ICCJ. Decizia nr. 892/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 892/2014
Dosar nr. 13854/99/2011
Şedinţa publică din 18 martie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi Ia data de 3 noiembrie 2011, reclamanta Biserica A.C. cu sediul în municipiul Iaşi a chemat în judecată Unitatea administrativ teritorială a municipiului Iaşi, pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani asupra suprafeţei de 0,30 ha şi a construcţiilor biserică, casă parohială amplasate în municipiul Iaşi, str. A., judeţul Iaşi.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că biserica este atestată documentar din anul 1654, documentele de arhivă ce atestă proprietatea fiind distruse în timpul războiului, existând însă dovadă matricolă pentru perioada 1952-1957, un inventar ce atestă întinderea dreptului în anul 1960, valoarea estimată a bunurilor fiind de 600.000 RON.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 727 clin 14 martie 2013, a respins excepţiile privind inadmisibilitatea acţiuni şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Municipiul Iaşi;
A admis acţiunea, astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă, a constatat că reclamanta a dobândit ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Iaşi, str. A., compus din teren în suprafaţă de 2620 mp, potrivit expertizei K.I.L., avizată tehnic la O.C.P.I. Iaşi la data de 17 ianuarie 2013, potrivit procesului-verbal de recepţie şi următoarele construcţii:
- Biserica „A.C.” în suprafaţă construită de 196 mp, identificată C1 pe schiţa anexă la expertiza K.I.L.;
- casa parohială în suprafaţă construită de 218 mp, identificată C2 pe schiţa anexă la expertiza K.I.L.;
A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.995 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, prin încheierea din data de 25 aprilie 2012, constatând că acţiunea are la bază legea specială, Legea nr. 455/2006, care permite unităţilor de cult să dobândească dreptul de proprietate în modalităţile prevăzute de dreptul comun.
Prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a interpretat dispoziţiile art. 477, art. 646 C. civ. şi ale Legii nr. 213/1998.
S-a reţinut că neefectuarea de către municipiul Iaşi a formalităţilor necesare înregistrării dreptului de proprietate asupra imobilului nu înlătură calitatea de proprietar a unităţii administrativ-teritoriale, dobândită prin efectul C. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a analizat condiţiile impuse de art. 1837, art. 1849 şi art. 1890 C. civ., constatând că sunt îndeplinite şi a admis acţiunea.
Prin decizia nr. 78 din 4 septembrie 2013, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul municipiul Iaşi.
Instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt stabilită în considerentele sentinţei are corespondent în probele administrate şi că tribunalul, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a aplicat corect dispoziţiile legale în materie.
Totodată, s-a reţinut că prin raportul de expertiză tehnică judiciară a fost identificat topo-cadastral terenul în litigiu, pe care sunt edificate cele două construcţii, biserica şi casa parohială, ce se coroborează cu baza de date a Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară Iaşi şi înscrisurile depuse de reclamantă privind posesia continuă şi neîntreruptă sub nume de proprietar cel puţin din anul 1940, atestarea documentară fiind cu mult anterioară.
În lipsa unor dovezi certe privind proprietarii celor două construcţii şi terenului aferent, a faptului că nu au existat evidenţe cadastrale sau fiscale din care să se poată identifica un titular al dreptului de proprietate, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 477 şi art. 646 C. civ.
Din interpretarea celor două texte rezultă că bunurile fără stăpân, deci cele în legătură cu care nu este cunoscut vreun proprietar, aparţin domeniului privat al statului sau după caz, al unităţii administrativ teritoriale, în speţă celei în a cărui rază teritorială este amplasat.
Aşa cum s-a reţinut şi de tribunal, neglijarea efectuării formalităţilor necesare pentru înregistrarea în cartea funciară şi evidenţierea în categoria bunurilor ce aparţin domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale nu înlătură legitimarea procesuală a pârâtului-apelant.
Curtea de apel a avut în vedere că imobilul se află în raza teritorială a municipiului Iaşi, pârâtul fiind unitatea administrativ teritorială cu personalitate juridică, astfel cum rezultă din art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, fiind reprezentată în justiţie, după caz, de primar sau preşedintele Consiliului judeţean.
Prin Legea nr. 213/1998, legiuitorul defineşte proprietatea publică şi privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, stabilind prin art. 5 alin. (2) că domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, dispoziţie ce se regăseşte şi în art. 121 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
În consecinţă, sunt incidente în cauză şi dispoziţiile Legii nr. 455/2006, care în art. unic alin. (2) prevede: „Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate”, iar în alin. (1), legiuitorul reglementează acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate (care, în speţă, privesc construcţiile şi terenurile aferente, precum şi terenurile libere situate în intravilanul localităţilor), acţiuni ce sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar.
Textul citat nu constituie doar un caz de scutire de plata taxelor judiciare de timbru, în sensul art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, ci stabileşte şi mijlocul procedural, acţiunea prin care cultele religioase recunoscute din România (categorie din care face parte şi reclamanta) pot cere constatarea dreptului de proprietate, conferindu-le calitatea procesuală activă şi reglementează, totodată şi cine are calitate procesuală pasivă, respectiv autorităţile sau alte persoane interesate.
Sintagma „autorităţile sau persoanele interesate” desemnează şi unităţile administrativ teritoriale, în a căror rază teritorială sunt situate imobilele.
Astfel terenurile pe care sunt amplasate construcţiile sunt situate în intravilanul localităţii al căror regim juridic este reglementat şi prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar şi care rămân la dispoziţia autorităţilor publice locale dacă nu sunt revendicate de proprietari.
S-a reţinut că prevederile O.U.G. nr. 94/2010 nu pot reprezenta temeiul de drept pentru constituirea dreptului de proprietate al reclamantei, întrucât imobilul se află în posesia acesteia şi nu face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, ci doar a celor faţă de care municipiul laşi ar putea formula pretenţii.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată critica privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, faţă de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. şi înlăturată obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, pretenţiile reclamantului trebuie recunoscute integral în termenul prevăzut de lege expres şi neechivoc.
Prin întâmpinare pârâtul a formulat apărări pe excepţii, iar pe fond nu a contestat doar posesia reclamantului.
Cum pârâtul nu a declarat la prima zi de înfăţişare că nu se opune la admiterea acţiunii expres şi neechivoc, poziţia procesuală ulterioară şi concluziile în fond nu exclud culpa procesuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul municipiul laşi, solicitând modificarea hotărârii atacate şi pe fond, respingerea acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că decizia din apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi a mijloacelor de probă administrate. Municipiul Iaşi nu are calitate procesuală pasivă şi în cauză nu sunt întrunite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă, având în vedere efectele art. 26 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 477 şi art. 646 C. civ. rezultă că bunurile fără stăpân sunt ale statului, iar municipiul Iaşi nu are calitatea să intabuleze în cartea funciară un bun aparţinând statului, ca fiind bunul său.
Dispoziţiile legale menţionate nu pot avea aplicabilitate juridică fără efectele art. 26 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.
Dreptul de proprietate publică prevăzut în dispoziţiile Legii fondului funciar operează prin efectul legii (ope legis) pentru cel care îl deţine şi este imprescriptibil, insesizabil şi inalienabil.
Drept urmare, efectele prescripţiei achizitive nu poate opera în pricina de faţă.
Referitor la critica privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, pârâtul-recurent a arătat că beneficiul acţiunii este cules de reclamantă şi că litigiul nu a fost provocat de către municipiul Iaşi, care nu a avut pretenţii.
În virtutea dreptului la apărare, garantat de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pârâtul a susţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive şi pe fond, nu a contestat dreptul de proprietate al reclamantei, ci doar a prezentat situaţia juridică a imobilului. Municipiul Iaşi doar s-a apărat la pretenţiile reclamantei, care culege beneficiile acţiunii şi trebuie să suporte consecinţele promovării acţiunii în folosul său.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului municipiul Iaşi nu este întemeiată, raportat Ia dispoziţiile art. unic alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute în România, potrivit căruia cererile formulate de cultele religioase pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra unor terenuri situate în intravilanul localităţilor se soluţionează în contradictoriu cu „autorităţile şi alte persoane interesate”.
Sintagma „autorităţile şi alte persoane interesate” din conţinutul normei menţionate relevă intenţia legiuitorului ca asemenea cereri să se soluţioneze în contradictoriu cu persoanele interesate, fizice sau juridice, în măsura în care acestea ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Norma din Legea nr. 455/2006 derogă de la dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile art. 1847 şi urm., art. 1890 C. civ., din conţinutul cărora rezultă că uzucapiunea trebuie opusă doar proprietarului imobilului în litigiu, dat fiind caracterul de sancţiune civilă al uzucapiunii faţă de proprietarul nediligent, care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
În mod evident, nu este exclus ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în combaterea uzucapiunii invocate de către reclamant. dacă este identificat sau este posibilă identificarea sa.
În măsura în care însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, pentru a i se opune acestuia posesia utilă exercitată timp de peste 30 de ani de către titularul cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă aparţine autorităţilor ori altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în combaterea uzucapiunii.
Caracterul derogator al normei din Legea nr. 455/2006 rezidă în conturarea unei sfere mai largi a persoanei pârâtului dintr-o asemenea cerere, în sensul că nu este necesar, pentru întrunirea acestei calităţi, ca dreptul de proprietate să fi existat efectiv în patrimoniul pârâtului (deşi este posibilă şi această ipoteză), fiind suficient ca acest drept să se fi putut regăsi în patrimoniul persoanei indicate drept pârât, astfel încât aceasta este interesată să împiedice constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către titularul cererii.
Sub aspect probator, rezultă că legiuitorul absolvă pe reclamant de dovada existenţei dreptului în patrimoniul autorităţii sau altei persoane interesate, prin înfăţişarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
Cum, în speţă, terenul cu privire la care s-a invocat uzucapiunea este situat pe raza teritorială a municipiului Iaşi, iar faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate privată asupra acestui bun ar fi putut aparţine unităţii administrativ-teritoriale, pârâtul municipiul Iaşi este „autoritate interesată” în sensul Legii nr. 455/2006 şi, ca atare, se legitimează procesual pasiv în cauză, neavând nicio relevanţă în această privinţă faptul că nu s-a dovedit existenţa în patrimoniul ei a dreptului de proprietate asupra terenului litigios.
Recurentul-pârât a contestat şi soluţia dată pe fondul cererii în uzucapiune, susţinând că în speţă nu sunt întrunite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că din probatoriul administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică judiciară, care a identificat topo-cadastral terenul în litigiu, pe care sunt edificate cele două construcţii, biserica şi casa parohială, precum şi din înscrisurile depuse de reclamantă coroborate cu baza de date a Oficiului de cadastru şi publicitate imobiliară Iaşi, s-a făcut dovada pentru reclamanta Biserica A.C. a posesiei continue şi neîntrerupte a imobilului, sub nume de proprietar, cel puţin din anul 1940, atestarea documentară fiind cu mult anterioară.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., situaţie conform căreia intrarea reclamantei în stăpânirea terenului litigios s-a făcut cel puţin din anul 1940, rezultă că în speţă s-a împlinit termenul prescripţiei achizitive, prevăzut de art. 1890 C. civ.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent privind greşita sa obligare către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, se constată că instanţele fondului au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Potrivit prevederilor legale menţionate, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. La fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.
În speţă, reclamanta a avut calitatea de parte câştigătoare în proces, aşa încât soluţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este legală.
Având în vedere toate considerentele reţinute, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge recursul pârâtului, ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtui municipiul Iaşi împotriva deciziei nr. 78 din data de 4 septembrie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 891/2014. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 895/2014. Civil → |
|---|
