument pentru ideea lipsei dovezii calităţii apelantului de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001, la retrocedare, ci trebuie să fie interpretată conform dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, respectiv la concluzia că preluarea în fapt a operat abuziv.
În niciun caz, lipsa înscrisului care atestă preluarea abuzivă nu poate fi apreciată ca o probă a lipsei dovezii de proprietate a autorilor apelantului-reclamant. Este real faptul că, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, actul de preluare abuzivă a imobilului de către stat generează, în mod indirect, o prezumţia de proprietate a persoanei care revendică. În cazul inexistenţei acestui act de preluare, revendicatorul nu putem beneficia de prezumţia de proprietate instituită de lege, însă în cauză apelantul-reclamant nu invocă şi nici nu necesită beneficiul acestei prezumţii, întrucât contractul autentic de vânzare-cumpărare din anul 1918, cu puterea probatorie conferită de lege unui astfel de înscris, face pe deplin dovada proprietăţii şi, implicit, pe cea de persoană îndreptăţită, conform Legii nr. 10/2001, la restituirea bunului revendicat.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, precum şi expertiză tehnică topografică, cât şi expertiză tehnică specialitatea construcţii în legătură cu care, apelanta reclamantă a formulat obiecţiuni asupra căreia, expertul tehnic M.E. s-a pronunţat, iar cererea apelantei reclamantei pentru efectuarea unei noi expertize tehnice construcţii, a fost respinsă de instanţă, în raport de concluziile, astfel cum au fost precizate de către expert, iar pe de altă parte, ţinând seama că o nouă expertiză tehnică construcţii nu ar fi utilă în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 173 A din 10 mai 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă M.A.M., reţinând următoarele considerente:
În esenţă instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 8 din Legea nr. 10/2001 precum şi normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001 în sensul că nu intră sub incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 republicată, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 astfel cum au fost modificate şi completate.
Considerentul respingerii acţiunii pe acest temei juridic l-a reprezentat situaţia de fapt reţinută din probele administrate în sensul că terenul în litigiu este teren agricol pentru care părţile au posibilitatea valorificării drepturilor conferite prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.
În apel deşi s-au încuviinţat probe cu înscrisuri apelanta reclamantă nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reţinute în considerentele sentinţei civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.
Expertiza tehnică topografică efectuată în apel de către expert A.D. şi necontestată de părţi nu identificat terenul decât prin mijlocirea concluziilor unui raport de expertiză extrajudiciar efectuat de către expert S.H. invocându-se lipsa înscrisurilor relevante - hărţi, planuri, schiţe, - prin care să poată identifica nemijlocit terenul ce face obiectul pretenţiilor reclamantei.
Aşadar în faza procesuală a apelului reclamanta nu a făcut dovada contrară celor susţinute în sentinţa civilă apelată că terenul în suprafaţă de 31.620 mp este teren intravilan şi nu teren agricol la data preluării de către stat în condiţiile în care potrivit Decretului nr. 119 din 10 octombrie 1974 terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, având regim juridic al unui teren cooperativizat.
Cele două rapoarte de expertiză efectuate în apel cu statuările experţilor în lipsa dovezilor solicitate în apel privind amplasamentul terenului în litigiu, nefiind apte să ducă la dezlegarea pricinii nu pot fi omologate de către instanţă.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A.M. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat doar cu privire la primul motiv de apel, aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, la terenul în speţă, însă nu a analizat cel de-al doilea motiv de apel privind calitatea de persoană îndreptăţită la restituire.
Procedând în acest fel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 şi urm. şi art. 295 C. proc. civ., care impun obligaţia instanţei de a analiza şi a se pronunţa pe cererea de apel cu privire la toate motivele pentru care a fost atacată hotărârea fondului.
Consecinţa reţinerii cu autoritate de lucru judecat a lipsei calităţii de persoană îndreptăţită constă în imposibilitatea unei eventuale restituiri a terenului în procedura Legii fondului funciar şi nu a Legii nr. 10/2001.
Prin criticile formulate recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Regimul intravilan al terenului rezultă în mod clar din împrejurarea că pe terenul în litigiu sunt edificate construcţii specifice unei zone intravilane, cu instalaţii de canalizare şi electrificare, fiind evidentă eroarea instanţelor de fond şi apel, care reţin că terenul s-ar afla situat în extravilan.
Din înscrisurile depuse la dosar în susţinerea cererii de chemare în judecată rezultă în mod neechivoc că terenul în litigiu nu a avut regim juridic de extravilan nici la momentul cumpărării sale (anul 1918), şi nici la momentul formulării notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv 27 septembrie 2001.
Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 142045 din 3 decembrie 1918, reiese că autorii săi au cumpărat patru hectare de teren "situat în marginea oraşului Bucureşti", ce exclude posibilitatea ca terenul să fi fost în extravilan.
Din adresa din 8 iunie 2005 a Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar, este situat în intravilanul Municipiului Bucureşti, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 26/2000.
Faţă de data emiterii hotărârii, respectiv anul 2000, este evident că la data formulării notificării, respectiv 27 septembrie 2001, terenul în litigiu avea regim juridic de intravilan.
În argumentarea soluţiei de respingere, motivată pe neaplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că terenul în litigiu nu poate face decât obiectul unei restituiri întemeiate pe Legea nr. 18/1991.
Această susţinere nu poate fi primită atât timp cât întemeierea pe Legea nr. 18/1991 a cererii de retrocedare a fost făcută întrucât la acea dată, legea menţionată era singura lege de reparaţie emisă de către legiuitorul român.
Faţă de cele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate ce pot fi încadrate în cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.
În speţă, instanţa de fond a respins acţiunea dedusă judecăţii, reţinând printre alte argumente şi faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.
Prin cererea de apel, recurenta-reclamantă a criticat şi greşita interpretare a situaţiei de fapt, învederând că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse acte de stare civilă şi înscrisuri care atestă atât succesiunea dintre apelantul-reclamant şi autorii săi cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Ignorând acest motiv de apel şi analizând cererea din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel i-a cauzat recurentei o vătămare încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Şi critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este fondată.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în intravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data formulării notificării.
Art. 8 din Legea nr. 10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora din actele normative ce au caracter reparator.
Printre aceste legi sunt enumerate Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.
În susţinerea cererii de chemare în judecată recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri.
Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 142045 din 3 decembrie 1918, reiese că autorii recurentei au cumpărat patru hectare de teren "situat în marginea oraşului Bucureşti".
Din adresa din 8 iunie 2005 a Agenţiei Notariale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a Municipiului Bucureşti, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar face parte din intravilanul Municipiului Bucureşti, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 26/2000.
În apel, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv stabilirea regimului juridic al terenului situat în Bucureşti, str. P., sector 6, respectiv amplasamentul acestuia în raport cu actele depuse.
Din concluziile expertizei rezultă că identificarea terenului în litigiu în suprafaţă de 31620 m.p. ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare nr. 12045/1918, nu poate fi făcută deoarece la dosar nu există dovezi care să cuprindă informaţiile necesare.
Mai rezultă că "Prezentul raport de expertiză tratează/analizează în continuare terenul în suprafaţă de 31.620,55 m.p., astfel cum este individualizat în raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de ing. S.H., dar subsemnatul nu confirmă legătura de identitate între acesta şi terenul transmis prin act 12045/1918. Prezentul raport nu exclude posibilitatea existenţei legăturii de identitate a terenului identificat în raportul extrajudiciar şi terenul transmis prin actul nr. 12045/1918, dar având în vedere lipsa dovezilor/mărturiilor cartografice, aceasta nu se verifică la acest moment".
La pct. 3 din raportul de expertiză tehnică, expertul A.D. analizează regimul juridic al terenului astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză tehnică, extrajudiciară efectuat de ing. S.H.
Din raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea construcţii întocmit de expert E.P.M. rezultă că pe terenul în litigiu există un număr de şapte construcţii, de diferite dimensiuni, nedemontabile, expertul nefiind abilitat să efectueze cercetări asupra clădirilor, rezistenţă, stare tehnică, etc.
Expertul desemnat în specialitatea construcţii E.P.M. a răspuns numai cu privire la construcţiile aflate pe terenul în suprafaţă de 7.617 m.p., motivând că pentru terenul în suprafaţă de 832 m.p. şi respectiv 23.171 m.p., nu are baza de informaţii confirmate de expertul topografic, geodezie, cadastru.
Cererea recurentei-reclamante de completare a raportului de expertiză şi pentru ca expertul tehnic să răspundă şi cu privire la terenurile de 832 m.p. şi 23.171 m.p. a fost respinsă de instanţa de apel ca neîntemeiată.
Din considerentele deciziei instanţei de apel, rezultă că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reţinute în considerentele sentinţei civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.
Or, în speţă, dovezile produse de recurenta-reclamantă în apel nu au fost analizate de instanţă, după cum nici expertizele tehnice dispuse în cauză nu au stabilit regimul juridic al terenului în litigiu, nefiind omologate.
În aceste condiţii, interpretarea dată dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întemeiată pe aprecieri fără suport legal, este vădit greşită.
Dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclud în mod explicit de la incidenţa acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.
Prin urmare, instanţa de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligaţia să determine regimul juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data notificării, în raport cu dovezile produse de recurenta-reclamantă şi neanalizate de instanţa de apel.
Nu au fost verificate şi analizate nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora pe o parte din terenul în litigiu se află construcţii specifice unei zone intravilane, cu instalaţii de canalizare şi electrificare.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, instanţa de apel nu a analizat această critică prin prisma actelor de stare civilă şi a înscrisurilor care atestă succesiunea dintre reclamantă şi autorii săi cât şi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Condiţionat de rezolvarea acestor chestiuni, instanţa de apel va administra dovezi referitoare la regimul juridic al terenului în litigiu, inclusiv prin ordonarea unor expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului în litigiu şi pentru a se stabili dacă construcţiile pe teren atestă regimul juridic de teren intravilan sau arabil.
Cum toate aceste aspecte sunt, în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări de fapt rămase nestabilite care împiedică Înalta Curte să hotărască asupra fondului pricinii, va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.A.M. împotriva Deciziei nr. 173 A din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţa publică, astăzi, 6 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 756/2014. Civil. Completare/lămurire... | ICCJ. Decizia nr. 770/2014. Civil → |
|---|
