ICCJ. Decizia nr. 840/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 840/2013
Dosar nr. 19774/3/2010
Şedinţa publică de la 28 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 19774/3/2010, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC O.M.V.P. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 43.957.449,71 RON reprezentând: 31.229.790,70 RON penalităţi de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exerciţiul financiar al anului 2006, calculate de la data de 22 mai 2007 (data scadenţei) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării integrale a dividendelor); 12.727.659,01 RON penalităţi de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exerciţiul financiar al anului 2007, calculate de la data de 23 iulie 2008 (data scadenţei) până la data de 12 februarie 2010 (data achitării integrale a dividendelor).
Prin Sentinţa comercială nr. 17157 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta A.V.A.S., în contradictoriu cu pârâta SC O.M.V.P. SA ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC O.M.V.P. SA, împotriva Statului Român, prin M.F.P. şi A.N.A.F. ca rămasă fără obiect; a fost obligată reclamanta A.V.A.S. să plătească pârâtei SC O.M.V.P. SA suma de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin hotărârile Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor SC P. SA (actuala SC O.M.V. SA) din 17 aprilie 2007, respectiv din 22 aprilie 2008 a fost aprobată plata către acţionarii societăţii a dividendelor aferente exerciţiilor financiare ale anilor 2005, respectiv 2007. Pârâta a achitat reclamantei dividendele nete cuvenite şi a reţinut cota de 10% cu titlu de impozit pe dividende, pe care a virat-o bugetului de stat, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2) din C. fisc. Pârâta a plătit reclamantei dividendele nete, în termenul stabilit prin hotărârile adunărilor generale menţionate, lucru recunoscut chiar de către reclamantă.
Ceea ce susţine reclamanta că pârâta a achitat cu întârziere este diferenţa până la valoarea brută a dividendelor aferente celor două exerciţii financiare în discuţie (sumele reţinute de pârâtă cu titlu de impozit pe dividende şi virate către bugetul de stat), respectiv că plata s-a făcut abia la data de 12 februarie 2010.
S-a reţinut că cererea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 64/2001 este neîntemeiată întrucât Ordonanţa nr. 64/2001, astfel cum rezultă din chiar titlul acesteia, priveşte "repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome".
Textul normativ indicat de către reclamantă ar fi incident doar dacă pârâta - obligată să vireze dividendele către instituţia publică implicată, A.V.A.S. - ar fi fost una dintre entităţile prevăzute expres de către lege, respectiv: societate naţională, companie naţională ori societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat.
În plus, Tribunalul a reţinut netemeinicia cererii de chemare în judecată şi pentru următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat majorări (penalităţi) de întârziere, invocând dispoziţiile O.G. nr. 64/2001 şi nu daune-interese în condiţiile dreptului comun (reclamanta nu a invocat dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990). Deşi reclamanta nu a invocat expres dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990, însă a indicat ca şi temei de drept, în mod general, Legea nr. 31/1990, tribunalul a analizat şi temeinicia cererii reclamantei prin raportare la acest act: normativ.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990 (text normativ care reglementează plata dividendelor), cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend, care se cuvin asociaţilor, proporţional, cu cota de participare la capitalul social vărsat. Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale.
În speţă, pârâta a plătit către A.V.A.S. dividendele nete, a reţinut impozitul pe dividende, pe care l-a virat către bugetul de stat.
La data plăţii dividendelor, declararea şi reţinerea impozitului pe dividende era reglementat de art. 36 din C. fisc., care prevedea reţinerea impozitului pe dividende, la sursă, şi virarea acestuia către bugetul de stat [alin. (1) şi (2)], în anumite termene expres stipulate [alin. (3)].
Excepţia o constituiau dispoziţiile alin. (4) al art. 36 din C. fisc., care nu impun reţinerea impozitului la sursă, adică trebuiau plătite acţionarului dividendele brute, beneficiind astfel de o scutire, dar numai dacă acţionarul beneficiar al dividendelor deţine minimum 15% (respectiv 10% începând cu anul 2009), din titlurile de participare ale acesteia la data plăţii dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora.
Având în vedere că acţiunile fuseseră preluate de la O.P.S.P.I. de către A.V.A.S. la data de 23 decembrie 2006, pârâta a apreciat că A.V.A.S. nu îndeplinea cerinţa deţinerii titlurilor de participaţie pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii acestora, astfel că nu ar fi fost incidente dispoziţiile alin. (4).
Contrar susţinerilor pârâtei, Tribunalul a apreciat că era îndeplinită cerinţa de excepţie din lege, deoarece titularul titlurilor de participare era Statul Român, A.V.A.S. fiind doar un administrator al participaţiilor Statului, prin O.U.G. nr. 101/2006 realizându-se doar un transfer al dreptului de administrare a participaţiilor deţinute de Stat, către A.V.A.S., astfel că era îndeplinită cerinţa deţinerii titlurilor de participaţie pe o perioadă de 2 ani împliniţi până la data plăţii dividendelor. În baza unui mandat legal, A.V.A.S. exercită drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de acţionar a Statului, încasează dividendele cuvenite, pe care, după deducerea cheltuielilor, le virează către bugetul de stat (art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, art. 1 din O.U.G. nr. 113/2006).
Cu toate acestea, în cauză, independent de opinia instanţei privind interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 36 din C. fisc., tribunalul a apreciat că cererea reclamantei privind piaţa despăgubirilor nu este întemeiată.
Pârâta a solicitat clarificarea interpretării art. 36 alin. (4) din C. fisc., iar prin adresa nr. 6636/2007, A.N.A.F. a comunicat că dispoziţiile art. 36 alin. (4) nu ar fi aplicabile A.V.A.S. În acelaşi sens sunt şi răspunsurile comunicate prin adresele nr. 188157/2007 a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi nr. 86005/2007 a A.N.A.F. - D.G.A.M.C. - S.A.C. În aceste condiţii, chiar dacă interpretarea respectivă nu are un caracter oficial, dar exprimă punctul de vedere al instituţiilor statului abilitate în materie fiscală şi având în vedere că au existat probleme în interpretarea dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din C. fisc. (neînţelegerea vizând, în esenţă, calitatea A.V.A.S., respectiv de titular al dreptului de proprietate asupra acţiunilor sau doar în calitate de administrator al participaţiilor statului) de către mai multe societăţi în perioada în cauză, tribunalul a constatat că pârâta a acţionat cu diligenţă, a solicitat clarificări, astfel că, în mod rezonabil, se poate conchide că a acţionat în sensul acestora şi aplicat regula reţinerii impozitului pe dividende şi nu excepţia scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că niciun moment pârâta nu a reţinut pentru sine sumele reprezentând impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de stat.
După întocmirea raportului de inspecţie fiscală din data de 9 februarie 2010 şi comunicarea acestuia către pârâtă (12 februarie 2010), în care s-a reţinut că în mod greşit pârâta nu a aplicat dispoziţia de excepţie din art. 36 alin. (4) C. fisc., pârâta a virat imediat sumele reprezentând impozitul pe dividende în discuţie către reclamantă, la data de 12 februarie 2010, prin ordinul de plată nr. a.
În condiţiile în care pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. (care acţiona în numele acţionarului Statul Român), a achitat impozitul pe dividende către bugetul de stat, deci tot către acţionarul său Statul, nu se poate reţine că, în sensul art. 67 din Legea nr. 31/1990 ar fi existat o întârziere în plata dividendelor, astfel că nu se cuvin nici daune-interese. De altminteri, însuşi Statul Român, prin concluziile scrise, apreciază că nu s-a produs niciun prejudiciu, deoarece suma încasată şi virată de A.V.A.S. la bugetul de stat s-a reîntregit cu impozitul pe dividende, virat de pârâtă, de asemenea, tot către bugetul de stat. În ceea ce priveşte eventualul prejudiciu produs A.V.A.S., aceasta nu l-a invocat, şi cu atât mai puţin l-a dovedit, astfel că nu se poate reţine existenţa unui asemenea prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, după deducerea cheltuielilor, A.V.A.S. vira tot către buget dividendele încasate în numele Statului (fără a face dovada că suma reprezentând cheltuieli ar fi fost mai mare decât suma încasată).
Având în vedere soluţia de respingere a cererii principale, cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtă (care viza ipoteza admiterii cererii principale) nu are obiect (astfel că nu se mai impune nici analiza admisibilităţii acesteia şi nici a temeiniciei sale) fiind respinsă în consecinţă.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta, ca parte litigantă căzută în pretenţii şi căreia îi aparţine culpa procesuală, la plata către pârâtă a sumei de 303.430,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din 55.977,63 RON onorariu de avocat şi 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanţie.
Împotriva acestei soluţii, a declarat apel apelanta reclamanta A.V.A.S.
Analizând materialul probator administrat în cauză, având în vedere motivele invocate prin cererea de apel, Curtea a reţinut următoarele:
Prima critică formulată, respectiv faptul că instanţa de fond a respins cererea în pretenţii a A.V.A.S., ca neîntemeiată cu motivarea că A.V.A.S. şi-a întemeiat pretenţiile numai pe O.G. nr. 64/2001 deşi temeiul juridic al acţiunii a fost Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 31/1990 este neîntemeiată întrucât astfel cum se observă din considerentele sentinţei apelate, Tribunalul a reţinut netemeinicia cererii de chemare în judecată raportat la dispoziţiile O.G. nr. 64/2001 cât şi la dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990.
Şi cel de-al doilea aspect invocat, respectiv faptul că cererea de chemare în judecată trebuia admisă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de O.G. nr. 64/2001 este neîntemeiat întrucât prin O.G. nr. 64/2001 menţionată privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome, se reglementează, aşa după cum arată şi denumirea acesteia, repartizarea profitului contabil net la unităţile cu capital integral sau majoritar de stat.
Prevederile O.G. nr. 64/2001 se aplică numai acelor unităţi la care statul deţine capitalul majoritar, în sensul de majoritate "absolută", adică de peste 50% din capitalul social.
Cum la data la care a procedat la repartizarea dividendelor către acţionarii săi, capitalul majoritar - capital privat - aparţinea O.M.V.A. (51%), este evident că pârâta nu este nici societate naţională, nici companie naţională şi nici societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat.
Având în vedere netemeinicia capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 43.957.449,71 RON reprezentând penalităţi de întârziere pentru plata cu întârziere a dividendelor cuvenite A.V.A.S. pentru exerciţiul financiar al anului 2006 şi 2007, Curtea a constatat neîntemeiată cererea sub aspectul obligării, pârâtei la plata dobânzii în temeiul art. 43 C. com.
Asupra criticii vizând cheltuielile de judecată Curtea a reţinut următoarele:
În dispozitivul sentinţei apelate s-a dispus obligarea reclamantei la 303.430,12 RON cheltuieli de judecată către SC O.M.V.P. SA, în considerente reţinându-se că suma de 303.430,12 RON, reprezintă cheltuieli de judecată, compuse din 55.977,63 RON onorariu de avocat şi 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanţie.
Susţinerea apelantei conform căreia în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sunt neîntemeiate întrucât la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al restituirii, se află culpa procesuală dedusă din expresia "partea care cade în pretenţiuni".
În cauză pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie pentru care a achitat taxa judiciară de timbru stabilită conform Legii nr. 146/1997 şi timbru judiciar stabilit conform O.G. nr. 32/195.
Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă Curtea a constatat că acesteia îi aparţine culpa în declanşarea litigiului. Întrucât cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca rămasă fără obiect ca urmare a respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată reclamanta este obligată să plătească suma de 247.452,49 RON taxe judiciare de timbru aferente cererii de chemare în garanţie achitate conform dovezilor aflate la dosar.
Faţă de împrejurarea că la dosarul cauzei se află dovezile de plată a taxelor judiciare de timbru, având în vedere şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Curtea a constatat că susţinerea apelantei conform căreia acestea au fost stabilite arbitrar este nejustificată.
În privinţa sumei achitate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a reţinut că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, textul legal fiind menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, Curtea a constatat că acesteia îi aparţine culpa în declanşarea litigiului. Reclamanta este obligată să repare în integralitate prejudiciile provocate, în această categorie intrând şi cheltuielile efectuate de societatea reclamantă cu privire la angajarea unui apărător.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâtei, SC O.M.V.P. SA ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat în raport de particularităţile cauzei. Suma de 55.977,63 RON onorariu de avocat achitată de pârâtă nu este excesivă în raport de particularităţile cauzei, reţinând sub acest aspect că procedura a durat mai mult de un an, (cererea a fost înregistrată în data de 21 aprilie 2010 şi s-a finalizat în primă instanţă în data de 4 octombrie 2011), pârâta prin apărător a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie.
Asupra cererii intimatei pârâte privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a admis în parte cererea, şi în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a redus onorariul de avocat solicitat de pârâtă.
Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat de la 27.036,96 RON, suma solicitată de pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată la 10.000 RON, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat reţinând că în cauză apărătorul intimatei a redactat întâmpinări în cauză şi a fost prezent la cele două termene de judecată acordate în cauză, cauza fiind reţinută spre soluţionare în data de 13 aprilie 2012.
De asemenea Curtea a avut în vedere şi criteriile prevăzute de art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat respectiv: complexitatea cauzei, prezenta cauză nu a necesitat utilizarea unor elemente deosebite de drept; durata cazului reţinând sub acest aspect că apelul a fost soluţionat la cel de-al doilea termen de judecată acordat în cauză iar primul termen de judecată a fost acordat, la solicitarea intimatei pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare; timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit, natura şi dificultatea cauzei, în cauză nu a fost necesară întocmirea de expertize tehnice sau administrarea unor alte mijloace de probă care ar fi presupus activitate suplimentară din partea apărătorului intimatei, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului.
Această soluţie a instanţei este în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Sabou şi Pârcălab împotriva României, aceasta considerând cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câştigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil ", având în vedere rolul judecătorului în desfăşurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii depuse de avocat.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 190 din 13 aprilie 2012, a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A.V.A.S. ca nefondat; a admis în parte cererea intimatei O.M.V.P. SA privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta să plătească intimatei suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.V.A.S. în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei de fond, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei SC O.M.V.P. SA la plata daunelor moratorii aferente achitării cu întârziere a dividendelor anului 2006 şi 2007.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că ambele instanţe au interpretat şi aplicat nelegal prevederile Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 15/1990 .
Astfel, faţă de petitul acţiunii, rezultă că reclamanta a solicitat daune-interese în temeiul Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 15/1990, iar dreptul la plata dividendelor decurge din calitatea de acţionar pe care a avut-o A.V.A.S. la societatea pârâtă.
Din acest punct de vedere, devin aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 122 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Cuantumul şi distribuirea dividendelor se stabilesc de Adunarea Generală a Acţionarilor, o dată cu aprobarea bilanţului contabil conform art. 111 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
Recurenta arată că obligativitatea virării dividendelor către instituţia publică implicată, în speţă A.V.A S., rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, care prevede obligaţia de plată a dividendelor către A.V.A.S., în calitatea sa de fost acţionar la SC O.M.V.P. SA, indiferent de cota de capital deţinută, iar obligaţia de plată nu este condiţionată, de statutul juridic al A.V.A.S.
În consecinţă, concluzionează recurenta, atât timp cât A.V.A.S. a deţinut calitatea de acţionar la SC O.M.V.P. SA, are dreptul la încasarea dividendelor, în condiţiile Legii nr. 31/1990, sume care se cuvin bugetului de stat.
În sensul virării acestor sume la bugetul de stat, invocă dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 88/1997/R, art. 2 din O.U.G. nr. 111/2003, art. 6 din O.U.G. nr. 113/2006, art. 7 din O.U.G. nr. 113/2006, ceea ce demonstrează că diferenţa până la valoarea brută a dividendelor s-a efectuat cu întârziere, plata efectuându-se la 12 februarie 2010.
În continuare, recurenta susţine că în mod nelegal a fost respins capătul de cerere privind plata dobânzilor comerciale solicitate în temeiul art. 43 din C. com.
Obligaţia de a plăti dividende este de natură comercială, iar plata cu întârziere angajează răspunderea societăţii, care în cadrul raporturilor juridice comerciale cuprind dobânzile comerciale, care sunt daune moratorii, situaţie în care creditorul nu trebuie să facă dovada unui prejudiciu.
Al doilea motiv de recurs, a fost argumentat în raport de aspectul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată solicitate în faza de judecată a apelului, învederând instanţei că acestea au fost arbitrar stabilite, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acţiunea reclamantei fiind întemeiată.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată următoarele:
Cadrul procesual fixat de către reclamantă.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta A.V.A.S. în calitatea sa de acţionar pretinde că i se cuvine plata integrală a dividendelor brute, iar în condiţiile în care plata integrală a fost efectuată la data de 12 februarie 2010 sunt datorate daune moratorii (penalităţi de întârziere) aferente anilor 2006 şi 2007.
Temeiul acţiunii decurge din calitatea de acţionar la societatea pârâtă în numele Statului, pe de o parte, iar pe de altă parte, obligaţia de a efectua virarea dividendelor brute, decurge din prevederile O.G. nr. 64/2001, indiferent de cota de capital deţinută de A.V.A.S. şi de statutul juridic al acesteia.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recurenta a invocat nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, din perspectiva acestor două ipoteze sus evocate, deşi penalităţile de întârziere au fost solicitate în temeiul legii speciale, acţiunea fiind însă analizată şi prin raportare la dreptul comun, prin prisma daunelor-interese prevăzute de art. 67 din Legea nr. 31/1990.
Astfel, recurenta a invocat dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, pentru a demonstra calitatea sa de acţionar la societatea pârâtă O.M.V.P. SA, care îi conferă dreptul la plata şi încasarea dividendelor.
Din acest punct de vedere, argumentele instanţelor de fond nu sunt în contradicţie cu textul normativ care reglementează plata dividendelor, în speţă, pârâta plătind către A.V.A.S. dividendele nete şi reţinând impozitul pe dividende care a fost virat către bugetul de stat.
Deci, calitatea de acţionar a reclamantei la societatea pârâtă, care urmare a procesului de privatizare, în decembrie 2004 a devenit societate comercială cu capital majoritar privat (acţionarul O.M.V.A. deţinând 51% din participaţii), modificările impuse de această privatizare fiind înscrise în registrul comerţului prin menţiunea din 9 decembrie 2004, în baza Încheierii nr. 54079 din 9 decembrie 2004 nu este negată.
De asemenea, nu a fost contestată obligaţia de plată a dividendelor, care s-a născut la data adoptării Hotărârilor Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor SC O.M.V.P. SA din 17 aprilie 2007, respectiv 22 aprilie 2008.
Problema de drept care se relevă, din cuprinsul acestui motiv de recurs, este dacă se cuvin daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor în sensul art. 67 din Legea nr. 31/1990.
Această chestiune a fost dezlegată în mod corect de către instanţele de fond, reţinându-se că în condiţiile în care pârâta a plătit dividendele nete către A.V.A.S. şi a achitat impozitul pe dividende către bugetul de stat, deci tot către Statul Român, nu se poate reţine că ar fi existat o întârziere în plata dividendelor.
În acest sens, al lipsei producerii unui prejudiciu în ceea ce priveşte bugetul de stat, au fost administrate probe care au relevat că Statul Român nu a înregistrat niciun prejudiciu, în esenţă pârâta nu a reţinut pentru sine sumele reprezentând impozit pe dividende, ci le-a virat către bugetul de stat, din acest punct de vedere nu subzistă nici critica referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.
Pretinsa întârziere în plata dividendelor, invocată de către recurenta A.V.A.S. a fost determinată de modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 36 alin. (4) din C. fisc., sens în care pârâta a acţionat cu diligenţă, astfel cum reţine instanţa de fond, au fost solicitate clarificări de la A.N.A.F. în ceea ce priveşte aplicarea regulii reţinerii impozitului pe dividende sau aplicării excepţiei scutirii din art. 36 alin. (4) din C. fisc., procedând potrivit concluziilor din raportul de inspecţie fiscală din data de 9 februarie 2010.
În concluzie, în ceea ce priveşte critica întemeiată pe interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 31/1990, care reprezintă dreptul comun în materia acordării de daune-interese pentru plata cu întârziere a dividendelor, se constată că în lipsa existenţei unui prejudiciu, atât în patrimoniul A.V.A.S. cât şi al bugetului de stat, aceasta nu subzistă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 64/2001 în cauzal de fată, Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, pentru a demonstra că şi prin acest act normativ este prevăzută obligativitatea de plată a dividendelor în condiţiile art. 67 alin. (2) şi art. 122 alin. (3) din Legea nr. 31/1990/R, obligaţie care decurge din simpla calitate a acţionar a reclamantei la SC O.M.V.P. SA.
Considerentele instanţelor de fond, în ceea ce priveşte în aplicabilitatea acestui act normativ sunt corecte şi amplu argumentate, în esenţă s-a arătat că sfera de reglementare a O.G. nr. 64/2001 este strict stabilită şi nu poate fi extinsă şi la alte persoane juridice.
În aceste condiţii, deoarece pârâta nu este societate naţională, companie naţională ori societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat (este societate comercială pe acţiuni, cu capital majoritar privat), nici textul legal invocat de către reclamantă nu este aplicabil.
Trimiterea recurentei la temeiul reglementat de art. 43 C. com. nu subzistă.
Astfel, confuzia recurentei în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 43 din C. com. este evidentă, în condiţiile art. 1088 C. civ., care prevăd că la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală. Din acest punct de vedere, sancţiunea pentru întârzierea în plata dividendelor este reprezentată de daunele-interese moratorii, care au fost cuantificate la nivelul dobânzii legale.
Înalta Curte, în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, referitor la respingerea cererii formulată de pârâtă, privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în apel, constată că este neîntemeiat.
Argumentele recurentei au vizat pe de o parte netemeinicia cererii în raport de cuantumul acestora exagerat de mare, iar pe de altă parte neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prima ipoteză invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi analizată în această cale extraordinară de atac, întrucât reprezintă o critică de netemeinicie şi de apreciere a probelor, lăsate exclusiv la îndemâna instanţelor devolutive. Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., precum şi cele din legea specială, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte legalitatea aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte arată că interpretarea textului de lege sus evocat nu lasă loc de interpretare, întrucât la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost respinsă, la fel apelul declanşat de această parte a fost respins ca nefondat, deci culpa în declanşarea litigiului aparţine reclamantei, astfel încât şi acest motiv de recurs urmează a fi respins.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 190 din 13 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 740/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 905/2013. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
