ICCJ. Decizia nr. 771/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 771/2014
Dosar nr. 3632/2/2013
Şedinţa publică de la 27 februarie 2014
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 6270/3/2012 revizuentul A.I., în contradictoriu cu intimaţii B.C., B.L. şi B.E. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cerere de revizuire împotriva sentinţei comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 14606/3/2008, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
S-a motivat, în esenţă, faptul că înscrisul nou este reprezentat de Decizia civilă nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a confirmat, irevocabil, dreptul de proprietate al revizuientului asupra spaţiului comercial în suprafaţă de 178,70 mp situat în Bucureşti, sector 3 şi care ar fi condus la respingerea cererii intimaţilor B.C., B.L., B.E. de obligare a revizuientului la plata sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 17557 din 20 noiembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că înscrisul invocat, respectiv Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a ll-a civilă, nu poate îndeplini cerinţele impuse de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuientul, solicitând, admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de revizuire formulată împotriva sentinţei comerciale nr. 13180 din 03 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială în Dosarul nr. 14606/3/2008, schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.
În motivarea apelului, apelantul a invocat, în esenţă, următoarele: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, prima instanţă multumindu-se să menţioneze că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îndeplineşte cerinţele art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Această decizie este un înscris nou, deoarece nu a servit ca mijloc de probă în Dosarul nr. 14606/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă. Deşi are o dată ulterioară pronunţării hotărârii supuse revizuirii, decizia se referă la situaţii atestate/probate de înscrisuri preexistente şi depuse la dosarul cauzei în care s-a pronunţat Sentinţa a cărei revizuire se solicită.
Condiţia ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată este îndeplinită din moment ce înscrisul nou este reprezentat de o hotărâre judecătorească cu dată ulterioară hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 este un înscris determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia soluţionării cererii intimaţilor B.C., B.L. şi B.E., soluţia putea fi alta decât cea pronunţată prin sentinţa comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială.
Intimaţii B.C., B.L. şi B.E. au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a respins apelul formulat de apelantul A.I. împotriva sentinţei civile nr. 17557 din 2011.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii B.C. şi B.L., B.E. şi SC D.V.M. Com SRL, ca nefondat.
A obligat apelantul să plătească intimatului B.C. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la nemotivarea hotărârii, s-a reţinut că obligaţia de motivare a unei hotărâri implică obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (s-au invocat hot. C.E.D.O. din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României şi hot. C.E.D.O. din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).
Deşi hotărârea atacată nu conţine considerente detaliate sub aspectul inadmisibilităţii cererii de revizuire, instanţa de apel a apreciat că din cuprinsul său reiese faptul că, în esenţă, prima instanţă a considerat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate îndeplini calitatea de înscris nou, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect instanţa de apel a constatat că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 nu poate fi considerată înscris nou.
Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au admis faptul că şi o hotărâre judecătorească obţinută pe baza unei acţiuni introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, are valoare de înscris nou, întrucât aceasta nu putea fi înfăţişată în acel litigiu, nefiind cu putinţă părţii să determine pronunţarea ei la o dată anterioară, spre a fi în măsură a se servi de ea.
În altă ordine de idei s-a reţinut că o cerere de revizuire este admisibilă în cazurile enunţate de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., în sensul că obiectul acestei căi de atac îl poate constitui numai o hotărâre definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul, însă, în cauză, sentinţa atacată prin cererea de revizuire nu este una dintre cele enumerate de acest text de lege.
Astfel, sentinţa comerciala nr. 13180 din 3 decembrie 2008 a fost atacată cu apel, care a fost respins prin Decizia nr. 300 din 13 mai 2010 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, iar această decizie a fost atacată cu recurs, care a fost soluţionat prin Decizia nr. 1842 din 12 mai 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin respingerea acestuia.
Aşadar, sentinţa atacată prin cererea de revizuire nu poate forma obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul A.I., aducându-i următoarele critici:
Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză.
Astfel, deşi a reţinut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă un înscris nou, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., a apreciat, însă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a revizuirii.
Sub acest aspect, recurentul - revizuent a susţinut că sentinţa atacată prin cererea de revizuire este o hotărâre de fond rămasă definitivă în apel, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 C. proc. civ.
În speţă, sentinţa comercială nr. 13180 din 03 decembrie 2008 a evocat fondul cauzei, prin această sentinţă soluţionându-se fondul raporturilor juridice dintre părţi.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel de către revizuent, însă, la data de 21 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a anulat apelul, hotărârea primei instanţe rămânând definitivă prin anularea apelului.
Recurentul - revizuent a mai arăta faptul că prin Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, în mod irevocabil, că revizuentul este proprietarul întregului spaţiu comercial situat în Bucureşti, sector 3, fiind evident faptul că nu poate fi obligat la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în favoarea unor persoane care nu calitatea de proprietar al acestui spaţiu comercial.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel, spre deosebire de prima instanţă, a reţinut că Decizia nr. 251 din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îndeplineşte condiţia de înscris nou, potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că hotărârea atacată nu poate constitui obiect al cererii de revizuire, deoarece n-ar îndeplini condiţia de a fi o hotărâre definită în apel sau prin neapelare, precum şi o hotărâre dată de instanţa de recurs atunci când evocă fondul.
Acest din urmă raţionament al instanţei de apel este greşit.
Este adevărat că din analiza textului de lege, respectiv art. 322 C. proc. civ., s-ar putea deduce că obiect al cererii de revizuire poate fi o hotărâre a primei instanţe rămasă definitivă prin neapelare, o hotărâre a instanţei de apel, căci apelul fiind devolutiv prin această hotărâre s-ar evoca fondul, precum şi o hotărâre a unei instanţe de recurs, atunci când se evocă fondul cauzei, însă, pe de o parte, există o practică destul de bine conturată a instanţelor, chiar dacă nu pe deplin justificată, de a se considera că atunci când hotărârea primei instanţe a rămas în vigoare prin respingerea apelului şi, ulterior, a recursului, hotărârea care trebuie atacată cu calea de atac a revizuirii este hotărârea primei instanţe, iar, pe de altă parte, trebuie avută în vedere şi ideea de justiţie şi echitate, desprinsă, inclusiv, din prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în sensul că ar fi cu totul injust ca recurentul - revizuent să fie obligat să plătească despăgubiri pentru un spaţiu în legătură cu care s-a constatat, în mod irevocabil, că este proprietar, inclusiv pentru perioada pentru care fusese obligat la plata de despăgubiri prin sentinţa a cărei revizuire a cerut-o.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că, prin modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel, starea de fapt apare ca nefiind, pe deplin, lămurită şi pentru ca părţile să nu fie lipsite de o cale de atac cu caracter devolutiv, concluzionează că se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va soluţiona cauza ţinând cont de cele arătate mai sus, urmând să administreze alte probe numai în măsura în care va crede de cuviinţă sau va rezulta din dezbateri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de revizuentul A.I. împotriva Deciziei civile nr. 234 din 4 iulie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 757/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 813/2014. Civil → |
|---|
