ICCJ. Decizia nr. 732/2013. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizie nr. 732/2013
Dosar nr. 13146/3/2009
Şedinţa publică de la 26 februarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 356 din 12 ianuarie 2009, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat către Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, competenţa soluţionării acţiunii formulată de reclamanta P.A. împotriva pârâtului Statul Român prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1940 şi a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Afacerilor Externe, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi valoarea de peste 500.00 RON a imobilului ce formează obiectul contractului.
Prin Sentinţa civilă nr. 740 din 8 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei P.A. şi pasive a pârâtului Statul Român, a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, a respins acţiunea având ca obiect nulitate act, formulată de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi cu intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Externe, ca nefondată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Externe.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că excepţia lipsei de interes se subsumează motivelor privind excepţia lipsei calităţii procesuale active, motiv pentru care au fost analizate în susţinerea acestei excepţii.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a reţinut că pârâtul şi intervenientul au apreciat că reclamanta nu are legitimare procesuală activă în cauză, întrucât este o persoană străină faţă de actul contestat, nu este succesor universal sau cu titlu universal nici al vânzătorilor M. şi nici ai cumpărătorului SC V.D.S. Mai mult, aceasta nu a dovedit nici un interes, întrucât contractul a cărui nulitate solicită, în baza principiului relativităţii efectelor contractului, nu-i profită şi nici nu-i dăunează şi că această acţiune nu-i deschide dreptul de a solicita în baza Legii nr. 10/2001, restituirea bunului sus-menţionat.
Aceste susţineri nu au putut fi primite pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat la B.N.P. G.H.T. sub nr. 100/2004, C.P. a vândut reclamantei P.A., drepturile succesorale ce i s-ar cuveni potrivit certificatului de moştenitor din 8 mai 1997, din care rezultă că este unica moştenitoare a soţului său A.J.B. şi certificatul de calitate de moştenitor nr. x/2003 prin care A.J.B. este moştenitor al lui Z.B. şi al A.B. iar A.B. este moştenitoare a surorii sale A.M. care este moştenitoare a lui M.M.
Având în vedere că prin prezenta acţiune, reclamanta P.A., urmăreşte aducerea în patrimoniul familiei M. a imobilului ce a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1940 contestat, în scopul accesării drepturilor izvorâte din Legea nr. 10/2001 şi reţinând că se invocă o nulitate absolută, sancţiune ce poate fi invocată de oricine justifică un interes şi oricând, constatând totodată că reclamanta s-a substituit în drepturile vânzătoarei succesiunii, instanţa urmează a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active, apreciind că reclamanta a justificat interesul în invocarea sancţiunii nulităţii absolute.
Faţă de cele sus arătate şi în special faţă de obiectul acţiunii - constatare nulitate absolută - şi faţă de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 (nulitatea unui act poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau excepţiune), instanţa a respins şi excepţia prescrierii dreptului la acţiune.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că societatea cumpărătoare, D.V.S., parte în contractul a cărui nulitate se solicită, a fost lichidată în baza Decretului nr. 362/1949. În vederea executării adresei nr. 268/1951 emisă de Ministerul Finanţelor, Direcţia Participaţiilor, D.V.S., a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în str. E.P., sector 1, compus din teren în suprafaţă de 880 mp şi construcţie în suprafaţă de 220 mp către SC S., Societate de asigurare Sovieto-Română de Asigurări contra sumei de 14.736.156 ROL, astfel cum rezultă din actul de transfer de proprietate din aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la Tribunalul Ilfov.
Întrucât Statul Român a fost acţionar la S., societate în dizolvare, iar imobilul din str. E.P., sector 1, trecut în administrarea diferitelor instituţii, ministere, inclusiv Ministerul Finanţelor Publice, rezultă că pârâtul Statul Român este succesor al cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940.
Fără a nega contextul politic din perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine evreiască au suferit numeroase nedreptăţi prin adoptarea unor legi discriminatorii, în analiza contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940 a cărui nulitate se solicită, instanţa a constatat că din punct de vedere juridic în cauză nu s-a făcut dovada celor susţinute, în sensul că familia M. nu a urmărit vânzarea imobilului.
Astfel, din conţinutul contractului rezultă că soţii M. la momentul vânzării se aflau în străinătate, vânzarea având loc prin mandatar S.M. în baza procurii din 6 mai 1939 autentificată la Legaţiunea României din Londra. Rezultă aşadar că soţii M. intenţionau a vinde imobilul încă din mai 1939, iar în condiţiile în care procura a fost eliberată în 1939 s-a reţinut că aceştia nu locuiau în ţară încă din 1939. Această situaţie de fapt este confirmată şi prin declaraţia de notorietate dată de G.M.O.S. şi soţia G.M.M.
Pe de altă parte, bunul a fost vândut către D.V.S., societate la care vânzătorul M.M. s-a susţinut că era acţionar şi care cel puţin până în anul 1945 a fost condusă de fratele acestuia M.J., astfel cum rezultă din încheierea Tribunalului Ilfov şi situaţia bilanţului SC V.D. din decembrie 1945. Or, în atare împrejurare, chiar dacă s-ar admite raţionamentul reclamantei că prin vânzarea imobilului soţii M. au urmărit să-şi pună la adăpost averea, rezultă că pe lângă obţinerea acestui scop, vânzătorii au beneficiat şi de preţul vânzării, împrejurare în care scopul vânzării, respectiv obţinerea de profit a fost atins.
Pe de altă parte, începând cu anul 1945, au apărut o serie de legi prin care s-a urmărit, îndreptarea abuzurilor comise împotriva evreilor ce au fost nevoiţi a-şi vinde bunurile. În acest sens sunt de amintit Decretul-lege nr. 607/1945, Decretul nr. 641/1944, acte normative în baza cărora dacă vânzătorul ar fi fost interesat în redobândirea imobilului ar fi făcut orice demers juridic în acest sens, mai ales că bunul în acea perioadă (la momentul apariţiei legilor reparatorii) se afla încă în patrimonial D.V.S., societate condusă chiar de fratele său până cel puţin în decembrie 1945, aşa cum s-a arătat. Or, în cauză reclamanta nu a făcut nicio dovadă privind existenţa vreunui minim demers în acest sens.
Nici după anul 1945 şi până în 1951 când bunul a ieşit din patrimoniul cumpărătoarei D.V.S., fostul vânzător nu şi-a manifestat în vreun fel intenţia de a redobândi bunul, deşi ar fi avut suficiente pârghii juridice pentru un astfel de demers. E greu de crezut că dacă ar fi existat o astfel de intenţie, vânzătorii nu ar fi luat legătura cu fratele rămas la conducerea societăţii pentru găsirea unei soluţii privind imobilul în cauză.
Chiar dacă M.M., a decedat în anul 1947, demersul juridic privind redobândirea imobilului putea fi accesat de soţia acestuia. Or, nici una din părţile vânzătoare nu şi-au manifestat vreo astfel de intenţie. În atare situaţie nu se poate considera că vânzătorul nu a urmărit vânzarea imobilului. Mai mult, din declaraţiile de notorietate depuse la dosar şi din succesiunea evenimentelor rezultă că soţii M., nu au urmărit revenirea în ţară. În atare împrejurare, se poate concluziona că intenţia lor a fost de vinde imobilul, a încasa preţul şi a-şi construi o nouă viată în altă ţară.
S-a mai reţinut că, până în 1951 D.V.S. a avut bunul în patrimoniu. Ulterior a intervenit actul de transfer de proprietate din aprilie 1951, transcris sub nr. 1252/1951 la Tribunalul Ilfov încheiat cu S. Din acest act rezultă că transferul dreptului de proprietate s-a făcut contra sumei de 14.736.156 RON şi nu fără plată cum susţine reclamanta.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 846/A din 14 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă P.A., cu domiciliul ales la S.C.P.A. M. & A., în Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 740 din 8 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Bucureşti şi intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Externe, Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Curtea a constat că apelanta apelanta-reclamantă invocă prin motivele de apel încălcarea de către instanţa de fond atât a dispoziţiilor dreptului comun - art. 966 C. civ., cât şi a legii reparatorii - 607/1945.
Astfel, apelanta a susţinut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940 a lipsit cauza, intenţia vânzătorilor fiind aceea de a-şi proteja proprietatea de efectelor legilor antisemite (care dispuneau în sensul exproprierii proprietăţilor rurale evreieşti) şi nu aceea de a încasa preţul vânzării, fiind incidente dispoziţiile art. 966 C. civ.
Pentru a dovedi lipsa cauzei cerută de dispoziţiile art. 966 C. civ. apelanta-reclamantă a invocat contextul socio-politic al perioadei Holocaustului concretizat în final în Decretul-lege nr. 3347/1940, precum şi declaraţiile numiţilor G.M.O. şi G.M. date în faţa notarului din Israel având caracter de înscrisuri probante de unde rezultă că decizia finală a vânzării imobilului s-a luat de către soţii M. după venirea la putere a lui A.
Instanţa de fond a subliniat în considerentele hotărârii apelate că nu neagă contextul politic din perioada 1940 - 1944, perioadă în care persoanele de origine evreiască au suferit numeroase nedreptăţi, dar că reclamanta nu a făcut dovada faţă de contractul de vânzare-cumpărare în litigiu că soţii M. nu au urmărit vânzarea imobilului.
La rândul său, curtea a constat că dincolo de contextul politic antisemit de notorietate din perioada semnării contractului, apelanta-reclamantă are obligaţia juridică să facă dovada celor susţinute în acţiune, întrucât nu se poate aprecia în mod subiectiv, având în vedere doar situaţia politică din acel moment, că toţi vânzătorii cetăţeni români de origine evreiască din acea perioadă nu au avut intenţia de a vinde imobilele pe care le aveau în proprietate.
Curtea a reţinut că vânzarea imobilului în litigiu s-a făcut prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 27 septembrie 1940 de Tribunalul Ilfov, secţia a IX-a notariat.
Potrivit dispoziţiilor art. 1173 C. civ., actul autentic are deplină credinţă în privirea oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată, iar conform dispoziţiilor art. 1181 alin. (2) C. civ., nu se va primi niciodată prin martori o dovadă în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-a zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului.
Ca atare, în contra actului autentic de vânzare-cumpărare în litigiu nu se poate primi proba cu martori, motiv pentru care nu se pot reţine declaraţiile martorilor G. Ori, curtea constată că din actul autentic rezultă că vânzătorii M. au încasat la data vânzării preţul de 7.500.000 ROL, preţ apreciat chiar de reclamanta-apelantă ca fiind foarte mare. Pentru aceleaşi dispoziţii de mai sus, nu a putut reţine apărarea apelantei în sensul că preţul nu e fost încasat. Intenţia exprimată de vânzători în aţa notarului public a fost aceea de a vinde imobilul în litigiu pentru preţul încasat, iar peste această constatare a notarului curtea nu poate trece.
Nu prezintă relevanţă juridică din punct de vedere a existenţei voinţei de a vinde dacă ulterior semnării actului vânzătorii au mai încasat sau nu fructele civile produse din închirierea imobilului sau dacă aceştia au plătit impozitele aferente construcţiei.
După schimbarea regimului politic antisemit în România începând cu anul 1944 şi până în anul 1951 autorii M. nu au făcut demersuri pentru a încerca desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, deşi, dacă susţinerile reclamantei-apelante sunt reale, depindea doar de voinţa părţilor contractante să desfiinţeze acest contract printr-un nou act notarial.
Este real faptul că Legea nr. 607/1945 ca lege de reparaţie nu era aplicabilă autorilor reclamantei, întrucât la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare aceştia nu se aflau în România şi ca atare, conform art. 34, nu puteau beneficia de prevederile speciale ale legii.
Curtea a constat însă că Legea nr. 607/1945, care în art. 1 prevedea nulitatea de drept a actelor de dispoziţiune încheiate de un evreu în perioada 6 septembrie 1940 - 28 martie 1941, prevedea în art. 19 că acţiunile în nulitate întemeiate pe prevederile prezentei legi vor putea fi intentate în termen de 3 luni pentru părţile aflate în ţară sau în termen de 1 an pentru cei aflaţi în străinătate, termen calculat de la publicarea legii, iar după expirarea acestui termen raporturile juridice dintre părţi rămân supuse regulilor dreptului comun.
Ca atare, curtea a reţinut că Legea nr. 607/1945, ca lege specială de reparaţie derogă de la dreptul comun numai pentru un termen de decădere de maxim 1 an de la data publicării, ceea ce echivalează cu faptul că şi în acea perioadă (până în 1951) autorii vânzători ar fi putut să solicite nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei dacă ar fi fost real că vânzarea imobilului în litigiu a fost fictivă, lipsind intenţia de a vinde.
Ori, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi din susţinerile apelantei, soţii M. nu au făcut demersuri în instanţă pentru recuperarea imobilului, ci demersuri pentru recuperarea Societăţii D.V.
Ca atare, curtea în lipsa unui probatoriu fără echivoc şi faţă de atitudinea vânzătorilor M., nu s-a putut reţine lipsa intenţiei acestora de a înstrăina imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1940.
Împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta P.A. prin mandatar V.C. a declarat recurs, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea acţiunii sale, astfel cum a fost formulată.
În criticile formulate, recurenta reclamantă după o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:
Instanţa de apel în pronunţarea deciziei recurate, trebuia să se raporteze la contextul politic al perioadei Holocaustului, la realitatea de după război, precum şi la textele legale reparatorii, astfel că în ceea ce priveşte decizia luată de soţii M., de a vinde imobilul, aceasta a fost luată după instaurarea în 1940 a statului naţional legionar care dus o politică antisemită, aşa cum rezultă din Constituţia din 1938 şi Legea revizuirii cetăţeniei şi ca atare, din punctul de vedere al nulităţii actului este esenţială data încheierii actului şi nu supoziţiile privind intenţiile vânzătorilor.
În cauză, instanţa trebuia să reţină că Legea reparatorie nr. 607/1945 recunoştea ca fiind simulată o astfel de vânzare, în funcţie de data efectuării ei, iar nu de momentul în care vânzătorul s-ar fi gândit să o efectueze, că în această situaţie, atât din probele din dosar, data actului de vânzare, cât şi realităţile de fapt conduc la concluzia că vânzarea imobilului a fost determinată de obligată de a nu mai deţine terenuri şi de a-şi pune averea la adăpost şi nicidecum acela de a vinde bunul şi de a încasa contravaloarea acestuia.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că după război, nici M.M. şi nici soţia sa nu ar fi făcut diligenţele necesare raportat la legile reparatorii nr. 607/1945 şi nr. 641/1914, pentru recuperarea imobilului, fără să ţină cont de probatoriul administrat în cauză care face dovada eforturilor mandatarului J.M. de recuperare a acţiunilor D.V.S., eforturi parţial încununate de succes, dar din păcate sistate din cauza decretului nelegal de lichidare a societăţii din 1949, acest mod de acţiune fiind pe atunci singurul valabil, deoarece Legile nr. 607/1945 şi 641/1944 nu permiteau recuperarea imobilului.
Recurenta reclamantă arată că, deşi Legea nr. 607/1945 recunoştea vânzarea ca fiind simulată în mod discriminatoriu art. 34 al legii nu permitea evreilor care nu erau în ţară la data semnării actului să invoce procedurile legii pentru recuperarea imobilului.
Astfel, prevederile art. 35 şi art. 29, Legea nr. 641/1944 considerau nule de drept atât vânzarea locuinţelor cât şi a terenurilor aferente efectuate de proprietarii evrei, altele decât cele din vetrele satelor şi târgurilor vândute către sătenii muncitori de pământ, astfel că orice alte asemenea vânzări făcute de către alte persoane se desfiinţau de plin drept pe data efectuării lor, în condiţiile legii, cum este chiar cazul actului atacat, care este nul de drept, întrucât vânzarea nu s-a efectuat către sătenii muncitori de pământ.
Această situaţie rezultă şi din declaraţiile martorilor, iar art. 966 şi 968 din C. civ., vin în susţinerea acţiunii sale.
Intimatul intervenient Ministerul Afacerilor Externe Bucureşti, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 februarie 2013, comunicată recurentei a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente.
Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă şi limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.
Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres şi limitativ la pct. 1 - 9, iar potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Argumentaţia adusă de recurenta reclamantă în susţinerea criticilor vizează istoricul cauzei, atitudinea procesuală a părţilor, situaţii de fapt şi administrarea probatoriului, neîncadrabilă în temeiurile de drept indicate.
Aşadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta reclamantă, reiterarea unor situaţii de fapt şi referirile la probatoriul administrat, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.
Practic, prin criticile invocate recurenta reclamantă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, care aduc în susţinere argumente ce îşi propun să repună în discuţie situaţii de fapt, precum şi reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., trimiterile pe care recurenta le face la dispoziţiile Legile nr. 607/1945 şi 641/1944, la art. 966, 968 din C. civ. fiind pur formale, neargumentate în drept.
În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, lor, motivele de recurs şi dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului formulată de intimatul intervenient şi va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului formulată de intimatul intervenient Ministerul Afacerilor Externe Bucureşti
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta P.A. prin mandatar V.C. împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 14 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 26 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 565/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 740/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
