ICCJ. Decizia nr. 103/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 103/2015

Dosar nr. 8508/3/2010

Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş la data de 25 februarie 2008, reclamanta SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 160.000 lei reprezentând contravaloarea activului Moara Bascov şi a suprafeţei de teren aferent de 1.028 mp activ ieşit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Prin decizia nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 168/1259/2008 s-a admis cererea aşa cum a fost precizată şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea activului Moara Bascov şi a terenului aferent în suprafaţă de 1.028 mp precum şi la 3.200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 53/ A-C pronunţată la 20 mai 2009 de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs A.V.A.S. criticând decizia în sensul că în mod greşit au fost soluţionate excepţiile privind necompetenţa teritorială şi prescripţia extinctivă.

Prin decizia nr. 2521 din 21 octombrie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 168/1259/2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a admis recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 53/ A-C din 20 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, s-a casat decizia şi s-a desfiinţat sentinţa nr. 140/ C din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Comercial Argeş şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 8508/3/2010.

Prin sentinţa comerciala nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis cererea formulată de reclamanta SC P. SA Piteşti, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. A fost obligată pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea activului Moară Bascov şi a terenului aferent în suprafaţa de 1028 mp şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum 6.492 lei către reclamantă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 15 iunie 2000, în calitate de asociat majoritar la acea dată al SC P. SA, a vândut lui P.G., reprezentant al reclamantei, pachetul majoritar de acţiuni adică 3.117.211 acţiuni reprezentând 90,19 % din valoarea capitalului subscris al acesteia.

Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a dispus restituirea în natură a activului deţinut de reclamantă către foştii proprietari în baza acestor sentinţe iar aceştia au intrat în posesia activului prin procesul-verbal întocmit la data de 20 decembrie 2005.

Temeiul juridic al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 care prevăd în alin. (1) că „instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat”, iar în alin. (2) se arată „instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile ” .

Instanţa a reţinut că în speţă a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din data de 15 iunie 2000 iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, înainte de data de 28 martie 2002.

Instanţa a admis cererea, reţinând valoarea despăgubirilor calculate la valoarea de circulaţie a acestora, respectiv cuantumul de 398.170 lei.

În legătură cu apărarea pârâtei A.V.A.S. în sensul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, tribunalul nu a primit-o atâta timp cât dispoziţiile aceluiaşi art. 30 alin. (5) dispun „prevederile art. 32 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi”.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a fost încheiat la 15 iunie 2000, iar modificările aduse O.U.G. nr. 88/1997 s-au efectuat prin Legea nr. 137 din 28 martie 2002.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A.V.A.S., solicitând admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, cu admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. în subsidiar, a solicitat admiterea apelului A.V.A.S., schimbarea în tot a sentinţei comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010 şi pe fond respingerea cererii de chemare în judecată faţă de A.V.A.S. ca neîntemeiată.

Prin decizia comercială nr. 91 din 17 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa comercială atacată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 3163 din 18 octombrie 2011, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a admis recursul, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, constatând că în cauză dreptul material la acţiune nu este prescris potrivit art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În apel, după casare, prin decizia nr. 68 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.V.A.S.

Prin decizia nr. 830/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul A.V.A.S. şi a casat decizia recurată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea administrării tuturor probelor necesare pentru a stabili valoarea contabilă a imobilului la data la care acesta a ieşit din patrimoniul societăţii în raport cu problema de drept dezlegată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmare admiterii recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, despăgubirile se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

În apel, după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 8508/3/2010**.

Prin Decizia nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta A.A.A.S., împotriva sentinţei comerciale nr. 9825 din 19 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 8508/3/2010, în contradictoriu cu intimata SC P. SA prin lichidator SC P.A.E. SRL. A fost schimbată în parte sentinţa comercială atacată, în sensul că, pe fond a fost obligată pârâta la plata sumei de 8804,39 lei, despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului M.B. şi a terenului aferent în suprafaţă de 1028 mp. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respinsă cererea intimatei de acordare a celorlalte cheltuieli de judecată.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că potrivit art. 315 C. proc. civ. din 1864:

(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului;

(2) Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat;

(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată;

(3¹) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege;

(4) La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Temeiul juridic al cererii în despăgubiri promovată de reclamantă este art. 32⁴ alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit căruia:

„(1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat;

(2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile;

(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.”

În baza acestor prevederi legale, Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, în calitate de succesor al F.P.S., îi revine obligaţia de despăgubi reclamanta pentru prejudiciile cauzate prin restituirea în natură, în mod irevocabil a bunurilor imobile mai sus menţionate, fostului proprietar.

Cu privire la critica privind faptul că pentru terenul în discuţie nu pot fi solicitate despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social la momentul privatizării şi nu a fost avut în vedere la stabilirea preţului acţiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, Curtea a arătat că art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la alin. (2) faptul că "instituţiile publice implicate au obligaţia de a plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială .”.

Prin urmare, singura condiţie, îndeplinită în speţă, este că societatea comercială păgubită să fi deţinut în proprietate bunurile imobile retrocedate.

Decizia în interesul legii arată, în considerentele sale, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare potrivit H.G. nr. 500/1994.

Cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite societăţilor comerciale prejudiciate ca urmare a retrocedării unor imobile către foştii proprietari, conform Deciziei în interesul legii nr. 18/2011, I.C.C.J. a stabilit, că, în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

De asemenea, în considerentele deciziei, se arată că se constată ca fiind corectă jurisprudenţa în materie potrivit căreia obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul se limitează la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflaţie.

Astfel, prin decizia nr. 18/20011, dată în interesul legii, ICCJ a avut în vedere valoarea contabilă, de inventar a bunurilor, atunci când a dezlegat problema de drept a interpretării dispoziţiilor art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997.

Expertul contabil a denaturat sensul deciziei date în interesul legii, făcând distincţie între valoarea contabilă (de inventar) şi valoarea contabilă netă, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a raportat la valoarea contabilă (de inventar) după cum rezultă din considerentele deciziei în interesul legii, considerente ce se impun în prezenta cauză.

Numai aşa stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ. din 1864, „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I."

În consecinţă, s-a constatat ca fiind corectă interpretarea şi calculul efectuat de intimată în ce priveşte despăgubirile solicitate, în sensul aplicării indicelui de inflaţie la valoarea contabilă, de inventar, stabilită de expert. Expertiza a stabilit că valoarea contabilă a imobilului astfel cum acesta este reflectat în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimonial societăţii, 21 decembrie 2005, actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirilor este următoarea: teren cu o valoare de 3.125,70 lei, iar valoarea actualizată cu indicele de inflaţie este de 4.600,72 lei, iar în ce priveşte clădirea principală valoarea contabilă (de inventar) este de 2.239,07 lei iar în privinţa echipamentelor tehnologice valoarea contabilă (de inventor): 616,89 lei, indicele de inflaţie a fost stabilit la 47,19%.

La valoarea de inventar corespunzătoare clădirii, stabilită de expertul contabil, intimata a aplicat indicele de inflaţie de 47,19% rezultând o valoare a despăgubirii de 3.295,68 lei, iar cu privire la echipamentele tehnologice, la valoarea contabilă, de inventar de 616,89 lei, intimata a aplicat indicele de inflaţie, rezultând o despăgubire de 908 lei.

În concluzie, totalul despăgubirii cuvenite reclamantei cu privire la imobilele retrocedate este în sumă de 8.804,39 lei.

Curtea a reţinut că afirmaţia apelantei că, având în vedere faptul că A.A.A.S. prin antecesorul său a vândut doar 90,19% din capitalul social, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în anul 2000, despăgubirile ar trebui să se limiteze doar la 90,19% din valoarea acestora, nu se susţine întrucât art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, nu prevede nici o limitare de stabilire a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare.

De asemenea, nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul legii, nu a limitat despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, vândut prin contractul de privatizare, ci Ie-a stabilit la valoarea contabilă (de inventar) a bunurilor imobile retrocedate.

Prin menţinerea în aplicare a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor.

Potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, „Prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi” şi cum contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a fost încheiat în anul 1994, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor, aşa cum dispune art. 30 alin. (1) din legea menţionată.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 18/2011 că „Prin prevederea expresă în cadrul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, a faptului că textul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, s-a creat o situaţie de ultraactivitate a legii, respectiv de excepţie ce trebuie analizată ca atare, fără raportare la prevederile ulterioare. în consecinţă, pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a apelului, a admiterii excepţiei invocate şi pe fond, respingerea acţiunii.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 se arată că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziţii legale putând fi incidente numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic şi nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Susţine recurenta că, în mod nelegal nu au fost reţinute de instanţa de apel argumentele referitoare la introducerea în capitalul social al societăţii privatizate a imobilelor restituite foştilor proprietari, pentru imobilul în cauză neputându-se solicita despăgubiri întrucât acesta nu se află în patrimoniul intimatei la momentul privatizării.

Recurenta mai arată că a invocat excepţia inadmisibilităţii şi motivat de faptul că valoarea capitalului social este reflectată în numărul de acţiuni ce fac obiectul contractului de privatizare, pe cale de consecinţă pachetul de acţiuni vândut de A.V.A.S. reprezenta o reflecţie fidelă a valorii capitalului existent la momentul privatizării. Despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizată a imobilelor, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată durata exercitării de către intimată a atributelor dreptului de proprietate, de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare.

Recurenta învederează faptul că nu există nicio menţiune în art. 32⁴din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor, cum a solicitat reclamanta, prin urmare prejudiciul suferit de intimată în urma restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de circulaţie, pentru că în caz contrar societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării. Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit, s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 90,19% acţiuni reprezentând doar 90,19% din capitalul social al societăţii reclamante. Raţiunea legiuitorului cu privire la obligarea instituţiei publice la despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituire stabilit legal, şi deci previzibil, este menţinerea capitalului social la nivelul avut la momentul privatizării, consemnat în dosarul de privatizare, conform cu principiul fixităţii capitalului social, al corespondenţei lui cu bunurile înscrise în bilanţ la activ. Prin urmare, obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia publică implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi societatea comercială reclamantă, obligaţia de plată nefiind nici fiscală şi nici civilă. Raţionamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor se transferă reprezentându-l contractul de vânzare-cumpărare acţiuni. In cauză, putem avea pe de o parte valoarea aportul statului la capitalul social al societăţii privatizate cu valoarea imobilului iar pe de altă parte preţul contractual, faţă de care societatea privatizată ar putea solicita respectivele despăgubiri. Astfel, prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social reprezentat de acţiuni, la care va aplica procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat. Se arată că dispoziţiile legale ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 nu conţin nicio menţiune privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă al activului, prin urmare, în cazul în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia.

Printr-o altă critică, recurenta pârâtă arată că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997 completată de Legea nr. 99/1999 dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător. Solicită recurenta-pârâtă a se observa că prin hotărârile criticate a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare ceea ce duce la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei. Aceste dispoziţii legale au aplicabilitate în cauză deoarece dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, reclamanta nefiind în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii.

Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea Deciziei nr. 18/2011 a I.C.C.J. dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, deoarece instanţa trebuia să acorde valoarea contabilă a imobilului la data predării bunului către foştii proprietari, cu menţiunea că acea sumă urmează a fi actualizată la momentul plăţii. în mod nelegal suma prevăzută în titlu urma să fie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii sau la momentul executării. Recurenta arată că este în situaţia de a plăti actualizare la actualizare deşi recursul în interesul legii admis aplică actualizarea cu indicele de inflaţie valorii contabile de la momentul predării efective.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul CE şi celelalte dispoziţii comunitare având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora. în acest sens se invocă dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României care instituie principiul priorităţii dreptului comunitar şi al tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Când a analizat prejudiciul solicitat, susţine recurenta-reclamantă, instanţa trebuia să se raporteze la prevederile imperative ale obligaţiei din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca, Comisia Europeană să-l autorizeze. Trebuia să se ţină seama că România ca şi stat membru s-a obligat să respecte regula de „stătu quo” prevăzută de art. 88 alin. (3) respectiv să nu pună în aplicare nicio măsură susceptibilă de ajutor de stat până la pronunţarea unei decizii finale de către Comisia Europeană. Recurenta-pârâtă solicită instanţei să constate că pentru sumele solicitate de reclamantă s-ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei de stătu quo prevăzută de art. 88 alin. (3) din Tratatul CE întrucât măsura nu a fost notificată, ca atare, atunci când urmează să se plătească un ajutor ilegal, instanţa naţională este obligată să împiedice efectuarea acestei plăţi. în cauză, sumele pe care este obligată să le plătească reclamantei pot fi considerate ajutor de stat fiind îndeplinite cumulativ toate elementele respectiv, să implice resursele statului, să fie selectivă şi să distorsioneze concurenţa şi să existe un beneficiu.

Înalta Curte, constată ca rămasă fără obiect cererea de suspendarea a executării silite a deciziei atacate având în vedere că termenul procedural de analiză a acesteia coincide cu termenul de soluţionare pe fond a cauzei.

Verificând criticile din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, constată ca recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 poate fi invocat când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut că faptul ca acţiunea este inadmisibilă întrucât pentru terenul în discuţie nu pot fi solicitate despăgubiri, deoarece acesta nu a fost introdus în capitalul social la momentul privatizării şi nu a fost avut în vedere la stabilirea preţului acţiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Această critică este nefondată având în vedere că art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, prevede la alin. (2) faptul că instituţiile publice implicate au obligaţia de a plăti o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială, prin urmare, singura condiţie, care este îndeplinită în speţă, este ca societatea comerciala păgubită să fi deţinut în proprietate bunurile imobile retrocedate iar nu ca aceasta să fi inclus terenul în discuţie în capitalul social.

Critica prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997 sub aspectul cuantumului despăgubirilor în sensul că acestea ar fi trebuit să fie raportate la valoarea contabilă a imobilului este nefondată întrucât prin decizia atacată a fost admis apelul pârâtei, adică al recurentei, şi a fost stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea contabilă iar nu la valoarea de piaţă cum stabilise prima instanţă.

Instanţa de apel a avut în vedere Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată de I.C.C.J. în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale sunt limitate la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor întrucât, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii şi cum contractul de vânzare-cumpărare acţiuni a fost încheiat la 15 iunie 2000, despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale nu sunt limitate, neputându-se face raportare la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din preţul efectiv plătit de cumpărătorul acţiunilor, aşa cum dispune art. 30 alin. (1) din legea menţionată.

Nici critica prin care se arată că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 90,19% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. a vândut 90,19% acţiuni reprezentând doar 90,19% din capitalul social al societăţii reclamante nu este fondată deoarece art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, nu prevede nici o limitare de stabilire a despăgubirilor la un anumit procent din capitalul social sau la o anumită valoare iar prin decizia în interesul legii menţionată anterior nu au fost limitate despăgubirile la un anumit procent din capitalul social, ci acestea au fost stabilite la valoarea contabilă a bunurilor imobile retrocedate.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a Deciziei nr. 18/2011 a I.C.C.J. dată în soluţionarea recursului în interesul legii sub aspectul stabilirii despăgubirilor la nivelul valorii contabile a bunului, actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii. Actualizarea urmează să fie făcută în procedura de executare a hotărârii iar nu în cursul procesului, astfel încât nu se va produce o dublă actualizare a creanţei care să prejudicieze recurenta.

Critica prin care se susţine că despăgubirile acordate în cauză ar avea natura unui ajutor de stat şi astfel ar fi încălcate reglementările europene privind acordarea ajutorului de stat este formulată omisso medio, direct în recurs, prin urmare nu poate fi avută în vedere.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu este fondat motivul de recurs invocat în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti la plata sumei de 868 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL Piteşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 384 din 3 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti la plata sumei de 868 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC P. SA prin lichidator judiciar SC P.A.E. SRL Piteşti.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 102/2015. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 101/2015. Civil. Pretenţii. Acţiune în... →

ICCJ. Decizia nr. 103/2015. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 103/2015. Civil. Pretenţii. Recurs