ICCJ. Decizia nr. 963/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 963/2014
Dosar nr. 1545/118/2012
Şedinţa publică din 25 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 14 februarie 2012, N.D.C. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu C.M.M. şi SC "C.L." SA - să dispună obligarea pârâţilor în solidar, la plata sumei de 10.000.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru daunele morale, de imagine, produse de pârâţi ca urmare a apariţiei articolului de presă intitulat "Se apropie sorocul?" în cotidianul "C.L.", din data de 13 februarie 2012.
Reclamantul a mai solicitat totodată, să fie obligaţi pârâţii de a publica hotărârea într-un cotidian central, de mare circulaţie, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă a acesteia.
În motivarea cererii, reclamantul a învederat că afirmaţiile conţinute de articolul încriminat sunt contrare realităţii şi reprezintă un "exerciţiu politicianist" defăimător, o interpretare denaturată a realităţii şi o încălcare a eticii deontologice jurnalistice, în condiţiile în care se ignoră prezumţia de nevinovăţie.
Mai mult, se arată, prin astfel de "maniere" se încearcă, indirect, influenţarea magistraţilor învestiţi cu soluţionarea dosarului penal în care este trimis în judecată reclamantul, campania constituindu-se într-un adevărat "şantaj mediatic".
Tot astfel, mai susţine reclamantul, folosirea termenilor şi expresiilor ce se regăsesc în conţinutul articolului, exclud orice dubiu cu privire la intenţia, respectiv "mobilul" care a existat la momentul publicării articolului, scopul urmărit fiind defăimarea persoanei fizice, prin atingerea adusă onoarei şi reputaţiei de care acesta se bucură în mediul public local.
La 29 martie 2011, reclamantul şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata a încă 10.000.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele suferite urmare a apariţiei a încă 2 articole, în acelaşi cotidian, la datele de 20 şi 21 februarie 2012.
Prin întâmpinarea formulată, SC "C.L." SA a solicitat respingerea cererii, astfel cum a fost precizată, arătând că jurnalistul nu a făcut altceva decât să prezinte, într-o manieră obiectivă şi imparţială, desfăşurarea procesului penal, elementele relatate - de interes public, avându-se în vedere poziţia reclamantului - făcând trimitere doar la viaţa socială şi profesională a celui în cauză şi la dosarul penal, iar nu la viaţa sa personală.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 1.484 din 21 martie 2013, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă i-a obligat pe pârâţi, în solidar, la plata către reclamant, a sumei de 9.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite de acesta.
A respins, ca nefondată, cererea reclamantului de publicare a hotărârii în cuprinsul unui cotidian central, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că în aplicarea art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale - care, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României, face parte din dreptul intern - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant, în jurisprudenţa proprie, că aria restricţiilor aduse de un stat libertăţii de exprimare, este guvernată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: restricţia să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.
Dacă prima condiţie se referă la existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii restrictive, iar cea de-a doua se referă la ideea de protecţie a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia, conform celei de-a treia condiţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase, necesare bunei funcţionări a unei societăţi democratice. De asemenea, se reţine, Curtea a statuat constant că aprecierea în concret a acestei necesităţi, se realizează de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele speţei.
Raportând situaţia de fapt reţinută în cauză, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Barbera Messegue şi Jabardo, Krause c. Austriei), tribunalul a constatat că, în cazul de faţă exprimarea utilizată de pârâţi, prin frazele utilizate în articol sau prin imaginile prezentate, a fost de natură să îi creeze reclamantului un prejudiciu de imagine, expresiile folosite afectându-i acestuia demnitatea, onoarea şi reputaţia, motiv pentru care, se arată, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
În concret, se arată că, afirmaţiile pârâţilor exprimate prin utilizarea unui ton tendenţios şi vexatoriu:
- îl reprezintă pe reclamant ca un om vinovat de săvârşirea unei fapte penale, care nu îşi poate regăsi locul "decât în spatele gratiilor, cu cătuşe la mâini";
- sunt de natură a crea în percepţia opiniei publice impresia că reclamantul este deja vinovat, deşi acesta se bucura, până la soluţionarea cauzei penale de prezumţia de nevinovăţie;
- reprezintă aprecieri negative asupra acţiunilor reclamantului, fără a exista certitudinea că sunt şi adevărate, cum este afirmaţia atribuită reclamantului, potrivit cu care judecătorul cauzei penale a dat dovadă de o "insistenţă nesimţită";
- constituie acuzaţii explicite de influenţare a magistraţilor, de către reclamant, prin intermediul expresiei "C. şi M. au în buzunar mai mulţi magistraţi decât trabucuri", aspect, prin sine însuşi, de natură penală.
A fost susţinut de pârâţi că această afirmaţie nu reprezintă decât o preluare a unor zvonuri, cu caracter public. Sub acest aspect, Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la etica ziaristică a reţinut că "Ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, iar prezentarea, descrierea sau naraţiunea trebuie făcute într-un mod imparţial. Zvonurile nu trebuie confundate cu ştirile. Titlurile şi rezumatele ştirilor trebuie să reflecte cât mai fidel conţinutul faptelor şi al datelor prezentate".
Atitudinea culpabilă, în speţă, a pârâţilor derivă şi din împrejurarea că, alăturat articolelor, s-au publicat în presă fotografii ale reclamantului, trucate, în ipostaze vădit tendenţioase, de natură a-i crea acestuia imaginea de infractor.
Că aceasta a fost, mai reţine prima instanţă, percepţia cititorilor cotidianului, a rezultat şi din proba testimonială. Astfel, martorul N.A. a declarat că, în colectivul şcolii unde învaţă fiica reclamantului, copiii îi adresau acesteia afirmaţii de genul "tatăl tău, puşcăriaşul", iar că minorul reclamantului a refuzat să mai meargă la şcoală unde era ţinta răutăţilor colegilor.
Faţă de faptul că, reclamantul, în calitate de persoană publică, este supus unui interes mediatic crescut, articolele incriminate, nu au urmărit aducerea la cunoştinţa publicului într-o manieră obiectivă a cursului desfăşurării unui proces penal, ci crearea unei imagini defăimătoare a reclamantului, atitudine incongruentă cu principiile deontologiei jurnalistice.
Nu trebuie omis, se arată, nici faptul că toate cele trei articole au fost publicate la datele la care instanţa penală urma să se pronunţe, prin sentinţă, asupra vinovăţiei reclamantului, iar scopul urmărit, "mediat sau imediat", a fost acela de a exercita o presiune mediatică asupra judecătorului sau de a-l pune pe acesta într-o ipostază incompatibilă cu profesia de magistrat. Un atare scop a fost urmărit în mod conştient, iar soluţia ce urma a fi pronunţată a devenit, în mod invariabil, în activitatea de defăimare a reclamantului, un nou motiv de afirmare în sarcina acestuia a unor fapte penale, cum este aceea de "a influenţa" activitatea unor magistraţi. Or, o asemenea afirmaţie, fără nicio dovadă care să o susţină, nu poate fi calificată decât ca o atingere adusă reputaţiei reclamantului, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.
În interpretarea art. 10 din Convenţie, tribunalul a reţinut că printr-o constantă statuare, în speţele vizând încălcarea dreptului la liberă exprimare, Curtea de la Strasbourg a arătat că "presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică; dacă ea nu trebuie să depăşească anumite limite care ţin îndeosebi de protejarea reputaţiei şi drepturilor unei persoane, ei îi incumbă totuşi, în virtutea îndatoririlor şi responsabilităţilor specifice, obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra tuturor chestiunilor de interes general" (cauza Stângu şi Scutelnicu c. României, 2006; cauza Cuc Pascu c. României, 2008; cauza Sabou şi Pârcălab c. României, 2009).
Din perspectiva parag. 2 al art. 10 din Convenţie, Curtea Europeană a relevat că sfera restrângerilor ce pot fi aduse acestui drept trebuie evaluată prin prisma sintagmei "măsuri necesare într-o societate democratică" şi care implică mai multe aspecte referitoare la: intervenţia efectivă a unei ingerinţe în exerciţiul dreptului, prevederea prin lege a acesteia şi definirea caracterului ei ca fiind necesar şi justificat într-o societate democratică.
S-a arătat că, o primă chestiune de la care s-a pornit, în apărările formulate de către pârâţi, a fost aceea a existenţei unei nevoi sociale imperioase, derivate din rolul presei în societate, de a fi evidenţiate şi puse în dezbatere generală fapte şi acţiuni ale persoanelor publice. În acest context, Preşedintele Consiliului Judeţean constituie indubitabil o "persoană publică", calitate pe care reclamantul, de altfel, şi-a asumat-o în cursul procesului.
Afirmând apartenenţa temei dezbătute, existenţa unui dosar penal cu privire la persoana reclamantului, la sfera interesului general pentru societatea românească în ansamblu şi pentru comunitatea constănţeană în particular, pârâţii au emis o serie de aserţiuni prezentate ca având o bază faptică solidă, sens în care au făcut trimitere la încheierile din dosarul penal.
În realitate, conchide prima instanţă, existenţa vinovăţiei reclamantului a fost răsturnată prin sentinţa de achitare a acestuia, aspect de natură a întări prezumţia de nevinovăţie de care se bucură acesta, până la rămânerea definitivă a sentinţei penale. Ori, baza faptică a susţinerilor jurnalistului pârât nu poate fi raportată doar la existenţa, pe rolul instanţelor, a unui dosar penal, ci ea presupune, astfel cum reiese din jurisprudenţa Curţii Europene, existenţa a cel puţin unui element cert, privind situaţii ori fapte ale persoanei publice vizate de presă, de natură a fi puse în mod legitim în spaţiul public ca teme de interes general.
Pe de altă parte, nu poate fi reţinut nici argumentul exprimat în cuprinsul întâmpinării, precum şi prin întrebările adresate martorilor, potrivit căruia au fost relatate şi în alte cotidiene aspecte privitoare la persoana reclamantului şi la modul în care acesta îşi exercită funcţia în comunitate. Relevarea în mass-media a unor teme de interes general privitoare între altele şi la activitatea Preşedintelui Consiliului Judeţean, de altfel neprobate în cauză, nu este de natură să suprime responsabilitatea pârâţilor prin prisma eticii jurnalistice şi să justifice distorsionarea faptelor în propriile articole de presă, într-un mod care să inducă un mesaj public neechivoc asupra imoralităţii persoanei.
În consecinţă, s-a reţinut că reclamantul a fost expus, în modurile arătate, dispreţului public, fiindu-i adusă atingere onoarei, imaginii publice şi credibilităţii, prin imputarea unor fapte infracţionale, deşi acesta se bucura de prezumţia de nevinovăţie, ce guvernează orice proces penal, până la finalizarea lui, cu caracter definitiv, motiv pentru care în cauză nu se poate aprecia că articolele menţionate exprimă doar opinii jurnalistice pertinente şi obiective, rezonabile în raport de poziţia publică a persoanei vizate şi argumentate de o conduită neconformă situaţiei sale în comunitate.
În egală măsură, afirmaţiile defăimătoare uzitate de un ziarist nu pot fi apreciate întotdeauna ca fiind expresia "dozei de exagerare" ori ac"provocării" de care se poate folosi acesta în exerciţiul libertăţii presei (îndeosebi în sfera dezbaterilor şi divergenţelor de opinii politice), ele urmând a fi distinse, în contextul emiterii lor, de simplele atacuri personale (cauza Cuc Pascu împotriva României).
De asemenea, s-a reţinut că, nu înlătură caracterul ilicit al faptei, împrejurarea afirmată de pârâţi, că reclamantul a fost reales în calitate de Preşedinte al Consiliului Judeţean, prin urmare şi-a păstrat funcţia avută, însă această împrejurare a fost avută în vedere de către prima instanţă în proporţionalizarea cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubire.
Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri de pârâţii M.M.C. şi SC C.L. SA, au fost admise de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă care, prin Decizia nr. 70C din 26 iunie 2013, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
A fost respins, totodată, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, analiza articolului încriminat duce neîndoielnic la concluzia că pârâţii nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, garantată prin dispoziţiile art. 30 (6) din Constituţia României şi art. 10 din Convenţie, întrucât nu se poate reţine că, ziarista ar fi acţionat cu încălcarea bunei-credinţe, ceea ce ar fi condus implicit la oferirea de informaţii inexacte.
Astfel, se arată, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din C.E.D.O., constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia (cauza Handyside c. Regatului Unit).
Jurisprudenţa C.E.D.O. în domeniul libertăţii de exprimare, se reţine, a condus la stabilirea unor principii care creează un echilibru între exercitarea libertăţii de exprimare şi limitele impuse acesteia, prin alin. (2) al art. 10.
Astfel, Curtea a stabilit (în majoritatea speţelor, în cauze privind libertatea presei) că, atunci când are de protejat reputaţia altora, libertatea de exprimare trebuie să acopere idei şi informaţii dezbătute în arena politică sau alte domenii de interes public (cum s-a demonstrat în cauzele Publico-Comunicaceo Social SA şi alţii contra Portugaliei sau în cauza Axel Springer AG contra Germaniei, spre ex.).
În cazul unor asemenea situaţii, Curtea Europeană a stabilit nu doar că există obligaţia de a se comunica astfel de informaţii, dar şi că publicul are dreptul de a le primi (ex. cauza Sabou şi Pârcălab contra României, par. 33 sau Cauza Björk Eiðsdóttir contra Islandei, par. 65).
Conform Curţii, libertatea de exprimare constituie unul dintre cele mai bune mijloace prin care publicul are posibilitatea de a-şi forma o părere cu privire la atitudinile şi ideile liderilor politici.
În acest context, trebuie reţinut că limitele criticii acceptabile sunt în mod corespunzător mai largi în ceea ce priveşte un om politic ca atare decât în ceea ce priveşte o persoană privată (cum se arată, spre exemplu, în cauza Cârlan contra României, parag. 57).
De aceea, se consideră că, spre deosebire de o persoană privată, un om politic este supus în mod inevitabil şi conştient unei analize mai amănunţite a fiecărei fapte de către public, astfel încât politicianul trebuie să manifeste un grad mai mare de toleranţă. Aceasta nu înseamnă că politicianul nu este îndreptăţit la protecţia reputaţiei, chiar şi atunci când acţionează în calitate oficială, dar cerinţa acestei protecţii trebuie împletită cu interesul dezbaterii libere a chestiunilor politice.
Indiferent că este vorba despre articole, comunicate sau conferinţe de presă, instanţa europeană a făcut mereu distincţie între fapte şi judecăţi de valoare; astfel, s-a considerat că existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de probă, acestea având un grad de subiectivism inerent (ex. cauza Petrina contra României, parag. 41).
Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de clasificarea discursului că referindu-se la fapte sau judecăţi de valoare şi de atitudinea subiectivă a făptuitorului.
Totuşi, pentru a se bucura de protecţia oferită de Convenţie, judecăţile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte (per a contrario, cauza Ieremiov contra României, par. 43); în plus, în ceea ce priveşte afirmaţiile verificabile, trebuie luat în considerare nu numai adevărul obiectiv al acestora, ci şi atitudinea subiectivă a persoanelor care uzitează de dreptul la liberă exprimare, buna credinţă fiind un criteriu folosit mereu de Curte pentru a determina dacă libertatea de exprimare se menţine sau nu în linia stabilită de art. 10.
Astfel, cum s-a precizat (în cauza Ivanciuc contra României, spre exemplu) din cauza datoriilor şi răspunderilor legate de exercitarea dreptului la liberă exprimare, protecţia oferită de acest articol este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună credinţă, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (iar lipsa bunei credinţe este, uneori, de natură să înlăture posibilitatea recurgerii la doza de exagerare sau de provocare permise în cadrul libertăţii de exprimare - criterii ce au constituit mereu pietre de temelie a analizei încălcării art. 10).
C.E.D.O. a trasat o serie de principii generale cu privire la condiţia caracterului necesar "într-o societate democratică" care impune stabilirea că ingerinţa în litigiu corespundea unei "necesităţi sociale imperioase", care trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv declaraţiile reproşate persoanelor şi contextul în care acestea au fost făcute, astfel încât să se realizeze un echilibru just între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţie al persoanelor în cauză, care, ca element al vieţii private, este protejat la art. 8 din Convenţie inclusiv obligaţia de garantare a respectării efective a vieţii private.
În speţă, este adevărat că prezentarea din prima pagină a articolului are un titlu ("Se apropie sorocul?") al cărui conţinut devine provocator prin intermediul unei fotografii trucate (caracterul nereal al acesteia este învederat şi de reclamant) care îl înfăţişează pe N.C. în spatele unor gratii.
Aceste două elemente însă, conchide instanţa de apel, nu pot îndreptăţi concluzia că ziarista ar fi afirmat indirect că numitul N.C. ar fi vinovat de infracţiunea pentru care era cercetat (asemănător raţionamentului C.E.D.O din speţa Cumpănă şi Mazăre c. României, parag. 100).
În primul rând pentru că din punct de vedere al sensului întrebuinţării noţiunii de "soroc", acesta are semnificaţia de termen fixat pentru săvârşirea unei acţiuni, interval de timp la sfârşitul căruia se efectuează un lucru - prefect justificat de finalizare a procesului penal în care reclamantul avea calitatea de inculpat; apoi, chiar dacă fotografia trucată este extrem de sugestivă, primul subtitlu arată că urmează să se pronunţe sentinţa în dosarul în care N.C. este acuzat de abuz în serviciu, iar al doilea subtitlu informează că procurorii au cerut condamnarea cu închisoarea.
Toate acestea se încadrează în exerciţiul libertăţii jurnalistice care include, de asemenea, posibilul "recurs" la o doză de exagerare sau chiar de provocare, cu atât mai mult cu cât, marja de apreciere se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să-şi exercite rolul său vital de "câine de pază" în transmiterea de informaţii de interes public deosebit (cauza Björk Eiðsdóttir contra Islandei, parag. 65 sau cauza Petrina contra României, parag. 38).
Or, este evident că titlul şi fotografia trucată nu au decât rolul de a atrage atenţia asupra subiectului prin caracterul său exagerat, chiar aparent insolent.
Dar, aceste mijloace ce aparţin arsenalului unui ziarist nu depăşesc limitele la care ar putea fi supus un om politic care se expune permanent şi inevitabil unui control aferent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea unor ziarişti cât şi a cetăţenilor.
Mai mult, se arată, articolul conţine - cu excepţia "notabilă" a ultimului paragraf - doar informaţii reale (ce nu au fost contestate de reclamant): existenţa pe rolul Judecătoriei Constanţa a unui dosar penal în care N.C. avea rolul de inculpat şi relatarea "poveştii dosarului" care este condimentată cu diferite artificii stilistice ale ziaristei, dar, care nu făceau nicio referinţă la persoana reclamantului.
În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamantul N.D.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- criticile formulate în apel au vizat cele trei articole incriminatoare din 13, 20 şi 21 februarie 2012.
- raţionamentul "aplicat" de instanţa de apel vine în contradicţie cu practica judiciară a C.E.D.O.
- în mod greşit s-a reţinut că afirmaţiile ziaristului, redate în respectivele articole, nu sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, în condiţiile în care aceste afirmaţii sunt contrare realităţii, eticii şi deontologiei jurnalistice iar reclamantul, deşi deţine o funcţie publică, beneficiază totuşi de prezumţia de nevinovăţie.
- prin afirmaţiile din articolele incriminate, unul din acestea apărut chiar în ziua în care magistraţii ar fi urmat să pronunţe soluţia în dosarul penal ce-l vizează pe reclamant, s-a încercat influenţarea judecătorilor, constituindu-se într-un adevărat "şantaj mediatic" şi reprezentând o ingerinţă în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, de care ar trebui să beneficieze orice cetăţean.
Tot astfel, publicarea unei fotografii trucate, pe prima pagină, înfăţişându-l pe reclamant încătuşat şi după gratii, a avut un deosebit impact asupra reclamantului şi a familiei sale, cât şi asupra percepţiei opiniei publice cu referire la presupusa vinovăţie a reclamantului.
- analizarea termenilor şi expresiilor ce se regăsesc în conţinutul articolului exclud orice dubiu cu privire la scopul de defăimare a persoanei reclamantului, prin atingerea adusă onoarei şi reputaţiei de care se bucura acesta în mediul public local.
Ca atare, instanţa trebuia să constate că prin afirmaţiile făcute pârâţii depăşesc limitele trasate în vederea garantării dreptului la libera exprimare, în sensul că aceştia nu se mai pot bucura de protecţia acordată prin dispoziţiile art. 30 (1) şi (2) din Constituţie şi art. 10 din C.E.D.O.
Se face trimitere, în acest sens, la prevederile art. 30 (6) din Constituţia României şi la Rezoluţia nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Recursul se priveşte ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Pornind de la circumstanţele particulare ale cauzei de faţă, se impune a se analiza, pentru a răspunde motivelor de recurs invocate, în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului şi de informare a publicului - garantată de art. 10 din C.E.D.O. - vine în contradicţie cu art. 8 al Convenţiei, care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Ca atare, trebuie examinat dacă a existat un echilibru între dreptul la informare şi libertatea de expresie, pe de o parte, şi dreptul la reputaţie, pe de altă parte, toate garantate de C.E.D.O., pentru a putea stabili dacă, prin publicarea articolelor incriminate, ziaristul s-a situat în afara limitelor protecţiei oferite de art. 10 din Convenţie.
Potrivit art. 10, parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenţionale, prevede că exercitarea acestor libertăţi - ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi - poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Ca atare, dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană, nu este unul absolut, parag. 2 al textului mai sus menţionat, permiţând restrângerea exercitării acestui drept, doar în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim.
Dar, dacă libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate - în adevăr - să fie exercitată abuziv, limitarea acesteia în scopul protejării "reputaţiei şi drepturilor altuia" trebuie făcută doar în cazuri concrete, în condiţiile unei atente circumstanţieri a afirmaţiilor făcute, faţă de adevărul obiectiv.
"Per a contrario", ar însemna că orice afirmaţie făcută prin presă ar putea fi calificată, ca defăimătoare.
În raport de rolul important, unanim recunoscut, al presei în societate ("câine de pază al democraţiei") în considerarea îndatoririi sale de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, practica instanţelor a decis că aceasta poate recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de "provocare", în fiecare cauză impunându-se a se analiza dacă interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor şi responsabilităţilor de care sunt ţinuţi ziariştii.
Practica instanţei europene a relevat însă, în aprecierea asupra respectării echilibrului dintre cele două drepturi - consfinţite prin prevederile art. 10 parag. 1 şi art. 8 din C.E.D.O. - importanţa rolului sau funcţiei persoanei vizate şi natura activităţilor ce fac obiectul articolului.
S-a decis că trebuie făcută distincţia între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoane publice. (a se vedea cauza Minelli împotriva Elveţiei, nr. 14991/02, 14 iunie 2005).
Astfel, un reportaj care relatează fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, ce priveşte personalităţi politice, în exercitarea funcţiilor oficiale ale acestora, nu poate fi asimilat altuia care priveşte detalii din viaţa privată a unei persoane care nu îndeplineşte astfel de funcţii.
Dacă, în primul caz, rolul presei corespunde funcţiei sale de "câine de pază" care are sarcina, în cadrul unei democraţii, să comunice idei şi informaţii privind probleme de interes public, acest rol a fost privit ca mai puţin important în cel de-al doilea caz, evidenţiindu-se dreptul publicului de a fi informat chiar asupra unor aspecte ce ţin de viaţa privată a persoanelor publice. (cauza Von Hannover împotriva Germaniei -2).
Într-o altă cauză, C.E.D.O. a statuat că limitele criticii admisibile, sunt, ca şi pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcţionarilor care exercită funcţii oficiale, trebuind manifestată o mai mare prudenţă atunci când măsurile luate sau eventualele sancţiuni de condamnare, sunt de natură a descuraja presa în a participa la discutarea problemelor care acoperă un interes general legitim. (cauza Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei).
Reamintind rolul esenţial al presei, într-o societate democratică, instanţa europeană a mai decis că, chiar şi în cazul în care nu poate depăşi anumite limite, mai ales din domeniul protecţiei reputaţiei şi drepturilor terţilor, presa este obligată totuşi să comunice, respectând datoriile şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes general, mai ales cele care, privesc funcţionarea administraţiei şi a puterii judecătoreşti.
Ceea ce trebuie examinat, în aceste situaţii, este dacă ingerinţa în litigiu, corespunde unei "necesităţi sociale imperioase" şi - cu referire la marja de apreciere de care se bucură statele contractante - dacă eventuala restricţie adusă libertăţii de exprimare este "proporţională cu scopul legitim urmărit" iar motivele invocate, sunt relevante şi suficiente. (cauzele Perna împotriva Italiei, nr. 48898/99 şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României - nr. 33348/pct. 89 - 90, 17 decembrie 2004).
În speţă, aşa cum corect s-a concluzionat prin decizia atacată, articolele incriminate se refereau la o temă de interes general şi suficient de actuală pentru societatea românească, respectiv corupţia prezumată a unor politicieni şi înalţi funcţionari ai administraţiei publice, context în care reclamantul - cu statut de persoană publică, în calitatea sa de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa - a fost "eroul" celor trei editoriale distincte, publicate în cotidianul pârât în datele de 13 februarie 2012, 20 februarie 2012 şi 21 februarie 2012.
În paralel, pe rolul Judecătoriei Constanţa se afla spre soluţionare cauza penală ce făcea obiectul dosarului nr. 28590/212/2008 în care reclamantul figura ca inculpat, pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu.
Pârâţii au invocat în apărare, aspect confirmat de probele administrate, caracterul de "ştire de presă" al afirmaţiilor cuprinse în cele trei editoriale, menit să ţină în atenţia publicului evoluţia procesului penal.
Chiar dacă, aşa cum corect s-a reţinut, titlul articolului publicat în data de 13 februarie 2012 şi fotografia trucată, au un caracter "insolent" şi o anume doză de exagerare, aceste elemente nu pot duce la concluzia că ziarista ar fi acreditat ideea vinovăţiei reclamantului, pentru săvârşirea infracţiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată, scopul evident al editorialului fiind acela de a atrage atenţia asupra subiectului, apreciat ca fiind de interes public, aspect care se circumscrie exerciţiului libertăţii jurnalistice.
Tot astfel, nu se poate reţine că articolele incriminate s-ar situa în afara unei baze factuale, în condiţiile în care acestea redau informaţii reale, necontestate, legate de istoricul dosarului penal aflat pe rolul Judecătoriei Constanţa, dosar în care reclamantul avea calitatea de inculpat, celelalte comentarii ale ziaristei fiind corect apreciate de instanţă ca "artificii stilistice" menite să dea mai multă forţă expunerii.
Cât priveşte limitele criticii acceptabile, în practica sa constantă, instanţa europeană a decis că acestea sunt mai largi cu privire la politicieni decât în raport cu indivizii obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient, verificarea strictă a "fiecărui cuvânt şi faptă" atât din partea jurnaliştilor, cât şi a marelui public, dând dovadă de un grad mai mare de toleranţă.
Din această perspectivă, libertatea de exprimare - garantată de art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană - se constituie într-unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii, înscriindu-se în criteriile pluralismului, toleranţei şi "spiritului deschis", fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace prin care publicul află şi îşi formează opinii despre ideile şi atitudinile liderilor politici (a se vedea cauza Lingens contra Austriei, parag. 38 - 42).
Ca atare, atât în dreptul intern (art. 30 alin. (1) şi 2 din Constituţia României) cât şi la nivel european - în raport de blocul de convenţionalitate instituit prin Convenţie şi Protocoalele adiţionale - dreptul la liberă exprimare, cu limitările impuse prin parag. 2 al art. 10 din C.E.D.O., este privit ca una din valorile fundamentale ale statului de drept şi ţine de însăşi esenţa conceptului de societate democratică, concept ce domină Convenţia, în întregul său.
Or, exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune atât dreptul de a primi informaţii cât şi dreptul de a comunica altora informaţii, raportat la articolele incriminate, instanţa de apel apreciind corect că pârâţii beneficiază de protecţia art. 10 din C.E.D.O. şi nu pot fi obligaţi la despăgubiri, către reclamant.
Cât priveşte analiza instanţei de apel, prin raportare doar la articolul publicat în ziarul "C.L." din data de 13 februarie 2012, se constată că acest articol a făcut obiectul cererii introductive, reclamantul neînţelegând să reia, în motivele de apel, aspectele la care a făcut referire în precizarea acţiunii din 29 martie 2012 prin care se solicită obligarea pârâţilor la plata unor sume suplimentare cu titlu de despăgubiri pentru publicarea în acelaşi cotidian, a unor alte două articole, cu conţinut similar, în datele de 20 şi 21 februarie 2012.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N.D. împotriva Deciziei nr. 70/C din 26 iunie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurentul-reclamant la 2000 RON, cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC C.L. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 961/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 964/2014. Civil. Validare poprire.... → |
|---|
