ICCJ. Decizia nr. 1736/2015. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1736/2015
Dosar nr. 123/36/2015
Şedinţa din camera de consiliu de la 30 iunie 2015
Deliberând asupra cauzei de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, constată următoarele:
Prin cerere înregistrată la data de 18 februarie 2015, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC D.M.H.I. SA a solicitat în contradictoriu cu intimatul P.F.M. suspendarea executării provizorii a Sentinţei civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunţate de Tribunalul Constanţa, doar în ceea ce priveşte despăgubirile, potrivit art. 450 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că întotdeauna în caz de sustragere sau favorizare a sustragerii a aplicat sancţiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, indiferent de valoare şi de conduită, datorită dispoziţiilor imperative ale regulamentului de ordine interioară, potrivit căruia favorizarea sustragerii de bunuri este "precalificată" ca deosebit de gravă, prin art. 7.6.5 (3), care nu poate fi invalidat de către instanţă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 17 martie 2015, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de suspendare a executării provizorii a Sentinţei civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunţate de Tribunalul Constanţa, pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014 Tribunalul Constanţa a anulat în parte dispoziţia de concediere nr. 758 din 11 iunie 2014 şi a obligat reclamanta la reintegrarea pârâtului în postul deţinut anterior concedierii, la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 12 iunie 2014 până la reintegrare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 800 lei.
Prin cererea nr. 99 din 26 august 2014 adresată apelantei, intimatul a solicitat punerea în executare a acestei sentinţe.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă în soluţionarea conflictelor de muncă, astfel cum sunt acestea definite de art. 266 C. muncii şi care sunt executorii de drept potrivit art. 272 din acelaşi cod, se încadrează în categoria hotărârilor prevăzute de art. 448 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel încât suspendarea executării provizorii a acestora este reglementată de art. 450 din acelaşi act normativ.
Rezultă că, în materia conflictelor de muncă s-a prevăzut cu titlu de excepţie acest caracter executoriu, în considerarea situaţiei speciale a salariaţilor, al căror nivel de trai, inclusiv în ceea ce priveşte subzistenţa, depinde de plata la timp a drepturilor de natură salarială cuvenite în raporturile de muncă, deci implicit de normala desfăşurare a raporturilor de muncă.
Câtă vreme în această materie legiuitorul a prevăzut cu titlu de excepţie caracterul executoriu al hotărârilor primei instanţe, suspendarea executării acestora prezintă în egală măsură un caracter excepţional, fiind în sarcina instanţei de apel să aprecieze dacă acest caracter excepţional este întrunit în speţă.
Suspendarea executării provizorii vizează evitarea aplicării caracterului executoriu al hotărârilor primei instanţe în acele situaţii excepţionale în care acesta ar putea conduce la depăşirea vădită a scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea lui, adică la perturbarea activităţii angajatorului prin lipsirea acestuia de o sumă de bani considerabilă sau prin reintegrarea unui salariat într-o funcţie a cărei exercitare ar putea genera inconveniente importante de ordin organizatoric.
Prin cererea de suspendare a executării provizorii cu care a fost învestită, reclamanta a formulat exclusiv critici de fond ale sentinţei vizate, fără a rezulta din apărări sau din probe că executarea de bunăvoie a acesteia ar putea conduce la perturbarea activităţii sale, în condiţiile în care sentinţa priveşte un singur salariat, nici nu s-a pretins că suma de plată estimată la 16.177 lei ar fi una considerabila în raport cu situaţia materială a angajatorului, iar executarea silită nu a fost începută.
Învestită cu soluţionarea recursului exercitat de reclamanta SC D.M.H.I. SA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a procedat, la data de 06 mai 2015, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Completul de filtru CF10, la data de 14 mai 2015, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru depunerea punctelor de vedere, în acord cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ. Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului formulat de pârâta SC D.M.H.I. SA împotriva încheierii de şedinţă din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost comunicat părţilor la data de 22, respectiv 27 mai 2015, conform dovezilor aflate la filele 23 şi 24.
După expirarea termenului de 30 de zile stabilit de dispoziţiile ari 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, instanţa a stabilit termen la 30 iunie 2015, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, conform prevederilor art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este inadmisibil, în considerarea argumentelor care succed.
În speţă, prin Sentinţa civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost anulata, în parte, dispoziţia nr. 758 din 11 iunie 2014 de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului P.F.M. şi s-a dispus înlocuirea sancţiunii desfacerii contractului individual de muncă cu sancţiunea reducerii salariului de bază cu 10% pentru 3 luni şi reintegrarea reclamantului în funcţia anterior deţinută, cu obligarea la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile cuvenite şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data 12 iunie 2014 şi până la efectiva reintegrare, acţiune întemeiată pe dispoziţiile C. muncii.
La data de 18 februarie 2015, pârâta SC D.M.H.I. SA a formulat cerere de suspendare a executării sentinţei tribunalului, respinsă de Curtea de Apel Constanţa prin încheierea din 17 martie 2015, contestată prin prezenta cale de atac.
Cererea de suspendare provizorie a executării Sentinţei civile nr. 3158 din 12 decembrie 2014 pronunţată, de Tribunalul Constanţa a fost formulată ia data de 18 februarie 2015.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziţii legale, cererea de suspendare a executării unei hotărâri judecătoreşti reprezintă, o cerere care se soluţionează în cadrul procesual şi normativ în vigoare ia data la care a fost formulată.
Ca atare, dispoziţiile legale aplicabile cererii de suspendare sunt cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe.
Conform art. 448 alin. (1) pct. 10 şi alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, executarea având un caracter provizoriu în orice situaţie în care legea prevede că hotărârea este executorie.
În baza art. 450 alin. (3) teza a 3-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin pct. 8 al Legii nr, 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, încheierea dată asupra cererii de suspendare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. muncii "Hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept", art. 275 din acelaşi cod prevede că "Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu prevederile Codului de procedura civilă".
În speţă, hotărârea împotriva căreia s-a formulat cerere de suspendare provizorie a executării a fost pronunţată într-un litigiu de muncă, iar potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, hotărârile pronunţate în cererile privitoare ia conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.
Prin urmare, cum în speţă Sentinţa civilă nr. 3158 din 12 decembrie 2014 a Tribunalului Constanţa este supusă numai căii de atac a apelului, încheierea pronunţată în soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării formulată prin cererea de apel este definitivă, pentru că nu se poate ca încheierea de suspendare provizorie a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele pe care ie are deschise hotărârea supusă executării.
Pe de alta parte, în ceea ce priveşte normele de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursuri, precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.
În această materie, art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că "Secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel". În ceea ce priveşte completele de judecată, potrivit art. 314 alin. (1) din aceeaşi lege, "Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii".
În consecinţă, nici acest temei din legea specială nu permite reţinerea caracterului admisibil al prezentei căi de atac întrucât, pe de o parte, textul priveşte calea de atac a recursului, iar, pe de altă parte, încheierea prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării sentinţei primei instanţe este o hotărâre definitivă.
În reglementarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 303/2004, menţionate anterior, Înaltei Curţi nu i-au fost atribuite competenţe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condiţiile în care legile procesuale şi de organizare judiciară nu menţionează expres o astfel de posibilitate.
Pentru a judeca potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, orice alte cereri date prin lege în competenţă, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, din economia textelor de lege citate anterior, nu există o prevedere care să confere expres Înaltei Curţi competenţă în soluţionarea apelului împotriva încheierii dată de curtea de apel. într-o cerere de suspendare provizorie a executării unei hotărâri pronunţată într-un conflict de muncă.
Potrivit art. 457 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, "(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra, acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".
Prin urmare, menţiunea curţii de apel cu privire la calea de atac a apelului ce poate fi exercitată de către părţi nu poate crea acestora un drept dincolo de dispoziţiile legale.
Din dispoziţiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României.
În consecinţă, Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC D.M.H.I. SA, împotriva încheierii de şedinţă din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta SC D.M.H.I. SA Mangalia, în contradictoriu cu reclamantul P.F.M., împotriva încheierii de şedinţă din 17 martie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 427 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1811/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1738/2015. Civil → |
|---|
