ICCJ. Decizia nr. 959/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 959/2014
Dosar nr. 8061/30/2007*
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele :
Prin Sentinţa civilă nr. 476 din 27 ianuarie 2009 Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi ai reclamanţilor V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C., a numiţilor L.M.S. şi L.I. şi a anulat cererile conexate ce formează obiectul dosarelor nr. 8061/30/2007, nr. 1707/30/2008, nr. 3159/30/2008, nr. 1743/30/2008, nr. 1742/30/2008, nr. 1744/30/2008 ale Tribunalului Timiş formulate de reclamanţii V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, pârâta Primăria Municipiului Timişoara, cu sediul în Timişoara, pârâtul Consiliul Local Timişoara, pârâtul Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara, ca fiind formulate de o persoană fără calitate de reprezentant.
De asemenea, prima instanţă a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâţilor de intervenienţii N.L., N.C. şi Biroul Notarial S.N.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numiţilor L.M.S. şi L.I.
S-a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numitului L.I., în justificarea calităţii sale de reprezentant al reclamanţilor V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C., s-a depus la dosar Procura nr. 10 emisă de Biroul Notarial nr. 14 din Rio de Janeiro de către funcţionar autorizat M.M.S., la 27 februarie 2004.
În baza acestei procuri în care se prevedea expres că "mandatarii sunt abilitaţi să constituie şi să numească drept împuterniciţi ai lor alte persoane de ele numite, cărora să le confere puteri şi prerogative egale cu cele ale prezentului mandat pentru realizarea obiectivelor sale", numita L.M.S. a fost mandatată de L.I. conform împuternicirilor avocaţiale depuse la dosar.
Având în vedere că procura sus-menţionată a fost eliberată în Brazilia, stat care nu a aderat la Convenţia de la Haga din 1961 privind suprimarea cerinţei legalizării actelor oficiale străine, pentru a putea fi folosită în faţa instanţelor române, instanţa de fond a reţinut că trebuie să fie supralegalizată în condiţiile art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 162 din actul normativ sus-menţionat, "Actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în faţa instanţelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică şi în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi sigiliului. Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din statul de origine, fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului de origine în România şi, în continuare, în ambele situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe. Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unei înţelegeri internaţionale la care este parte România sau pe bază de reciprocitate. Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanţele române se face, din partea autorităţilor române, de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe, în această ordine."
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa de fond a constatat că procedura supralegalizării unui act întocmit în Brazilia presupune ca supralegalizarea pe cale administrativă, supusă procedurii stabilite de Brazilia, să fie urmată de supralegalizarea efectuată, fie de misiunea diplomatică sau oficiul consular român din Brazilia, fie de misiunea diplomatică sau oficiul consular al Braziliei în România, şi în continuare, în ambele situaţii, de către Ministerul Afacerilor Externe din România.
Or, în ceea ce priveşte Procura nr. 10 din 27 februarie 2004 eliberată de Biroul Notarial nr. 14 din Rio de Janeiro nu este îndeplinită condiţia supralegalizării de către Ministerul Afacerilor Externe din România, aspect necontestat de numita L.M.S.
S-a mai reţinut că în ceea ce priveşte susţinerile reprezentantului reclamanţilor în sensul că procedura notarială în Brazilia prevede că procurile de reprezentare acordate mandatarilor se semnează într-un singur exemplar de către mandanţi, respectiv exemplarul care rămâne în arhiva biroului notarial, părţilor eliberându-se copii nesemnate pe care se aplică ştampila notarului public, instanţa reţine că prin Încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2008 i s-a pus în vedere reprezentantului reclamanţilor ca în temeiul art. 7 din Legea nr. 105/1992 să facă dovada conţinutului legii străine în sensul susţinerilor sale, însă acesta nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei.
De asemenea din menţiunile Procurii nr. 10 din 27 februarie 2004, instanţa de fond a reţinut că ştampila aplicată pe aceasta de către Ministerul Relaţiilor Exterioare - Biroul de Reprezentanţă în Rio de Janeiro, secţia consulară, nu implică acceptarea conţinutului documentului.
Deşi prin Încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2008, i s-a pus în vedere reprezentantei reclamanţilor să depună procura sus amintită în exemplar supralegalizat de către Ministerul Afacerilor Externe din România, aceasta nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei, motiv pentru care la termenul din 20 octombrie 2009, instanţa de fond a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numiţilor L.M.S. şi L.I.
Aşadar, actele procesuale de dispoziţie precum cererea de chemare în judecată, achiesare, renunţare la judecată, pot fi aduse la îndeplinire de către mandatar numai dacă el este împuternicit în acest scop printr-o procură specială, această interpretare fiind impusă de art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
Conform dispoziţiilor art. 161 alin. (1), teza a II-a C. proc. civ., când reprezentantul părţilor nu face dovada calităţii sale, se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, alin. (2) al articolului sus-menţionat prevăzând că dacă lipsurile nu se împlinesc, instanţa va anula cererea.
Deoarece numita L.M.S. nu a dovedit în cauză existenţa unui mandat special valabil pentru promovarea acţiunii în numele reclamanţilor V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C., mandat acordat numitului L.I., astfel încât nici mandatul acordat de L.I. numitei L.M.S. nu este valabil, instanţa de fond a constatat că mandatarii L.M.S. şi L.I., nu au făcut dovada conform art. 1169 C. civ. a existenţei calităţii lor de reprezentanţi ai reclamanţilor în litigiul de faţă, motiv pentru care în temeiul art. 137 C. proc. civ., instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a numiţilor L.M.S. şi L.I. şi a anulat cererea ca fiind introdusă de o persoană care nu are calitate de reprezentant.
Prima instanţă a arătat că având în vedere soluţia care va fi dispusă cu privire la cererea principală, faţă de dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ., va admite cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii N.L., N.C. şi Biroul Notarial S.N. în favoarea pârâţilor.
A mai precizat şi faptul că solicitările suplimentare ale avocatului reclamanţilor formulate prin concluziile scrise în sensul redeschiderii dezbaterilor nu vor fi avute în vedere de instanţă, deoarece s-au depus după închiderea dezbaterilor în şedinţă publică, cu încălcarea principiului contradictorialităţii, iar avocatul reclamanţilor a beneficiat de un termen rezonabil pentru a se conforma solicitărilor instanţei.
Împotriva Sentinţei civile nr. 476 din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş În dosar nr. 8061/30/2007 au declarat apel reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., solicitând desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 112 din 19 septembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă s-a admis apelul declarat de către reclamanţii V.M.C., R.M.M.C., E.M.C., împotriva Sentinţei civile nr. 476 din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 8061/30/2007 în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local Timişoara, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timişoara şi intervenienţii Biroul Notarial S.N., N.L. şi N.C.
A anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că:
Cauza a fost suspendată, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ. până la soluţionarea definitivă a cauzei penale în care au fost trimişi în judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara din data de 12 decembrie 2006 numiţii L.I., P.G., C.N.R., L.G.I., F.L.V. şi I.E.
Cauza penală avea legătură cu dosarul civil, deoarece viza, inclusiv acte juridice de reprezentare invocate de părţi.
Împotriva soluţiei de suspendare a judecării cauzei reclamanţii au declarat recurs, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 11 decembrie 2009, prin respingerea, ca nefondată, a acestuia.
Prin Decizia penală nr. 2.350 din 04 iulie 2012 pronunţată de ÎCCJ Bucureşti a fost menţinută Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş în dosar nr. 13141/325/2006*, în sensul achitării celor 6 persoane trimise în judecată, menţionate mai sus.
Urmare a soluţionării dosarului penal menţionat s-a reţinut, că emiterea certificatelor de calitate de moştenitor prin retransmiterea succesiunii, s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile legii civile, iar aceste aspecte privind calitatea de persoană îndreptăţită, se opun cu autoritate de lucru judecat, în faţa instanţei civile.
Ca atare, raţionamentul juridic reţinut de către prima instanţă cu privire la caracterul inform al mandatului acordat de către reclamanţi numitului L.I. sau al mandatului acordat de către numitul L.I., numitei L.M., trebuie raportat nu numai la aspectele de drept formal privind întocmirea actelor în Brazilia, ci şi la chestiunile reţinute de către instanţa penală care a conchis în sensul că "procurile folosite în cauzele civile au fost reale, legal întocmite şi valabil folosite în cauzele civile" .
Această autoritate de lucru judecat stabilită de instanţa penală, infirmă argumentele instanţei de fond, cu privire la mandatele de reprezentare, nemaiputându-se susţine, în prezent, lipsa calităţii de reprezentanţi a numiţilor L.M.S. şi L.I., argumentată pe caracterul inform al procurilor de reprezentare eliberate în Brazilia.
Instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 297 C. proc. civ. şi ţinând seama de precizarea apelanţilor cu privire la trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a se cerceta fondul acesteia, în funcţie de noua realitate juridică statuată de către instanţa penală, a admis apelul declarat şi a anulat Sentinţa civilă nr. 476 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Timiş, trimiţând cauza pentru rejudecare.
S-a statuat că instanţa de trimitere va aprecia asupra calităţii de reprezentant şi de persoană îndreptăţită în funcţie de aspectele soluţionate de către instanţa penală, precum şi de influenţa chestiunilor privind calitatea procesuală asupra aspectelor de fond solicitate de către reclamanţi în sensul valorificării unui pretins drept de proprietate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin primar, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod corect instanţa de fond a apreciat faptul că numita L.M.S. nu a dovedit în cauză existenţa unui mandat special valabil pentru promovarea acţiunii în numele reclamanţilor V.M.C., R.M.M.C. şi E.M.C., mandat acordat numitului L.I., astfel încât nici mandatul acordat de L.I. numitei L.M.S. nu este valabil.
Reclamanţii nu au dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi nici nu au dovedit calitatea de moştenitori după foştii proprietari tabulari ai imobilului revendicat.
La dosarul administrativ notificatorii nu au depus toate actele care să ateste calitatea de persoană îndreptăţită, mai mult decât atât, actele de stare civilă depuse cât şi certificatele de moştenitori şi calitate de moştenitori au fost depuse în copii simple, certificate spre conformitate cu originalul doar de către mandatarul notificatorilor.
Prin hotărârile penale nu s-a verificat legalitatea acestor procuri cu privire la forma cerută în cazul revendicării imobilelor conform Legii nr. 10/2001, ci s-a avut în vedere doar existenţa în mod real a persoanei emitente şi a mandatului dat. Cu toate acestea, forma pe care o poartă respectivele procuri nu a fost analizată în cadrul procesului penal, astfel încât în mod nelegal instanţa de apel a statuat că există autoritate de lucru judecat cu privire la emiterea certificatelor de calitate de moştenitor prin retransmiterea succesiunii precum şi la forma mandatului acordat.
Mandatele de reprezentare date numitului L.I., care a mandatat pe L.M.S., nu sunt conforme cu art. 7 din Legea nr. 105/1992, în sensul că există copii ştampilate de către notarul public, însă nesemnate de către mandatar. Deşi instanţa de judecată a solicitat reclamanţilor în Şedinţa publică din 10 noiembrie 2008 să facă dovada conţinutului legii străine în sensul susţinerilor sale ca aceasta este procedura notarială în Brazilia în sensul că, singurul exemplar semnat de mandatar este reţinut de către notarul public.
Mandatul trebuie supralegalizat de către Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe în această ordine iar mandatul depus la dosarul administrativ şi în faza de judecată, deşi s-a solicitat acest lucru de către instanţă, nu a fost supralegalizat.
Mai mult decât atât, certificatele de moştenitori depuse la dosarele administrative şi care poartă nr. de autentificare 81/2001 şi 82/2001, au făcut obiectul unui alt dosar fiind anulate definitiv. Notificatorii au formulat o acţiune civilă pe rolul Tribunalului Timiş cu nr. 5503/C/2002, printre alte şi pentru dezbaterea succesiunii în urma defuncţilor R.A., R.H. şi B.I., foşti proprietari tabulari a imobilului din Timişoara, P-ţa Ţ.V. nr. 1.
Recursul este nefondat.
Examinând susţinerile recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează să fie analizate din această perspectivă.
Sunt neîntemeiate criticile pârâţilor referitoare la ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 105/1992 de către instanţa de apel, în sensul neîndeplinirii cerinţelor de formă ale procurii ce a stat la baza formulării acţiunii în justiţie, având în vedere hotărârile penale ce au incidenţă hotărâtoare asupra soluţionării cauzei, respectiv Sentinţa nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală în dosar nr. 1341/325/2006 şi Decizia penală nr. 2.350 din 4 iulie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a menţinut sentinţa primei instanţe.
Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune formulată în numele reclamanţilor V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C. de către mandatarul L.I. care, ulterior a mandatat-o în acest sens pe L.M.S.
Mandatul se întemeiază pe o procură emisă în Brazilia de un notar public, document care a fost depus la dosarul cauzei la Tribunalul Timiş.
Mandatarul L.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni: instigare la fals în declaraţii, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi înşelăciune, referitor la mai multe documente utilizate în cadrul unor procese civile prin care se urmărea recuperarea unor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989.
Prin Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală în dosar nr. 1341/325/2006 toţi inculpaţii trimişi în judecată au fost achitaţi, iar în ceea ce-l priveşte pe L.I., s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii. Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2.350 din 4 iulie 2012.
În considerentele Sentinţei penale nr. 18 din 13 octombrie 2011 s-a reţinut că procura nr. 10/2004, emisă la 27 februarie 2004 de un birou notarial din Brazilia a fost supralegalizată, ulterior emiterii sale, la data de 29 ianuarie 2009 de către Ministerul Afacerilor Externe al României, în conformitate cu dispoziţiile art. 162 alin. (2) din Legea nr. 105/1992.
S-a mai statuat de instanţa penală că procura emisă de I.M.C., prin care împuternicea pe L.I. şi L.Z. să revendice imobilul de pe strada Ţ.V. nr. 1, a fost întocmită în faţa unui notar public din Rio de Janeiro. Or, în această materie, legea braziliană prevede că originalul procurii rămâne în arhiva notarială, părţii eliberându-i-se un certificat de confirmare că ea a fost semnată, acest aspect nefiind imputabil inculpaţilor, mai ales că şi Procurile nr. 160/2001 şi 161/2001 au fost supralegalizate în Brazilia şi România.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a confirmat motivarea instanţei de fond, arătând că au fost analizate judicios materialul probator şi dispoziţiile legale în materie civilă şi notarială, respectiv ale Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, statuându-se în legătură cu forma actului juridic că semnatarul unui asemenea act îl poate îndeplini în una din formele prevăzute de legea aplicabilă, conform art. 71 din actul normativ menţionat.
Actul este considerat valabil încheiat, dacă respectă legea locului unde a fost întocmit şi îşi produce efectele, nu numai în statul în care a fost încheiat, ci şi în străinătate. Mai mult, art. 72 din Legea nr. 105/1992 impune respectarea formei solemne odată ce se respectă prevederile legilor statului în care a fost încheiat actul.
Instanţa penală a mai reţinut că actele civile folosite de inculpat în procesele civile, printre care şi procura nr. 10/2004, emisă în Brazilia, sunt reale, nu fictive - acte valabile, iar instanţa civilă are dreptul de a judeca litigiile cu care a fost învestită prin folosirea acestor documente.
Trebuie subliniat că din Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, instanţa a analizat elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, statuând asupra tuturor aspectelor deja expuse.
Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 C. proc. pen., hotărârea pronunţată de instanţa penală are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia şi, în consecinţă, se impune şi atunci când inculpaţii au fost achitaţi.
Instanţa penală a statuat printr-o hotărâre definitivă că, urmare a analizei elementelor constitutive ale infracţiunilor: "procurile folosite în cauzele civile au fost reale, legal întocmite şi valabil folosite în cauzele civile" şi că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 105/1992, iar actul este considerat valabil încheiat dacă respectă legea locului unde a fost întocmit şi îşi produce efectele, nu numai în statul în care a fost încheiat, ci şi în străinătate.
Aceasta înseamnă că aspectele expuse se circumscriu noţiunii de faptă în materie penală, fiind analizate din perspectiva elementului material al infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată şi, ca atare se impun cu putere de lucru judecat, în ceea ce priveşte valabilitatea procurii ce stă la baza mandatului pentru formularea acţiunii de chemare în judecată.
Puterea de lucru judecat a hotărârii penale asupra civilului este determinată de interesul ordinii publice, nemaifiind posibilă repunerea în discuţie de către o altă jurisdicţie, instanţa civilă nemaiavând competenţa de a contrazice elementele sentinţei penale.
Aşa fiind, de vreme ce s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra incidenţei în cauză a prevederilor Legii nr. 105/1992, în sensul că acestea au fost respectate şi că actul juridic civil supus analizei, respectiv Procura nr. 10/2004 emisă în Brazilia îşi produce efectele, nu numai în statul în care a fost întocmit, ci şi în străinătate, motivele de recurs formulate de recurenţii-pârâţi pe aceste aspecte sunt nefondate.
Deşi recurenţii au criticat decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest text a fost invocat formal, fără a se argumenta în ce constă interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii sau a schimbării naturii juridice a acestuia.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, dezbaterea succesiunii şi a valabilităţii certificatelor de moştenitor, Înalta Curte reţine că instanţa de fond s-a pronunţat asupra acţiunii, numai din perspectiva lipsei calităţii de reprezentant a mandatarilor, astfel încât susţinerile respective nu au făcut obiectul judecăţii şi nu pot fi analizate pentru prima dată în recurs.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează să oblige recurenţii la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin Primar, împotriva Deciziei nr. 112 din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante V.M.C., E.M.C. şi R.M.M.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 958/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 960/2014. Civil → |
|---|
