ICCJ. Decizia nr. 957/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 957/2014
Dosar nr. 5065/2/2010
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 27 decembrie 2006, reclamanta B.O. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta R.A., să se dispună anularea Deciziei nr. 397 din 3 noiembrie 2006, emisă de aceasta, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului vila 15 S., situat în comuna Ghermăneşti, judeţul Ilfov, format din construcţie - parter şi etaj şi terenul aferent în suprafaţă de 0,52 ha.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei sale, P.V., aşa cum rezultă din extrasul eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Dâmboviţa, iar în anul 1950 a fost preluat în mod abuziv de regimul comunist şi folosit în sistemul de protocol.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.228 din 27 septembrie 2007, a admis cererea şi a obligat-o pe pârâtă să emită decizie motivată de restituire în natură către reclamantă a terenului în suprafaţă de 1.428,31 m.p., situat în localitatea S., Str. N. nr. 15 B şi construcţia - vila 15 S., compusă din parter şi etaj cu o suprafaţă construită la sol de 100,94 mp, conform raportului de expertiză tehnică efectuat de ing. D.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, ca moştenitoare a fostei proprietare, precum şi a preluării abuzive de către stat.
S-a constatat că proba ştiinţifică administrată în cauză a relevat identitatea dintre imobilul revendicat şi cel existent pe teren, având acelaşi amplasament şi arhitectură cu construcţia descrisă în actele iniţiale de proprietate.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta R.A., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului, faţă de împrejurarea că reclamanta B.O. nu a depus niciun titlu de proprietate, extrasul pus la dispoziţie de Arhivele Naţionale neputând proba faptul că vila nr. 15 a fost proprietatea V.P.
S-a susţinut că în epocă au existat două persoane cu nume asemănătoare, V.P. şi V.P., prima deţinând un teren de 1500 mp şi o construcţie cu 4 camere, cu lumină şi fără apă, iar a doua o construcţie, fără a avea precizat în evidenţe nivelul de înălţime şi numărul de camere, şi un teren în suprafaţă de 0,52 ha.
Apelanta pârâtă a mai susţinut că nu s-au respectat prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 498/2003, astfel că, în mod nelegal, a fost admisă cererea reclamantei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 150 din 25 februarie 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei şi a obligat-o pe aceasta la 800 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că situaţia de fapt la care s-a raportat instanţa de fond este cea reală, probele administrate în această instanţă, completate cu cele dispuse şi administrate în faţa curţii de apel făcând dovada că vila 15 a aparţinut autoarei reclamantei, P.V., şi este situată în comuna Ghermăneşti, judeţul Ilfov, în prezent fiind inclusă în ansamblul Complexului Muntenia şi în administrarea R.A.
S-a constatat că dimensiunile, conturul construcţiei şi compartimentarea interioară sunt identice cu cele menţionate în documentaţia cadastrală intabulată, întocmită în anul 1971.
În ceea ce priveşte suprafaţa de teren, s-a apreciat că aceasta este mai mică decât suprafaţa determinată în anul 2007, ca urmare a modificărilor succesive ce au avut loc în incinta Complexului Muntenia.
S-a mai reţinut că apelanta pârâtă nu a depus la dosar niciun document care să facă dovada modului în care bunul a trecut în proprietatea statului sau a titlului în baza căruia exercită un drept de administrare.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta R.A. criticând-o ca nelegală pentru încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 22.1. din Normele metodologice din 18 aprilie 2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, reţinând eronat că reclamanta B.O. a făcut dovada deplină că imobilul vila 15 S. şi terenul aferent de 1.500 mp au fost până în anul 1950 în proprietatea autoarei P.V.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 1.539 din 9 martie 2010, a admis recursul declarat de pârâta R.A. şi a casat Decizia nr. 150 din 25 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta B.O. a dovedit cu certificatul de moştenitor nr. 215 emis la 6 septembrie 1996 de BNP T.P. că este unica moştenitoare, legatar universal al defunctei P.V., decedată la 25 martie 1988, calitate în care a solicitat restituirea în natură a vilei nr. 15 situate în comuna S., judeţul Ilfov.
S-a constatat, însă, că adresa nr. 4692 din 17 decembrie 1971, invocată de reclamanta intimată ca dovedind dreptul de proprietate al autoarei sale, nu este suficientă pentru a proba, prin sine însăşi, faptul că vila nr. 15 a aparţinut V.P.
Pe de o parte, în această adresă numărul vilei este modificat, conţinutul fiind evident alterat, iar, pe de altă parte, conţinutul acestei adrese nu este în concordanţă cu extrasul de pe tabelul vilelor existente în comuna S. în ceea ce priveşte suprafaţa terenului aferent vilei, potrivit acestui înscris suprafaţa terenului fiind de 15 ari (15.000 m.p.) şi nu de 0,52 ha (5.200 m.p.), cum rezultă din adresa nr. 4621 din 17 decembrie 1971 a fostei Întreprinderi Economice de Odihnă S..
S-a constatat că între cele două înscrisuri există neconcordanţe şi în ceea ce priveşte compunerea construcţiei.
Instanţa de recurs a apreciat că se impune completarea probatoriului în ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei, P.V., în sensul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 22.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi - H.G. nr. 498/2003.
S-a considerat că înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt apte să conducă la concluzia certă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare a aparţinut autoarei reclamantei, în condiţiile în care între acestea există o serie de neconcordanţe în ceea ce priveşte terenul aferent, compunerea şi suprafaţa construcţiei şi numele proprietarului.
S-a reţinut că se impune ca instanţa, cu ocazia rejudecării cauzei, să lămurească aceste neconcordanţe prin administrarea unor probe suplimentare, respectiv o expertiză tehnică judiciară care să stabilească dacă vila 15 este una şi aceeaşi cu vila nr. 18, la care a făcut referire martorul D.G., urmând a se determina modalitatea de trecere în proprietatea statului.
S-a considerat că se impune să se aprecieze şi asupra utilităţii şi concludenţei depunerii istoricului de rol fiscal pentru a se verifica dacă sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 177 A din 25 aprilie 2012, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii contestaţiei ca nefondate.
În rejudecare după casare, urmând îndrumările instanţei superioare, instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea identităţii între vila 15 şi vila 18. Din raportul întocmit de expertul N.H. a rezultat că nu există nicio legătură între cele două vile, confuzia fiind determinată de faptul că ambele clădiri au fost înglobate în cadrul Complexului Muntenia, o perioadă de timp având aceeaşi adresă poştală.
De asemenea, s-a reţinut că, în mod indubitabil, vila 15 este una şi aceeaşi cu locuinţa V.P.
Curtea de apel a constatat, însă, că în ciuda demersurilor efectuate la Primăria comunei S. pentru comunicarea istoricului de rol fiscal pentru imobilul în litigiu, cuprinzând perioada 1940 - 1972, precum şi la Arhivele Naţionale, reclamanta nu a putut dovedi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei sale şi nici nu există indicii suficiente pentru ca acesta să poată fi prezumat în condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001. S-a constatat că, în speţă, nu există nicio înregistrare în evidenţele fiscale cu privire la rolul fiscal pe numele autoarei reclamantei sau cu privire la înscrierea acesteia în registrul agricol cu vreo suprafaţă de teren.
Curtea de apel a apreciat, totodată, că declaraţiile martorilor audiaţi nu sunt suficiente pentru a se prezuma existenţa dreptului de proprietate al autoarei reclamantei.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta B.O., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a invocat, într-o primă critică, aprecierea probatoriului de către instanţa de apel în contextul lipsei şi, respectiv, imposibilităţii unor instituţii ale statului de a furniza informaţiile solicitate inclusiv de completul de judecată, cu ignorarea celorlalte înscrisuri depuse la dosar şi a concluziilor celui de-al treilea raport de expertiză efectuat în cauză.
În acest sens, reclamanta recurentă a invocat Decizia nr. 258 din 8 mai 1972 cu privire la transmiterea unui imobil situat în comuna S. şi aflat în administrarea Oficiului Economic Central Carpaţi, pendinte de Secţia gospodăriei de partid a CC al PCR, procesul-verbal nr. 2.020 din 17 decembrie 1971 care a identificat construcţia de cărămidă în suprafaţă de 100,96 m.p., adresa nr. 4621 din 17 decembrie 1971, prin care se precizează că Secţia gospodăriei de partid a CC al PCR foloseşte construcţia vilei 15, fostă P.V. din anul 1950, adresa de înregistrare în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al notariatului de Stat Buftea.
Totodată, recurenta a făcut referire la Sentinţa civilă nr. 46 din 17 februarie 1960 prin care P.V. a fost condamnată la 8 ani de muncă silnică, aplicându-se şi măsura confiscării averii.
Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat greşita interpretare şi neaplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003, care dau posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar şi prin alte înscrisuri care atestă direct sau indirect existenţa sau întinderea dreptului de proprietate.
În faza procesuală a recursului, s-a încuviinţat reclamantei recurente, în temeiul art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri.
Intimata APPS RA a depus, la rândul său, H.G. nr. 445/1995 prin care s-a aprobat comasarea prin absorbţie a SC S. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor M 18 nr. 0009, situaţia patrimoniului SC S. SA nr. 836 din 29 iunie 1995 şi Încheierile de carte funciară nr. 25110 din 19 mai 2005 şi 30.757 din 16 mai 2006.
Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă, raportat la motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte calitatea reclamantei recurente de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, constatările făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare nr. 1.539 din 9 martie 2010 au intrat în puterea lucrului judecat. Astfel s-a reţinut ca fiind dovedită calitatea reclamantei B.O. de unică moştenitoare, legatar universal al defunctei P.V., decedată la 25 martie 1988, cu Certificatul de moştenitor nr. 215 emis la 6 septembrie 1996 de BNP T.P. În această calitate, reclamanta a solicitat restituirea în natură a vilei nr. 15, situate în comuna S., judeţul Ilfov.
Ceea ce trebuia să lămurească instanţa de apel, în rejudecarea căii de atac, urmând îndrumările instanţei de recurs, era dovedirea identităţii dintre vila 15 şi vila 18 şi a modalităţii în care vila aparţinând autoarei reclamantei a trecut în proprietatea statului.
Raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expertul N.M. a concluzionat că nu există nicio legătură între vila 15 şi vila 18, confuzia fiind determinată de faptul că ambele clădiri au fost înglobate în actualul Complex Muntenia, o perioadă având aceeaşi adresă poştală.
Comparând configuraţia actualei clădiri - vila 15 cu acea rezultată din înscrisurile depuse la dosar referitoare la înregistrarea acesteia în diferite perioade, instanţa de apel, având în vedere expertiza menţionată, a concluzionat că vila 15 este una şi aceeaşi cu locuinţa autoarei reclamantei, P.V.
S-a reţinut, totodată, că aşa cum a rezultat din declaraţia martorului B.A., de la momentul preluării, imobilul în litigiu, aparţinând autoarei P.V., nu a suferit modificări, cu excepţia închiderii terasei, transformate în birou. Martorul a precizat că vila revendicată a primit numărul 15, iar vila alăturată, care fusese preluată în faza de construcţie, a primit numărul 18, fiind utilizată ca restaurant.
Astfel, Curtea va constata că, deşi instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, a apreciat eronat că nu există suficiente indicii pentru ca existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei să fie prezumată în condiţiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a omis în mod nelegal să facă aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 22 lit. c), d), f)) prin care legiuitorul a creat posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului nu numai prin titlul originar, dar şi prin alte înscrisuri care atestă, direct sau indirect, apartenenţa bunului la patrimoniul persoanei ce se consideră îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii (fostul proprietar sau moştenitorul acestuia).
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
În speţă, recurenta reclamantă a făcut dovada cu înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului şi în completare cu cele depuse în recurs, a preluării abuzive, fără titlu, a imobilului în litigiu.
Astfel, prin Sentinţa penală nr. 46 din 17 februarie 1960 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, depusă în copie la dosar numita P.V. a fost condamnată la 8 ani muncă silnică şi câte 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, iar în baza art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen. în vigoare la acel moment, i s-a aplicat măsura confiscării totale a averii personale.
Prin considerentele hotărârii penale menţionate s-a reţinut că aceasta a fost reţinută administrativ în perioada 1952 - 1954.
Deşi nu s-a făcut dovada preluării efective a imobilului din patrimoniul fostei proprietare ca efect al hotărârii penale prin care s-a dispus confiscarea averii, din adresa nr. 4621 din 17 decembrie 1971 a Oficiului Economic Central Carpaţi - Întreprinderea Economică de Odihnă Carpaţi rezultă că vila 15 (fostă casa P.V.) este folosită din anul 1950, împreună cu terenul aferent de 0,52 ha de Secţia Gospodăriei de Partid a CC al PCR, construcţia având destinaţia de sediu administrativ.
Urmare a solicitării adresate Comitetului executiv al Sfatului popular al Regiunii Bucureşti, la 17 decembrie 1971 s-a încheiat procesul-verbal înregistrat la Notariatul de Stat Local Buftea, în registrul de transcripţiuni la nr. 1 din 6 ianuarie 1972, prin care s-a constatat că imobilul compus din clădire de cărămidă în suprafaţă de 100,96 m.p. şi terenul aferent de 0,52 ha, situate în comuna S., judeţul Ilfov şi folosite ca sediu administrativ al Întreprinderii Economice de Odihnă S. din anul 1950, sunt deţinute de această unitate, ca bunuri care se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 şi ale Decretului nr. 712/1966, care reglementau transmiterea unor bunuri abandonate în proprietatea statului.
Prin adresa menţionată, din anul 1960, se aducea la cunoştinţa Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Bucureşti că "proprietara imobilului P.V., cu domiciliul necunoscut a abandonat imobilul din anul 1949, nemaifăcând niciun fel de acte de administrare".
Împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv este confirmată de "expunerea de motive", cu privire la transmiterea unui imobil situat în comuna S., judeţul Ilfov, la Oficiul Economic Central Carpaţi - Întreprinderea Economică de Odihnă - S.", în care se precizează că bunul a fost şi este folosit de unitatea menţionată fără titlu de proprietate, ceea ce impunea un anumit tip de reglementare prin înscrierea în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Notariatului de Stat Buftea.
În consecinţă, Curtea va constata că raportat la situaţia de fapt corect reţinută de instanţa de apel, era posibilă, conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, calificarea preluării imobilului ca fiind abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din lege, chiar dacă în evidenţele fiscale şi în registrele agricol nu apar menţiuni.
Dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, P.V., deşi nu a putut fi probat cu titlul originar a fost dovedit în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi al art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, atât în ceea ce priveşte existenţa în patrimoniul V.P., cât şi întinderea, necontestată de actualul deţinător.
Din contractul de închiriere depus în faza procesuală a recursului rezultă că V.P. a încheiat un contract de închiriere cu preotul G. din S., pe termen de 1 an, cu începere de la 1 ianuarie 1949 pentru locuinţa din S., contract ce a fost înregistrat la Primăria comunei S., judeţul Ilfov, la 18 februarie 1949.
Instanţa de apel, interpretând eronat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu a observat că pârâta nu a putut face dovada contrară, a deţinerii imobilului în litigiu de către o altă persoană decât autoarea reclamantei.
În acest context s-a considerat în mod greşit că lipsa rolului fiscal pentru imobilul în litigiu în perioada 1940 - 1972, cât şi a înregistrării în registrele agricole a V.P. în perioada 1951 - 1955 ar putea avea valoarea probei contrare, în sensul unei prezumţii că dreptul de proprietate s-ar fi aflat în patrimoniul altei persoane.
Includerea dreptului real în patrimoniul R.A., ca urmare a comasării cu SC S. SA, conform H.G. nr. 445 din 22 iunie 1995, emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 18 nr. 0009 pentru SC S. SA şi înscrierea în cartea funciară a Statului Român prin APPS RA, în condiţiile în care nu s-a dovedit o altă modalitate de preluare decât cea la care face referire dispoziţia din art. 1 al Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la justificarea refuzului emiterii deciziei motivate de restituire în natură în favoarea reclamantei a imobilului vila 15 - administraţie, în suprafaţă construită la sol de 103 m.p., conform actului de dezmembrare autentificat sub nr. 1306 din 4 mai 2006 la BNP asociaţi G.E., S.S., D.T., întocmit de Statul Român prin administrator R.A.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursul reclamantei B.O. şi, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de pârâta R.A. împotriva Sentinţei nr. 1.228 din 27 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Va fi obligată intimata la cheltuieli de judecată către recurentă, într-un cuantum redus, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la criteriile valorii pricinii şi muncii depuse de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.O. împotriva Deciziei nr. 177A din 25 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta R.A. împotriva Sentinţei nr. 1.228 din 27 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe intimata pârâtă la 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 955/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 958/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
