ICCJ. Decizia nr. 844/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 844/2014
Dosar nr. 30877/3/2011
Şedinţa publică din 13 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 86A din 23 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2028 din 19 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă R.E. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 799.730 lei cu titlu de despăgubiri şi suma de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că problema calităţii procesuale pasive, invocată prin apel de pârât, este, în realitate, mai mult o problemă de fond decât de legitimare procesuală, deoarece, odată stabilită aplicarea la speţă a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă cu evidenţă că apelantul pârât este ţinut de obligaţia de plată a sumelor solicitate de reclamantă, faţă de prevederile alin. (3) al art. 50, potrivit cu care "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) (preţul de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, n. red.) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
În mod nefondat susţine apelantul pârât că această normă nu îi conferă legitimare procesuală, textul menţionând expres şi fără dubiu persoana titularului obligaţiei de restituire a sumelor ce constituie preţul de piaţă al imobilelor în discuţie. Prin urmare, curtea este ţinută a analiza cu prioritate dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 501 din lege.
Potrivit prevederilor acestui articol, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză."
Din coroborarea textului cu prevederile art. 20 alin. (21) - (23), introduse prin Legea nr. 1/2009, rezultă că prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate, se înţeleg fie contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie contractele de vânzare-cumpărare desfiinţate ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare, condiţia esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 1/2009, pentru a se putea dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a imobilului, este aceea ca acest contract să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Or, în speţă a fost admisă o acţiune în revendicare, fără ca hotărârea să cuprindă vreo dispoziţie cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. Dimpotrivă, admiterea unei acţiuni în revendicare prin comparare de titluri pleacă de la ipoteza existenţei a două titluri valabile.
Este deci lipsită de fundament susţinerea apelantului pârât în sensul că în speţă prevederile alin. (3) al art. 50 nu sunt aplicabile, pentru considerentul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii intimaţi nu a fost desfiinţat.
În aceste condiţii, curtea a constatat întemeiată critica apelantei reclamante în sensul aplicabilităţii în speţă a prevederilor art. 501 şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, argumentul reţinut de instanţa de apel fiind unul dedus din interpretarea sistematică a legii.
Cu referire la invocarea de către apelantul pârât a regulilor art. 1337 şi următoarele C. civ., curtea a reţinut că modalitatea de restituire a preţului plătit în temeiul Legii nr. 112/1995, reglementată de art. 501 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de răspundere pentru evicţiune în care, prin derogare de la dreptul comun, răspunderea nu revine vânzătorului (în speţă Primăria Municipiului Bucureşti), ci Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din lege.
În aceste condiţii, rezultă netemeinicia criticii în sensul că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicţiune implică legitimarea procesuală pasivă a municipalităţii vânzătoare, deoarece legiuitorul a prevăzut în mod expres în lege plata preţului de către Ministerul Finanţelor Publice.
În privinţa motivului de critică legat de obligarea pârâtului la plata şi a comisionului de 1% reţinut de mandatarul vânzătorului, curtea a reţinut că antrenarea regulilor răspunderii pentru evicţiune (în forma specială prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu priveşte şi contractul de mandat încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, contract prezumat valabil până la desfiinţarea sa (fie că este vorba despre rezoluţiune sau anulare), acest raport juridic fiind unul distinct de cel dedus judecăţii.
O eventuală încălcare a contractului de mandat, cu consecinţa rezoluţiunii, ori o eventuală nulitate a acestuia, odată dispusă sau constatată, ar putea atrage obligarea SC H.N. SA la restituirea comisionului încasat către cocontractantul Primăria Municipiului Bucureşti, însă o asemenea chestiune nu făcea obiectul judecăţii, iar prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu disting când prevăd dezdăunarea completă a cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Este nefondată şi critica apelantului pârât în sensul greşitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, de vreme ce prevederile art. 274 C. proc, civ. nu condiţionează restituirea acestora reclamantului de culpa sau reaua-credinţă a pârâtului căzut în pretenţii.
Cu privire la apelul declarat de reclamantă, curtea a reţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare şi aplicare la speţă a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, reţinând drept argument care să înlăture îndreptăţirea reclamantei la restituirea preţului de piaţă împrejurarea că în considerentele hotărârii pronunţate în litigiul având ca obiect revendicarea imobilului s-a consemnat că reclamantei din speţă îi este imputabilă necunoaşterea situaţiei juridice a imobilului.
Este adevărat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul acţiunii în revendicare consemnează în considerente omisiunea reclamantei din speţă, cumpărătoare în temeiul Legii nr. 112/1995, de a verifica pe deplin situaţia juridică a imobilului, însă curtea constată că această chestiune nu este relevantă pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Astfel, legea nu face vorbire despre buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului, ci despre respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ipoteză ce este îndeplinită în speţă, de vreme ce prin hotărârile pronunţate nu s-a reţinut încălcarea acestui din urmă act normativ. Prin urmare, curtea a reţinut că este fondată susţinerea apelantei reclamante în sensul că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 îi erau aplicabile, astfel încât cererea sa de chemare în judecată era întemeiată, contrar celor constatate de prima instanţă.
Mai mult, de vreme ce dreptul la actualizare se întinde până la data încasării sumei cuvenite, iar instanţa nu putea calcula suma actualizată decât până la data pronunţării hotărârii (momentul îndeplinirii obligaţiei de către pârâtul debitor nefiind previzibil), o asemenea operaţiune nici nu era în interesul reclamantei, deoarece curgerea timpului urma a face necesară oricum o nouă actualizare a creanţei la data plăţii efective.
În consecinţa argumentelor expuse, curtea a reţinut greşita aplicare a legii de către prima instanţă la situaţia de fapt rezultată din piesele dosarului, ceea ce impune, în temeiul art. 296 C. proc, civ., admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtului la restituirea către reclamantă a despăgubirii în echivalentul preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 3025/22874 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, urmând a fi menţinută dispoziţia instanţei referitoare la admiterea în parte a cererii.
În privinţa cuantumului despăgubirii cuvenită apelantei reclamante, curtea a reţinut acele concluzii ale raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe care au avut în vedere evaluarea imobilului prin metoda costului standard, considerând că o asemenea metodă, bazată pe valorificarea caracteristicilor tehnice, obiective, ale imobilului, reflectă cu mai multă acurateţe realitatea.
În schimb, metoda ce a avut în vedere metoda comparativă, aceasta din urmă fiind bazată exclusiv pe cererea şi oferta unor imobile asemănătoare, aceste elemente având un caracter relativ, supus negocierii şi condiţiilor concrete ale pieţei imobiliare.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
În mod greşit a apreciat instanţa de apel că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză.
Nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă şi Primăria municipiului Bucureşti nu are obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1336 şi art 1337 C. civ. s-ar fi putut pune în discuţie problema răspunderii vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Tulburarea de drept suferită de reclamantă este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune a vânzătorului.
În mod greşit a fost obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului. Nu erau incidente în cauză prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 întrucât prin hotărâre judecătorească s-a reţinut că reclamanta nu a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Ambele părţi au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanta trebuia să efectueze diligentele necesare pentru a afla dacă apartamentul putea fi vândut sau nu. Or, constatarea relei-credinţe cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Prin raportul de expertiză s-a stabilit o sumă de bani exorbitantă la evaluarea apartamentului. În mod greşit a fost omologat de către instanţă întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului. Prin suma acordată se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.
Instanţa de apel nu putea obliga Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, acestei părţi nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 274 C. proc, civ. Instanţa trebuie să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. pentru că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost de rea-credinţă şi nu se face vinovat de declanşarea procesului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar conform alin. (3) al textului, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 132/1995, cu modificările ulterioare.
Pe cale de consecinţă, calitate procesuală pasivă pentru restituirea preţului plătit de către chiriaşii cumpărători are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu primăria care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare prin mandatarul său. Se poate spune, aşadar, că dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 particularizează instituţia răspunderii pentru evicţiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la aplicarea prevederilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform cu care, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Aceasta deoarece, în condiţiile art 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Prin urmare, modalităţile de desfiinţare ale contractelor încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, de natură să atragă incidenţa art. 50 alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001, sunt determinate prin legea specială. Or, prin Decizia nr. 8932/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a reţinut nelegalitatea titlului reclamantei din prezentul dosar ci, doar, în compararea făcută în cadrul acţiunii în revendicare, faptul că titlul celorlalte părţi este preferabil. În aceste condiţii, aplicând în cauză dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea corectă a legii materiale incidente.
Critica privitoare la faptul că suma acordată reclamantei este "exorbitantă" este formulată omisso medio, astfel încât nu poate fi analizată direct în recurs.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel a obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în mod corect s-a motivat că la baza obligării s-a aflat culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, buna sau reaua-credinţă a acesteia neavând relevanţă sub acest aspect.
Pe de altă parte, solicitarea adresată direct instanţei de recurs, de a face, cu referire la cheltuielile de judecată la care Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat de către instanţa de apel, aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi primită. În recurs se poate critica numai interpretarea sau aplicarea greşită a acestui text de către instanţa de apel, respectiv aplicarea altor criterii de reducere a onorariului avocatului decât cele prestabilite în cod.
Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
În temeiul dispoziţiilor art, 274 C. proc. civ. recurentul căzut în pretenţii va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 86A din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimata R.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 791/2014. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
