ICCJ. Decizia nr. 1032/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1032/2015
Dosar nr. 995/1/2015
Şedinţa publică din 21 aprilie 2015
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată:
Prin Decizia nr. 296 din 29 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4484/2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de şedinţă din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-civilă, precum şi recursurile declarate de pârâtele C.M. şi SC H. SA împotriva Deciziei nr. 39/A din 05 februarie 2014 pronunţată de aceeaşi instanţă.
Împotriva deciziei sus menţionate a formulat contestaţie în anulare, contestatoarea C.M. solicitând admiterea căii extraordinare de atac de retractare, anularea deciziei contestate şi, pe cale de consecinţă, rejudecarea recursurilor, cu analiza calificării căii de atac privind contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cât şi analiza măsurii disjungerii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea de şedinţă din 29 mai 2013.
În motivarea contestaţiei în anulare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, C.M. a susţinut că, în mod greşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra calificării date de Curtea de Apel Bucureşti, căii de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, considerând în mod eronat că,,criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestaţie nu pot fi valorificate în recurs şi nu pot fi analizate”.
Contestatoarea a arătat că, argumentul redat de instanţă, în sensul că disjungerea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 29 mai 2013 era necesară datorită faptului că recursul se judecă în complet de trei judecători, iar apelul în complet de doi judecători a fost menţionat, doar pentru a ilustra,,distanţa pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o ia faţă de chestiunea calificării căii de atac la care poate fi supusă sentinţa fondului, respectiv sentinţa civilă nr. 475 din 09 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, civilă în Dosarul nr. 1058/01/3/2002”, susţinând că acesta reprezintă un,,aspect stabilit de curtea de apel” (fila 38 din Decizia nr. 296/01.2015.
S-a susţinut de către contestatoare că, întrucât disjungerea a avut la bază aprecierea asupra căii de atac, respectiv incidenţa prevederilor art. 26 din Legea nr. 202/2010, era necesar ca instanţa de recurs să se pronunţe şi asupra acestei chestiuni.
Totodată, contestatoarea a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,,a omis a se pronunţa asupra posibilităţii de a cenzura activitatea curţii de apel, faţă de împrejurarea că încheierea prin care s-a dispus disjungerea nu poate fi analizată decât împreună cu calificarea căii de atac la care poate fi supusă sentinţa fondului”, aşa încât a menţionat că instanţa supremă poate şi trebuie să se pronunţe asupra tuturor aspectelor ce produc efecte în această speţă.
Contestatoarea a arătat în motivarea căii de atac de retractare că ,,în Decizia Curţii Constituţionale nr. 254/2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 s-a reţinut că măsura disjungerii este luată de instanţa de judecată numai în cazul în care soluţionarea unei, sau a unor cereri ar fi întreruptă de imposibilitatea soluţionării alteia sau altor cereri, iar această măsură are drept scop soluţionarea cererilor care sunt în stare de a fi judecate într-un termen rezonabil”.
Ca atare, contestatoarea a motivat exercitarea contestaţiei în anulare faţă de împrejurarea că, în mod corect, instanţa supremă ar fi trebuit să soluţioneze unitar toate capetele de cerere, în sensul judecării, pe fond, a cererii de restituire precum şi a cererilor având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, această situaţie fiind impusă - potrivit opiniei contestatoarei - de faptul că, în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 475 din 09 martie 2012 a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare (indicate în dispozitivul sentinţei- fila 20) încheiate între SC H. SA şi C.M.) şi apoi, a dispus restituirea imobilelor către reclamanţi.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:
Contestația în anulare este reglementată de legiuitor ca o cale extraordinară de atac de retractare deschisă părţii, strict pentru motivele determinate de prevederile art. 317 (necompetenţă sau lipsă de procedură) şi art. 318 C. proc. civ. de la 1865 (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs).
În speță, contestatoarea a invocat motivul prevăzut de dispoziţiile art. 318 pct. 1 C. proc. civ., ce reglementează contestația în anulare specială, incidentă doar în situaţiile în care : dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul (…) a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Aşa fiind, contestaţia în anulare formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. poate fi exercitată:
- fie pentru existenţa unor greşeli materiale, care, însă au un caracter procedural şi care ar fi condus la o soluţie greşită, prin omiterea sau confundarea unor elemente materiale, ceea ce nu se confirmă prin susţinerile contestatoarei, care invocă greşeli de judecată şi de interpretare a instanţei de recurs asupra unor împrejurări de fapt şi de drept, care au făcut obiectul Dosarului nr. 4484/2/2013 al instanţei supreme;
- fie numai dacă instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită;
În speţă, contestatoarea a invocat că instanţa de recurs a omis a analiza şi nu s-a pronunţat astfel, asupra calificării date de Curtea de Apel Bucureşti, căii de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, considerând în mod eronat că,,criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestaţie nu pot fi valorificate în recurs şi nu pot fi analizate”.
Prin decizia atacată cu prezenta contestaţie în anulare (nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cu privire la recursul declarat de pârâta C.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 mai 2013 (care a fost respins), s-au reţinut următoarele:
1. Prima critică adusă acestei încheieri a vizat greşita calificare drept recurs, a căii de atac exercitată împotriva sentinţei de fond, în ceea ce priveşte contestaţia pe Legea nr. 10/2001, sens în care s-a imputat curţii de apel, că a făcut aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010.
Instanţa supremă a reţinut că, prin încheierea din 29 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, învestită cu calea de atac exercitată împotriva sentinţei de fond dată într-o acţiune cu mai multe capete de cerere, a calificat capetele de cerere în constatarea caracterului abuziv al preluării şi restituirea imobilului litigios, ca reprezentând o contestaţie întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi a stabilit că aceasta este supusă doar căii de atac a recursului, conform Legii nr. 202/2010.
S-a constatat, totodată că, petitele privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare sunt supuse căii de atac a apelului, conform art. 282 C. proc. civ. de la 1865, iar în raport de aceste constatări, instanţa a dispus disjungerea celor două cereri, cu formarea unui nou dosar, vizând petitite în nulitate, respectiv Dosarul nr. 4484/2/2013.
A rezultat astfel că, în urma disjungerii, curtea de apel a rămas învestită în Dosarul iniţial nr. 1058/01/3/2002 cu calea de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, iar în Dosarul nou format, nr. 4484/2/2013, a devenit investită cu calea de atac privind petitele având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut aşadar că, prin recursul exercitat în Dosarul nr. 4484/2/2013, pârâta C.M. a criticat calificarea dată de curtea de apel căii de atac privind contestaţia pe Legea nr. 10/2001, deci o măsură care vizează o cerere ce face obiectul altui dosar, şi anume Dosarul nr. 1058/01/3/2002.
Aşadar, instanţa supremă a reţinut că, întrucât contestaţia pe Legea nr. 10/2001 nu face obiectul Dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, criticile privind calificarea căii de atac relativă la această contestaţie nu pot fi valorificate în prezentul recurs, fiind astfel inadmisibile şi, ca atare, nu pot fi analizate.
2. A doua critică adusă încheierii din 29 mai 2013 a vizat măsura disjungerii cererilor în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare de contestaţia pe Legea nr. 10/2001.
Această critică, deşi considerată admisibilă, întrucât pune în discuţie o măsură dispusă de instanţă, care vizează cererile în nulitate ce fac obiectul Dosarului pendinte nr. 4484/2/2013, nu a fost apreciată ca fondată.
Astfel, s-a reţinut că măsura disjungerii, dispusă de curtea de apel la data de 29 mai 2013, a fost determinată de căile de atac diferite de care este susceptibilă sentinţa de fond, în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii: recurs în ce priveşte contestaţia pe Legea nr. 10/2001 şi apel în ce priveşte cererile în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Este adevărat că între cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios şi contestaţia pe Legea nr. 10/2001 există o strânsă legătură, întrucât problema restituirii în natură a imobilului, ce se pune în cadrul contestaţiei, este condiţionată de constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilului, dar aceasta nu infirmă legalitatea măsurii disjungerii, dispusă de curtea de apel, cum neîntemeiat, susţine recurenta.
Cât timp sentinţa fondului este supusă recursului în ce priveşte contestaţia la Legea nr. 10/2001 (aspect stabilit de curtea de apel şi care nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs) şi apelului, referitor la cererile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare (aspect stabilit de curtea de apel şi necontestat pe calea prezentului recurs), deci unor căi de atac diferite în raport de obiectul cererilor deduse judecăţii, judecarea lor împreună nu era posibilă, dat fiindcă apelul se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursul în complet format din 3 judecători, potrivit dispoziţiilor art. 54 alin. (2) din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004.
În contextul arătat, în considerentele Deciziei nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curții de Casația și Justiție, s-a reţinut că, instanţa de control judiciar a procedat la disjungere, dispunând judecarea separată a apelului pe cererile în nulitate, de recursul pe contestaţia la Legea nr. 10/2001, o atare măsură asigurând o bună administrare a justiţiei, ceea ce corespunde scopului pentru care disjungerea a fost reglementată prin dispoziţiile art. 165 C. proc. civ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, cererea în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare privind un imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 are caracter prejudicial faţă de cererea de restituire în natură a imobilului, ce face obiectul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, justificându-se astfel, rezolvarea cu prioritate a chestiunii prejudiciale, adică a cererilor privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece soluţia dată acestor cereri va avea o înrâurire covârşitoare asupra cererii de restituire în natură a imobilului.
Redarea acestor considerente din decizia atacată cu contestaţia în anulare de faţă, s-a impus tocmai pentru a se observa că instanţa de recurs şi-a motivat soluţia (cu argumente concrete de ce a dispus disjungerea, de ce nu a analizat calificarea căii de atac sub imperiul Legii nr. 202/2010), astfel încât nu se poate reţine incidenţa art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. de la 1865, în sensul că instanţa atunci când a respins recursul a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Aşa fiind, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare, trebuie ca instanţa de recurs să nu fi examinat toate motivele, or în speţă, nu se regăseşte această situaţie.
De altfel, instanţa de recurs trebuie să răspundă la toate motivele de recurs formulate, însă, nu are obligaţia de a răspunde separat şi distinct, la fiecare motiv, ci poate răspunde la motivele de recurs, printr-un considerent comun, sau printr-un considerent care să expliciteze de ce nu au fost analizate anumite chestiuni, această din urmă situaţie regăsindu-se în speţă.
În cazul concret dedus judecăţii, însă, pe calea contestaţiei în anulare au fost dezvoltate motive care nu pot fi regăsite sub incidenţa art. 318 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ. şi, ca atare, este de menţionat că, această cale extraordinară de atac de retractare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greşeli de judecată - cum încearcă contestatoarea - sau chestiuni legate de interpretarea unor dispoziţii legale (art. 165 din acelaşi cod) sau, de rezolvarea a unor incidente procedurale, deoarece, altfel, s-ar ajunge, pe o cale ocolită, să se judece încă o dată recursul (recursurile).
În realitate, contestatoarea critică Decizia nr. 296 din 29 ianuarie 2015 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la soluţia pronunţată, aceea de respingere a recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, invocând, pe de o parte, încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010 (pct. 10 şi 11 din cuprinsul contestaţiei în anulare) şi totodată, nerespectarea interpretării date de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 C. proc. civ. de la 1865 (pct. 7 şi 8 contestaţie), iar pe de altă parte, a criticat argumentele instanţei de recurs care au condus la menţinerea încheierii de şedinţă din 29 mai 2013, în privinţa măsurii disjungerii (pct. 2, 4, 12 şi 13 din contestaţie).
Faţă de conţinutul acestor motive ale contestaţiei în anulare care nu sunt incidente celor prevăzute de art. 318 alin. (1) din acelaşi cod este de observat că, niciuna dintre ipotezele descrise de textul procedural evocat nu se identifică în speţă, criticile formulate urmărind o nouă rejudecare a cauzei.
Astfel, nu se poate considera aplicabilă teza a II-a a acestui text procedural, întrucât instanţa de recurs nu a omis a analiza vreunul dintre motive cu care a fost învestită.
În concluzie, criticile promovate prin prezenta contestaţie în anulare nu se încadrează în condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) din cod, ci tind la reformarea soluţiei, printr-o reanalizare a recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 29 mai 2013, astfel că, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.M. împotriva Deciziei nr. 296 din 29 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1031/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1044/2015. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
