ICCJ. Decizia nr. 905/2013. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Suspendare executare hotărâre arbitrală. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 905/2013
Dosar nr. 9892/2/2011
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa arbitrală nr. 193 din 6 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 92/2011 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA Buzău împotriva pârâtei SC D.S. SA Buzău cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 1.830.253,62 RON cu titlu de pretenţii şi 91.063,71 RON reprezentând cheltuieli de arbitrare către reclamantă.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul arbitral verificându-şi competenţa în conformitate cu clauza compromisorie şi dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. a reţinut că între părţi s-au încheiat două contracte de închiriere pentru spaţii industriale, respectiv contractul de închiriere din 8 aprilie 2009 pentru modulul A şi contractul de închiriere din 7 septembrie 2005 având ca obiect modulele B şi C. Iniţial durata ambelor contracte a fost de 49 de ani fiind modificată ulterior prin acte adiţionale la 9 ani.
Invocând nerespectarea clauzelor contractuale de către pârâtă, reclamanta a solicitat obligarea acesteia la plata chiriei neîncasate pe perioada octombrie - decembrie 2009, a dobânzii legale aferentă sumei solicitate cu acest titlu, precum şi daune-interese reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii unilaterale, fără drept a contractelor de închiriere de către pârâtă.
Tribunalul arbitral a arătat că reclamanta a susţinut în motivarea acţiunii sale că în mod abuziv pârâta a notificat-o în legătură cu rezilierea unilaterală a contractelor invocând existenţa unor vicii ale bunului ce au făcut obiectul contractului de închiriere privind modulul A, în condiţiile în care aceasta în calitate de chiriaş avea obligaţia de a efectua reparaţiile necesare aducerii acestui bun a cărui defecţiune a invocat-o la o stare adecvată pentru folosirea conform destinaţiei închirierii. Totodată pârâta avea şi obligaţia contractuală de a efectua toate reparaţiile de întreţinere necesare, inclusiv respectarea tuturor condiţiilor de autorizare a funcţionării acestuia. Reclamanta apreciază că pentru rezilierea contractului având ca obiect modulele B şi C motivele invocate nu aveau corespondent contractual întrucât cele două bunuri aveau destinaţii diferite şi puteau fi folosite în mod independent.
În acest context, reclamanta apreciază că în realitate pârâta şi-a invocat propria culpă în executarea contractului a procedat fără drept la notificarea rezilierii unilaterale, situaţia în care continuarea contractelor de închiriere nemaifiind posibilă are drept efect naşterea dreptului societăţii reclamante de a solicita repararea prejudiciului cauzat în acest mod.
Raportat la aceasta stare de fapt, tribunalul arbitral a arătat că ambele părţi sunt de acord în legătură cu încetarea contractelor în luna ianuarie 2010, însă reclamanta a contestat dreptul pârâtei de a notifica rezilierea unilaterală, astfel încât a apreciat că se impune stabilirea culpei care a avut drept efect încetarea contractelor.
Examinând clauzele convenţiei părţilor din această perspectivă, precum şi corespondenţa purtată de acestea s-a concluzionat că pârâta nu era în situaţia de a invoca dispoziţiile art. 6.1 lit. f) şi 6.2 lit. g) din ambele contracte, în scopul rezilierii acestora, deoarece în momentul închirierii bunului reprezentând modulul A cunoştea data fabricaţiei acestui bun. Prin urmare, pârâta nu putea invoca cu succes viciile de construcţie având în vedere şi faptul că pe parcursul derulării contractului de închiriere nu a notificat-o niciodată pe reclamantă în legătură cu funcţionarea improprie a acestei instalaţii, precum şi faptul că potrivit contractului avea obligaţia să efectueze toate reparaţiile necesare pentru menţinerea bunului în stare de funcţionare.
În legătură cu rezilierea contractului pentru bunurile compuse din modului B şi C s-a reţinut că motivele invocate de pârâtă nu sunt susţinute probatoriu fiind neîntemeiată şi afirmaţia acesteia în sensul că bunurile respective sunt accesorii ale contractului încheiat pentru modul A, deoarece clauzele contractelor nu permit o atare interpretare.
În aceste condiţii tribunalul arbitral a reţinut că cele două contracte de locaţiune au încetat prin rezilierea unilaterală fără drept a acestora de către pârâtă, la data de 7 ianuarie 2010 situaţie în care aceasta urmează să fie obligată la plata chiriei neîncasate pe perioada octombrie - decembrie 2009, pentru ambele contracte precum şi a dobânzii aferente aceleiaşi perioade, reţinând în privinţa daunelor-interese că este operantă clauza cuprinsă la art. 3.3 din contracte prin care părţile au stabilit în mod convenţional perioada pentru care se datorează chiria cu titlu de beneficiu nerealizat limitând-o la o sumă egală cu valoarea chiriei pe 6 luni.
Împotriva acestei hotărâri ambele părţi au formulat acţiune în anulare.
Prin Sentinţa civilă nr. 35 din 22 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare invocată de reclamanta SC B. SA, precum şi acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale formulate de această parte, s-a admis acţiunea în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA cu consecinţa anulării sentinţei arbitrale şi respingerii acţiunii formulate de reclamantă.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii instanţa a reţinut că aceasta nu operează în speţă întrucât acţiunea în anulare a pârâtei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. f), g) şi i) C. proc. civ., iar în situaţia în care criticile nu se încadrează în ipotezele reglementate de aceste dispoziţii legale, soluţia este aceea de respingere a acţiunii ca neîntemeiate şi nu ca inadmisibilă.
Referitor la acţiunea în anulare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. s-a reţinut că prevederile legale invocate ca fiind încălcate sunt dispoziţiile imperative, respectiv art. 969, 970, 977, 979, 982, 1066 C. civ. sunt norme care vizează principiul forţei obligatoriu a contractului precum şi reguli de interpretare a convenţiilor, astfel că nu au un caracter imperativ pentru a constitui un motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, pe temeiul anterior menţionat, care se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată acţiunea în anularea hotărârii arbitrale formulată de reclamantă.
În privinţa acţiunii în anularea hotărârii arbitrale formulată de pârâta SC D.S. SA instanţa a reţinut că dintre motivele invocate este întemeiat doar cel prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ. care vizează situaţia în care tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut s-au nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Raportat la acest temei legal, instanţa a arătat că reclamanta a învestit tribunalul arbitral cu o acţiune în pretenţii astfel că faţă de obiectul acţiunii arbitrale, practic tribunalul s-a autosesizat reţinând că, întrucât contractele au încetat înainte de termen urmează a se stabili din a cui culpă s-a întâmplat acest lucru. Deşi nu a existat un capăt de cerere prin care reclamanta să sesizeze tribunalul arbitral cu o acţiune în constatare negativă şi nici cu constatarea faptei ilicite contractuale a pârâtei, şi anume, rezilierea contractelor de locaţiune din culpa acesteia.
Prin urmare, apreciază instanţa, în mod greşit tribunalul arbitral, prin neobservarea limitelor învestirii sale acordând mai mult decât s-a cerut a procedat la examinarea culpei pârâtei şi a stabilit că aceasta este răspunzătoare pentru rezilierea fără drept a contractelor, motiv pentru care anulând hotărârea arbitrală atacată a procedat conform art. 366 alin. (1) C. proc. civ. la soluţionarea cauzei pe fond.
Verificând conţinutul contractelor din litigiu şi corespondenţa purtată de părţi s-a apreciat, raportat la clauzele prevăzute la art. 6.1 lit. f) şi 6.2 lit. g) din contractele părţilor, că pârâta a fost lipsită obiectul contractului de locaţiune în lunile noiembrie şi decembrie 2009 ca urmare a opririi din funcţiune a bunului ce a făcut obiectul acestui contract. Această situaţie a fost determinată de împrejurarea că prin procesul-verbal I.S.C.I.R. din 6 noiembrie 2009 instalaţia verificată a fost oprită întrucât nu putea funcţiona.
În acest context s-a apreciat că având în vedere faptul că pârâta nu a putut utiliza bunul închiriat conform destinaţiei sale în considerarea caracterului sinalagmatic al contractului, rezultă că fiind lipsită de obiectul locaţiunii nu datorează nici contravaloarea prestaţiei respectiv, plata chiriei, a dobânzii şi a daunelor-interese solicitate de reclamantă.
S-a mai reţinut, de asemenea, că acţiunea arbitrală formulată de reclamantă nu are ca obiect constatarea sau pronunţarea măsurii de încetare a contractelor de locaţiune din culpa societăţii pârâte şi că reclamanta nu contestă intervenirea pactelor comisorii de gradul IV invocate de societatea pârâtă, astfel că în absenţa unui capăt de cerere prin care să se conteste intervenirea rezilierii sau a unui petit prin care să se solicite şi să se obţină încetarea contractelor din culpa chiriaşului, acţiunea în răspundere contractuală este nefondată, în condiţiile în care contractele de locaţiune au încetat la data de 7 ianuarie 2010 ca urmare a notificărilor de reziliere transmise de societatea pârâtă în temeiul pactelor comisorii de gradul IV stabilite convenţional.
Prin urmare apreciază instanţa, aceste contracte au încetat prin reziliere astfel că potrivit art. 7 şi 8.2, în această situaţie pârâta nu datorează daune-interese către locator.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC B. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul că excepţia inadmisibilităţii acţiunii arbitrale formulată de pârâta SC D.S. SA a fost greşit soluţionată în sensul respingerii deoarece motivele de anulare a hotărârii arbitrale formulate de pârâtă privesc exclusiv fondul cauzei, au fost analizate de către tribunalul arbitrai iar, simpla indicare a dispoziţiilor art. 364 li.f.g şi i Cod nu echivalează cu asimilarea lor ca fiind cuprinse în cadrul motivelor limitativ prevăzute de lege, situaţie în care soluţia corectă ar fi fost aceea de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
O altă critică vizează faptul că în mod greşit curtea de apel a anulat în întregime sentinţa arbitrală ca urmare a admiterii acţiunii în anulare formulată de pârâtă pentru motivul prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ., respectiv, faptul că tribunalul arbitral s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut stabilind cui îi revine culpa încetării contractelor de închiriere, deşi acesta nu a fost sesizat cu o acţiune în constatare negativă respectiv constatarea faptei ilicite contractuale a pârâtei în rezilierea contractelor de locaţiune.
Contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, instanţa arbitrală a fost învestită prin cererea formulată să se analizeze dacă rezilierea unilaterală efectuată de pârâtă a fost întemeiată sau nu, fapt ce se putea realiza exclusiv prin analiza situaţiei de fapt şi de drept existentă la data notificărilor de rezilierea a contractelor. Pe de altă parte susţinerea potrivit căreia era necesară o solicitare expresă de încetare a contractelor de închiriere era inutilă în condiţiile în care rezilierea unilaterală a operat deja la iniţiativa pârâtei.
Prin urmare cererea reclamantei are caracterul unei acţiuni în răspundere contractuală şi îndeplineşte toate condiţiile necesare pentru obligarea pârâtei la plată astfel cum corect a procedat tribunalul.
Totodată, susţine recurenta, promovarea unei acţiuni în constatare negativă nu era posibilă în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. potrivit cărora acţiunea în realizare primează faţă de o eventuală acţiune în constatare, motiv pentru care acţiunea arbitrală formulată de reclamantă fiind o acţiune în realizare este perfect admisibilă.
În acest context, arată recurenta, prin motivarea sa curtea de apel preluând susţinerile pârâtei a argumentat că rezilierea contractelor de închiriere a fost realizată în mod legal de către pârâtă. Această constatare nu are însă la bază o învestire a tribunalului arbitral cu o acţiune în constatare pozitivă formulată de pârâtă ceea ce evidenţiază caracterul contradictoriu al motivării instanţei care deşi a apreciat că tribunalul arbitral în absenţa învestirii cu privire la analizarea condiţiilor rezilierii nu putea proceda la examinarea cauzei din această perspectivă.
În privinţa modului de soluţionare a acţiunii arbitrale formulată de reclamanta SC B. SA, recurenta arată că soluţia este de asemenea greşită deoarece curtea de apel nu a fost învestită cu rejudecarea fondului litigiului astfel că efectuând această analiză, la rândul său s-a autosesizat rejudecând cauza pe fond deşi pârâta SC D.S. SA nu a formulat o atare cerere.
Referitor la soluţionarea fondului prin sentinţa recurată, curtea de apel, s-a pronunţat exclusiv pe baza susţinerilor şi probelor administrate de către pârâtă fără a lua în considerare probele administrate de reclamantă în cadrul arbitrajului şi fără a motiva excluderea de la analiză a acestor probe.
Totodată, susţine recurenta, deşi a demonstrat că lipsa de folosinţă a bunului închiriat prin contract a fost cauzată exclusiv de pârâtă care şi-a încălcat în mod constant obligaţiile contractuale şi a procedat nelegal la notificarea rezilierii, instanţa nu a prezentat argumentele în baza cărora a respins plata sumelor solicitate pentru obiectul contractului de locaţiune nr. b.
Prin ultimul motiv de recurs, recurenta invocă faptul că în mod greşit curtea de apel a respins propria acţiune în anulare fără a analiza fondul litigiului şi motivele expuse de reclamantă deşi, acţiunea în anulare era temeinică şi legală pentru motivele arătate în cuprinsul acesteia astfel că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală şi sub acest aspect.
Analizând recursul analizat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate curtea constată că este fondat, cu următoarele precizări în privinţa criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. care deşi invocate nu au o dezvoltare corespunzătoare.
În privinţa criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 se va reţine că hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care au determinat adoptarea soluţiei pronunţate astfel că dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. sunt îndeplinite situaţie în care nici critica întemeiată pe acest motiv nu este fondată.
De asemenea, este nefondată şi critica referitoare la soluţionarea cauzei de către curtea de apel în absenţa cererii pârâtei SC D.S. SA de rejudecare a fondului litigiului.
O asemenea cerere nu era necesar a fi formulată în mod expres deoarece soluţia decurge din dispoziţiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în situaţia în care hotărârea arbitrală este anulată instanţa va proceda la soluţionarea cauzei în fond.
Cu privire la modul de soluţionare a propriei acţiuni în anulare, recurenta precizează doar că în mod greşit curtea de apel i-a respins acţiunea deşi, aceasta era temeinică şi legală potrivit motivelor arătate în cuprinsul acesteia.
Această susţinere nu echivalează însă cu o critică de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. şi nu permite nici examinarea în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. deoarece în realitate, în privinţa modului de soluţionare a propriei acţiuni în anulare recurenta nu înţelege să formuleze critici concrete. Trimiterea la conţinutul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale nu este de natură a suplini obligaţia prevăzută de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. constând în dezvoltarea motivelor de recurs.
Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte constată că acesta este fondat în considerarea faptului că dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ. au fost greşit aplicate.
Potrivit acestor dispoziţii legale hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată în ipoteza în care tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Raportat la această dispoziţie legală, Înalta Curte observă, contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, că reclamanta SC B. a învestit tribunalul arbitral cu o acţiune în răspundere contractuală solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cauzate ca urmare a rezilierii unilaterală, nelegale de către pârâtă a contractelor de închiriere. În motivarea cererii reclamanta a prezentat pe larg starea de fapt, clauzele contractelor din litigiu motivând că pârâta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, situaţie în care nu era în măsură să procedeze la notificarea rezilierii contractelor.
În acest context, tribunalul arbitral examinând pretenţiile reclamantei prin prisma clauzelor contractului, a motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză, respectiv corespondenţa purtată de părţi a concluzionat că părţile nu contestă faptul că ambele contracte au încetat în luna ianuarie 2010, respectiv înainte de termen, însă au puncte de vedere divergente în legătură cu modalitatea de încetare, situaţie în care se impune stabilirea culpei, deoarece reclamanta a solicitat daune-interese ca urmare a rezilierii unilaterale fără drept a contractelor de către pârâtă, care la rândul său, în apărare a invocat faptul că ambele contracte au fost reziliate din vina reclamantei fiind incidente dispoziţiile art. 6.1 lit. f) şi art. 6.2 lit. g) din ambele contracte.
Prin urmare, în această situaţie, în mod evident, pentru a aprecia asupra temeiniciei acţiunii reclamantei sau a apărărilor pârâtei, tribunalul arbitral a procedat la analizarea culpei părţilor stabilind în conformitate cu clauzele contractului că pârâta a procedat în mod nelegal la notificarea rezilierii unilaterale a contractelor. Pentru a concluziona astfel, s-a argumentat că apărările pârâtei nu pot fi luate în considerare deoarece aceasta pe parcursul derulării contractului de închiriere pentru instalaţia ce a făcut obiectul contractului nr. a nu a notificat-o pe reclamantă în legătură cu funcţionarea improprie a acestei instalaţii şi pe de altă parte, în privinţa contractului nr. b, clauzele acestuia, nu confirmă susţinerea pârâtei potrivit căreia obiectul acestui contract este accesoriu celui care a făcut obiectul contractului nr. a.
În consecinţă, raportat de susţinerile şi apărările părţilor examinarea culpei era obligatoriu a fi analizată pentru a se stabili dacă acţiunea reclamantei este întemeiată sau dimpotrivă, dacă pârâta este exonerată de răspundere contractuală întrucât s-a prevalat de prevederile contractuale care îi permiteau rezilierea unilaterală a convenţiilor încheiate.
În altă ordine de idei este eronată motivarea curţii de apel, potrivit căreia în absenţa unui petit prin care reclamanta să solicite a se constata că nu a intervenit rezilierea, tribunalul arbitral în mod greşit s-a considerat învestit cu analizarea modalităţii de încetare a contractului. În această privinţă este corectă critica recurentei în sensul că la rândul său, prin sentinţa pronunţată instanţa a ignorat faptul că nici pârâta nu a formulat o cerere reconvenţională prin care să solicite a se constata că rezilierea a intervenit ca urmare a notificării desfiinţării unilaterale a contractelor. Pentru identitate de raţiune, în lipsa învestirii cu o astfel de cerere instanţa nu ar fi putut stabili că pârâta a procedat în conformitate cu clauzele convenţiilor notificând-o pe reclamantă, iar contractele au încetat din culpa reclamantei.
De asemenea, în mod greşit s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate faptul că reclamanta nu a contestat intervenirea rezilierii şi că fost de acord cu încetarea contractelor pentru viitor, în condiţiile în care întreaga motivare a acţiunii reclamantei relevă contrariul. Acesta a fost de altfel şi argumentul pentru care tribunalul arbitral observând că în această privinţă părţile au poziţii divergente a stabilit că este necesară verificarea culpei, concluzionând că aceasta aparţine pârâtei care, prin urmare, nu putea invoca rezilierea din culpa reclamantei.
În egală măsură este corectă interpretarea recurentei potrivit căreia formularea unei acţiuni în constatare nu era posibilă, în considerarea caracterului subsidiar al acestui tip de acţiune şi raportat la faptul că a optat pentru promovarea acţiunii în realizare având ca obiect antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei.
În consecinţă, rezultă că tribunalul arbitral a examinat cauza în limita învestirii sale astfel că motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. a fost greşit aplicat prin sentinţa recurată, iar hotărârea arbitrală a fost nelegal desfiinţată.
Prin urmare soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. cu consecinţa modificării în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii în anulare formulată de pârâta SC D.S. SA urmând a fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la respingerea acţiunii în anulare formulate de reclamantă.
Fiind în culpă procesuală intimata SC D.S. SA va fi obligată să-i achite recurentei SC B. SA suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC B. SA împotriva Sentinţei civile nr. 35/2012 de la 22 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o modifică în parte în sensul că respinge acţiunea în anularea Sentinţei arbitrale nr. 193 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Arbitraj a României formulată de pârâta SC D.S. SA Buzău.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Obligă intimata SC D.S. să-i achite recurentei SC B. SA suma de 16.785 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 840/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 936/2013. Civil → |
|---|
