ICCJ. Decizia nr. 1082/2015. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1082/2015
Dosar nr. 28313/3/2014
Şedinţa din camera de consiliu de la 23 aprilie 2015
Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 14 august 2014, reclamantul A.A. a contestat Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014 emisă de pârâta C.N.C.I., solicitând anularea acesteia, validarea Deciziei nr. 737 din 11 ianuarie 2008 emisă de A.D.S. în Dosarul de despăgubiri înregistrat sub nr. 33870/CC la C.C.S.D., dosar predat acestei autorităţi centrale în baza procesului-verbal de predare primire din 31 ianuarie 2008, conform sentinţei civile nr. 211 din 30 iunie 2011, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1010 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție pronunţată în Dosar nr. 470/44/2011 şi a prevederilor art. 41 alin. (5), precum şi a art. 21 din Legea nr. 165/2013; emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv, potrivit prevederilor art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la data de 22 iulie 2014 i-a fost comunicată Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014 emisă de C.N.C.I. prin care s-a dispus invalidarea Deciziei nr. 737 din 11 ianuarie 2008 emisă de A.D.S. în Dosarul de despăgubiri înregistrat sub nr. 33870/CC la C.C.S.D., motivat de faptul că nu există dovada calităţii de moştenitor de pe urma bunicii sale paterne, S.M., care este proprietara imobilului potrivit actului dotal autentificat din 07 iulie 1912, iar imobilul ce face obiectul Deciziei nr. 737 din 11 ianuarie 2008 emisă de A.D.S. nu este identificat şi astfel, este imposibil de stabilit dacă este acelaşi cu cel preluat de stat.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 165/2014 şi dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Prin sentinţa nr. 1495 din 11 decembrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia de necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că decizia contestată este emisă de pârâtă în aplicarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
Potrivit art. 21 din acelaşi act normativ, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, control care se desfăşoară centralizat la nivelul întregii ţări de către Secretariatul Comisiei Naţionale. Acesta este abilitat de lege să solicite documente în completare entităţilor învestite de lege care i-au transmis deciziile cu propunere de acordare de măsuri compensatorii.
În noţiunea de „entitate învestită de lege” în accepţiunea actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar.
În acelaşi timp, art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competenţă teritorială în soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 34 în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie de află sediul entităţii.
Din interpretarea coroborată a textelor mai sus evocate, interpretare ce se impune a fi făcută în spiritul legii, Tribunalul Bucureşti a apreciat că ceea ce prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei este sediul Comisiei Judeţene de Fond Funciar emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatorii, iar nu sediul C.N.C.I.
Prin sentinţa civilă nr. 69 din 19 februarie 2015, Tribunalul Vrancea a declinat la rândul său competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea regulatorului de competenţă ivit între cele două instanţe.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Vrancea a reţinut că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Prin „entitate” în sensul acestor dispoziţii se înţelege entitatea care a emis actul, respectiv decizia care se contestă.
Reţinând că sediul entităţii emitente a deciziei de invalidare contestată se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Vrancea şi-a declinat competenţa în favoarea acestei instanţe.
Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, norma de competenţă incidenţă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (1) „Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen e 30 de zile de la data comunicării”.
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; f) A.N.R.P., organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică; g) C.N.C.I., înfiinţată potrivit legii.
Întrucât în cauză, Decizia de invalidare nr. 1262 din 22 mai 2014, contestată de reclamant, a fost emisă de C.N.C.I., potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Având în vedere că sediul C.N.C.I. se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul C.N.C.I., respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1073/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1083/2015. Civil → |
|---|
