ICCJ. Decizia nr. 1046/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1046/2015
Dosar nr. 6168/281/1990
Şedinţa publică din 22 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 27 mai 2011 nr. 6168/28111990, petenta C.C.D. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art 281 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimaţii P.O.I. şi O.G., mlăturarea tuturor erorilor din sentinţa civilă nr. 5652/1990 a judecătoriei Ploieşti, lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, mlăturarea tuturor dispoziţiilor potrivnice existente în hotărârea menţionată.
Prin încheierea din 20 iunie 2011 Judecătoria Ploieşti a admis cererea petentei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în Dosarul nr. 6168/1990, în sensul că înscrisul intitulat „Actul de dare cu plată de teren de construcţie pentru membrii cooperatori" nr. 8952 din 30 noiembrie 1974 emis de C.A.P. „Unirea" pentru P.I., menţionat în cuprinsul acestei hotărâri, a avut ca obiect terenul în suprafaţă de 500 mp (cinci sute mp) situat în com. Balta Doamnei, sat. Lacul Turcului, având următoarele vecinătăţi: la Nord - Şoseaua Judeţeană pe lungime de 12,5 metri; la Sud - loturi în folosinţă pe lungimea de 12,5 metri; la Est – B.M. pe lungime de 40 metri; la Vest - P.N. pe lungimea de 40 metri.
împotriva acestei încheieri a declarat apel petenta, susţinând, în esenţă, că Judecătoria Ploieşti nu a soluţionat niciun punct din cererea sa, a refuzat să înlăture erorile, confuziile şi lipsurile evidente din sentinţa civilă nr. 5652/1990.
Prin Decizia nr. 525 din 27 octombrie 2011 Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei, apreciind că prima instanţă s-a pronunţat prin încheierea atacată asupra cererii apel altei -petente.
Prin Decizia nr. 218 din 23 ianuarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul petentei împotriva deciziei anterior menţionate ; a casat Decizia nr. 525 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova, respectiv, încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 20 iunie 2011 şl a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, judecătoria Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că, potrivit cererii înregistrate pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 27 mai 2011. instanţa a fost învestită de petentă atât cu un capăt de cerere vizând îndreptarea erorilor materiale pretins strecurate în sentinţa civilă nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploieşti, cât şi cu un capăt de cerere având ca obiect lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, precum şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din hotărârea menţionată, asupra căruia niciuna din instanţele anterioare nu s-au pronunţat.
Prin încheierea din 15 noiembrie 2013 Judecătoria Ploieşti a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimaţi, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ea obiect lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 pronunţata de Judecătoria Ploieşti în Dosarul civil cu nr. 6168/1990.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat. în sensul că instanţa s-a pronunţat deja pe aspectul lămuririi înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploieşti, prin Decizia nr. 1646/3991 pronunţată de Tribunalul Prahova, instanţa a constatat că, m cauză, nu s-a făcut dovada unei identităţi de elemente în sensul dispoziţiilor legale menţionate apte sa conducă la concluzia că prin cererea formulată petenta ar tinde la repunerea în discuţie a aceloraşi aspecte într-un litigiu nou format.
Pe fond, instanţa a reţinut că, după cum a rezultat din motivele cererii formulate, susţinerile petentei se constituie în veritabile critici la adresa modului de soluţionare în fond a litigiului, exprimându-se nemulţumirea privitor la soluţia pronunţată.
Astfel, se precizează că numiţii P.I. şi O.C. „nu pot face obiectul Legii nr. 18/1991 în curtea locuinţei părinteşti", pe motiv că nu ar avea acte valabile pentru terenul intravilan în litigiu, invocând-se lipsa rolului agricol, caracterul fals al „actului de dare cu plată nr. 160/1971, utilizat de O.C. pentru a obţine efecte juridice, „nulitatea actului cu dare de plată" din 1974 emis de C.A.P. Unirea Balta Doamnei pe numele P.I., expirarea termenului de valabilitate al unor autorizaţii de construire, precum şi faptul că terenul de drept al numitului P.I. ar avea un alt amplasament.
Într-o atare situaţie, instanţa a constatat că, prin intermediul prezentei cereri sunt repuse în discuţie aspecte care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaţilor neconstituînd o simplă explicitare a sensului, limitelor şi modalităţii de aplicare a sentinţei pronunţate de instanţă.
Prin Decizia nr. 420 din 19 iunie 2014, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul petentei împotriva încheierii mai sus arătate; a obligat apelanta la 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul P.I. şi la 1.200 lei cheltuieli de judecată către intimata O.G.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că In mod corect instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi a respins cererea având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 5652 pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 19 septembrie 1990, făcând o corectă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ.
În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din motivele cererii formulate de către petentă rezultă că aceasta este nemulţumită de soluţia sentinţei civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploieşti, tinzând să repună în discuţie aspecte ce ţin de fondul cauzei şi care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaţilor, neconstitumd o simplă explicitare a sensului, limitelor şî modalităţii de aplicare a sentinţei pronunţate de instanţă.
Susţinerea apelantei în sensul că încheierea atacată este dată cu încălcarea prevederilor an. 426 pct. 5 şi art. 443 C. proc. civ., este lipsită de relevanţă având în vedere că aceste textele de lege dacă sunt din Vechiul Cod de procedură civilă, ele nu există (art. 426 nu are pct. 5 iar art. 443 este abrogat prin art. 1 pct. 174 din O.U.G. nr. 138/2000) iar dacă apelanta s-ar fi referit la Noul C. proc. civ. acesta nu îşi are aplicabilitate în speţa.
Deşi apelanta petentă susţine că încheierea atacată nesocoteşte decizia nr. 218/2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti in Dosarul nr. 6168/281/1990, această susţinere este neîntemeiată, întrucât din motivarea respectivei hotărâri, prin care s-a dispus casarea Deciziei nr. 525 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Prahova şi a încheierii de îndreptare eroare materială pronunţată de Judecătoria Ploieşti la data de 20 iunie 2011, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond-Judecătorîa Ploieşti, cele două instanţe de fond şi apel nu s-au pronunţat pe capătul de cerere având ca obiect lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, precum şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din hotărârea menţionată.
Prin urmare, încheierea apelată a soluţionat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicaţiile obligatorii ale instanţei de control judiciar.
Celelalte susţineri ale apelantei în sensul că prin soluţia pronunţată, este obstrucţionată executarea silită în Dosarul de executare silită nr. 312/2013/4223/281 din 19 martie 2013 aflat pe rolul B.E.J., M. sau că se încalcă alte hotărâri judecătoreşti nu pot fi primite de instanţa de apel având în vedere că soluţia nemulţumitoare pentru una dintre părţi pronunţată de instanţa judecătorească nu poate constitui o obstnicţionare a executării silite solicitate de parte aşa cum doreşte deoarece executarea silită trebuie să se facă numai în temeiul unui titlu executor.
Aspectele invocate de către apelantă în sensul că în acest fel pârâţii O.G. şi P.I. au realizat o îmbogăţire fără justă cauză cu fostele lor ioturi de folosinţă primite de la CAP în curtea locuinţei sale părinteşti, proprietate privată obţinută de către părinţii săi prin C.V.C. nr. 43851/1942 sunt de fapt critici la adresa modului de soluţionare în fond a litigiului, apelanta din prezenta cauză exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia de fond în Dosarul nr. 6168/1990 al Judecătoriei Ploieşti, astfel că nu pot fi primite în prezenta cauza ce are ca obiect lămurire dispozitiv.
Referitor la solicitarea apelantei de daune interese si daune cominatorii calculate până la finalizarea Dosarului de executare silita nr. 312/2013 în lucru la B.E.J., M., tribunalul a reţinut înadmisibilitatea formulării unei astfel de cereri noi în calea de atac, potrivit art. 294 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 2575 din 4 decembrie 2014 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul petentei împotriva deciziei mal sus menţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut că petenia este nemulţumită, în realitate, de soluţia sentinţei civile nr. 5652 din 19 septembrie 1990 a Judecătoriei Ploieşti, sens în care, instanţa de fond şi apel întemeiat şi legal au reţinut că prin intermediul prezentei cereri petenta tinde sa repună în discuţie aspecte ce ţin de fondul cauzei şi care nu vizează întinderea dispozitivului ci efectiv întinderea drepturilor intimaţilor neconstituind o simplă explicitare a sensului, limitelor şi modalităţii de aplicare a sentinţei pronunţate de instanţă.
Instanţa de recurs a mai reţinut că art. 426 pct. 5 şi art, 443 C. proc. civ. invocate de către petentă nu se regăsesc în C. proc. civ. din 1865, iar Noul C. proc. civ. nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză deoarece potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Titlul II, cap. I, „dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. " iar potrivit art. 25 Noul C. proc. civ., litigiile în curs de judecată şi executările silite începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. la data de 15 februarie 2013 sunt supuse vechii legislaţii procedural civile.
Contrar susţinerilor recurentei, din motivarea Deciziei nr. 218 din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti rezultă că cele două instanţe, de fond şi apel, nu s-au pronunţat pe capătul de cerere având ca obiect lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, precum şi înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din hotărârea menţionată.
Prin urmare, încheierea apelată a soluţionat cauza în limitele deciziei de casare, respectând indicaţiile obligatorii ale instanţei de control judiciar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta C.C.D. întemeiat pe dispoziţiile art. 488 Noul C. proc. civ. art. 129 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 1, 6, 8 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cauza Artico împotriva Italiei, cauza Dima împotriva României, cauza Albina împotriva României, formulând următoarele critici:
I. Decizia recurată încalcă alte hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv, Decizia nr. 218/2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosar nr. 6168/281/1990, Decizia nr. 1491 din 28 mai 2013 pronunţată de aceeaşi instanţă în Dosar nr. 6168/281/1990* şi Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova în acelaşi dosar.
II. Prin soluţionarea cu celeritate a cauzei la primul termen de judecată, în lipsa petentei, s-a încălcat dreptul la apărare al acesteia, neluându-se în considerare cererea de amânare pentru lipsă de apărare, dovada imposibilităţii medicale de prezentare depusă la dosarul cauzei şi punând recurenîa-petentă în imposibilitatea de a formula cerere de recuzare a completului şi de a administrat probatorii.
III. Cauza a fost soluţionată de către un complet ce nu era compatibil să judece pricina, deoarece a favorizat pe numiţii P.I. şi O.C. în toate litigiile pe care aceştia le-au avut pe rolul respectivei instanţe.
În susţinerea recursului, petenta a expus pe larg situaţia de fapt obiect al litigiului în raport de care s-a formulat cererea de îndreptare a erorii materiale şi de lămurire dispozitiv, a arătat ca este o victimă a securităţii din regimul comunist ce a exmatriculat-o din învăţământul superior pe motivul că tatăl acesteia era legionar, aspect ce ulterior s-a dovedit a fi nereal; că proprietatea sa părintească a fost ocupată în mod abuziv şi tară titlu; că urmare a rănirii produse de către clanul O. poartă o proteză ale cărei costuri nu au fost nici până în prezent recuperate şi că pensia modică pe care o are după 40 de ani de muncă i-a fost confiscată de către instanţă eu titlu de cheltuieli de judecată impuse abuziv.
Examinând recursul în raport de excepţia de inadmisibilîtate invocată de instanţă din oficia, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
Caile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului dedus judecăţii.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date tară drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionare sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii".
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă ca pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date tară drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
În speţă, Decizia nr. 2575 din 4 decembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, împotriva căreia petenta C.C.D. a declarat prezentul recurs, reprezintă o decizie prin care s-a soluţionat recursul formulat de aceeaşi petentă împotriva Deciziei nr. 420 din 19 iunie 2014 date în apel de Tribunalul Prahova, hotărâre irevocabilă şi, deci, nesusceptibilă de o asemenea cale de atac.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.C.D. împotriva Deciziei nr. 2575 din 4 decembrie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1045/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1047/2015. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
