ICCJ. Decizia nr. 1067/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1067/2015
Dosar nr. 5027/2/2011
Şedinţa publică din 23 aprilie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 noiembrie 2003, sub nr. 4340/2003, reclamanţii C.C. şi A.E. au chemat în judecată pe pârâta SC H. SA, solicitând obligarea acesteia să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr, judeţul Argeş.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul revendicat a aparţinut în proprietate autorului lor, defunctul A.Z., şi că după apariţia Legii nr. 10/2001 au solicitat restituirea terenului, depunând toate actele doveditoare cerute de lege, dar societatea pârâtă, prin Decizia nr. 385 din 31 octombrie 2003, a respins notificarea. Consideră că această decizie este nelegală, deoarece terenul proprietatea autorului lor, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 8 martie 1933, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, neexistând nici un fel de act care să facă dovada preluării de către stat.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 54 din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtă să facă reclamanţilor ofertă de restituire a terenului în suprafaţă de 1.300 mp, situat în comuna Rucăr, judeţul Argeş, în echivalent, potrivit valorii ce se va stabili prin expertiză.
Prin Decizia civilă nr. 1442 din 20 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei sus-menţionate şi a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că:
A admis contestaţia formulată de reclamanţi împotriva deciziei nr. 385/31 octombrie 2003 emisă de pârâtă.
A obligat pe pârâtă la restituirea în natură a suprafeţei de 332 mp, conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar pentru diferenţa de teren la măsuri reparatorii în echivalent bănesc în condiţiile Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 8120 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de ambele părţi împotriva deciziei sus-menţionate, a casat această decizie, precum şi sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, pentru lămurirea calităţii în care au stat în proces Sucursala Hidroelectrica Curtea de Argeş şi SC H. SA.
După casare, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 9601/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 398 din 25 februarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia; a anulat Decizia nr. 385 din 31 septembrie 2003 emisă de pârâtă; a obligat-o pe pârâtă să restituie în natură reclamanţilor terenul în suprafaţă de 332 mp, situat în comuna Rucăr, judeţul Argeş, în limitele fixate de raportul de expertiză topo; a obligat-o pe pârâtă la măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru diferenţa de 897 mp, conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, care a aparţinut în proprietate autorului lor, defunctul A.Z. Acest teren a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, printr-o deposedare în fapt şi fără nici un titlu legal. El a fost transmis de la fostul Consiliu Popular al comunei Rucăr, prin Decretul de expropriere nr. 299/1985, în administrarea Î.E. Curtea de Argeş, pentru realizarea obiectivului de investiţii - amenajarea Hidroenergetica Dâmboviţa pe sectorul Sătic Dragoslavele - blocul de intervenţie. Pe acest teren, ulterior s-a edificat o construcţie - blocul de intervenţie Rucăr, finalizată după anul 1990.
Tribunalul a omologat raportul de expertiză topometrică, întocmit în cursul primei judecăţi de expertul O.I., care a concluzionat că se poate restitui în natură suprafaţa de 332 mp, teren liber, fără a fi afectată folosinţa construcţiilor existente pe teren, iar pentru diferenţă, tribunalul a făcut în cauză aplicarea prevederilor Legii nr. 247/2005.
Prin Decizia civilă nr. 373 din 03 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 398 din 25 februarie 2008.
Prin Decizia nr. 2964 din 31 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii A.E. şi C.C., continuat de moştenitoarea Ş.V., şi recursul declarat de pârâta SC H. SA împotriva Deciziei civile nr. 373 din 03 iunie 2009, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că instanţele anterioare nu au lămurit pe deplin situaţia juridică a terenului în litigiu, deşi au fost efectuate două lucrări de specialitate.
Concluziile primei expertize efectuate, omologată de instanţe, sunt în sensul că este posibilă restituirea în natură a suprafeţei de 332 mp, conform Anexei nr. 3 S 2-3-5-6, numai dacă instanţa decide schimbarea traseelor utilitare.
În a doua expertiză efectuată în cauză se retine că terenul solicitat a fi revendicat este bine delimitat, fiind înconjurat de un gard de beton cu lăţime de 0,55 m şi are o suprafaţă de 1.217,54 mp şi că pe acest teren a fost edificată o construcţie P+3. Se mai retine, de asemenea, că există o platformă betonată de 312,76 mp, o fosă septică cu trei guri, un cămin de vizitare, precum şi un cablu subteran de alimentare cu energie electrică.
La acest raport de expertiză s-au formulat obiecţiuni din partea pârâtei, dar prin răspunsul formulat nu s-a clarificat pe deplin care este suprafaţa de teren liber, în sensul Legii nr. 10/2001, care poate fi restituită.
Instanţa, fără a se preocupa de acest aspect, care era esenţial în soluţionarea cauzei, a omologat primul raport de expertiză ce condiţiona restituirea suprafeţei de 332 mp de schimbarea traseelor utilitare.
Or, în situaţia în care s-a împărtăşit punctul de vedere din prima lucrare de specialitate, instanţa trebuia în considerentele deciziei să indice motivele pentru care a fost înlăturată cea de-a doua expertiză şi cum pot fi schimbate traseele utilitare aflate pe terenul în litigiu sau cum poate funcţiona o construcţie fără conductele subterane de alimentare cu apă şi cabluri electrice.
Ca atare, în rejudecare, pentru clarificarea situaţiei de fapt, se va ordona efectuarea unei noi expertize care să clarifice cert dacă terenul în litigiu este liber în sensul Legii nr. 10/2001 modificată, ocazie cu care se va ţine seama şi de celelalte susţineri ale părţilor.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 432/A din 04 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 398 din 25 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A admis apelul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.230 mp, situat în Rucăr, judeţul Argeş, care vor fi acordate în condiţiile legii speciale.
A respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
În ce priveşte critica reclamanţilor referitoare la faptul că pârâtă în cauză este SC H. SA Bucureşti şi nu SC H. SA - Sucursala Hidrocentrale Curtea de Argeş, care nu are personalitate juridică şi nu a emis dispoziţia atacată, astfel că sentinţa pronunţată nu este în contradictoriu cu emitentul dispoziţiei şi nu poate avea nici un efect, aceasta a fost tranşată prin Decizia de casare nr. 2964/2001 pronunţată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin aceasta arătându-se că, urmare a încheierii de îndreptare eroare materială pronunţată la data de 22 decembrie 2008, prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în sentinţa nr. 398/2008, în sensul că are calitatea de pârâtă SC H. SA, cadrul procesual a fost stabilit corect.
În ce priveşte criticile părţilor referitoare la restituirea în natură sau echivalent a terenului, curtea a constatat următoarele:
Toate cele trei expertize efectuate în cauză, expertiza efectuată de expertul O.I., care a stat la baza sentinţei civile nr. 398/2008 (fila 105 şi urm. şi completare fila 140 dosar fond primul ciclu procesual), expertiza efectuată de expertul B.S. în apel în primul ciclu procesual (fila 27 şi urm. dosar apel şi completare fila 42 ), precum şi expertiza efectuată de expertul D.M. în acest ultim ciclu procesual (fila 51 dosar, completare filele 155 şi 184 dosar prezent) identifică o suprafaţă de 332,95 mp care, susţin experţii, poate fi restituită în natură către reclamanţi, reprezentată de un spaţiu verde (conturul 1 2 3 4 9-10-11-1 pe schiţa anexă întocmită de expertul D. - fila 185 dosar prezent şi suprafaţa delimitată între pct. 2-3-5-6-2 de 332 mp pe schiţa anexă 3 la raportul de expertiză întocmit de expertul O. - fila 145 dosar fond primul ciclu procesual, care a fost avută în vedere la pronunţarea sentinţei nr. 398/2008).
Din cuprinsul expertizei întocmită de expertul B. - fila 30 dosar apel al doilea ciclu procesual, rezultă că terenul de 332 mp astfel delimitat cuprinde o parte din drumul de acces la incinta în care este situat şi blocul de locuinţe, precum şi că este traversat de cablurile de energie electrică care pleacă de la un post trafo aflat în afara acestei suprafeţe de 332 mp.
În ce priveşte edificarea blocului de locuinţe, curtea a reţinut că edificarea acestuia a început înainte de 1990, însă a fost finalizată după această dată.
Aspectul de fapt referitor la finalizarea construcţiei rezultă din procesul-verbal de recepţie finală din 07 august 2008 depus la fila 28 dosar apel al doilea ciclu procesual, în care se consemnează că procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost încheiat la data de 28 septembrie 2005 şi că lucrările au fost complet terminate la data de 28 septembrie 2005.
În privinţa începerii lucrărilor de execuţie anterior anului 1990, curtea a constatat că s-au depus următoarele înscrisuri: procesul-verbal de trasare a lucrărilor din 02 august 1988 (fila 104 prezentul dosar), proces-verbal din data de 30 august 1988 care constată executarea fundaţiei şi consemnează că se poate trece la betonarea fundaţiei (fila 108 dosar prezent), adresa din 03 octombrie 1988 (fila 110 dosar prezent), care face referire la blocul care se construieşte şi prin care se solicită refacerea anumitor proiecte legate de alimentarea cu apă a blocului de locuinţe, adresa din 11 septembrie 1988 (fila 111 dosar prezent) care menţionează iar că lucrările de execuţie sunt începute, în acelaşi fel sunt adresele depuse la filele 112 -118 dosar prezent.
S-a mai constatat şi că prin adresa depusă la fila 46 dosar apel al doilea ciclu procesual, datată 02 august 1989, se consemnează că lucrările la blocul de locuinţe de intervenţie de la Rucăr au fost abandonate şi se impune reluarea lor de urgenţă.
S-a depus şi un deviz privind situaţia lucrărilor executate până la 31 decembrie 1989 (filele 122-123 dosar prezent), care menţionează şi blocul de locuinţe căruia îi corespunde o anumită valoare a lucrărilor executate.
S-au depus şi anumite adrese emise de Consiliul Local Rucăr către pârâtă (filele 124-125), prin care se solicita finalizarea construcţiei bloc de locuinţe sau dărâmarea acesteia, având în vedere că este în stare de degradare şi dăunează aspectului zonei, adrese datate 1992-1995.
În privinţa autorizării construirii acestui imobil, curtea a constatat că s-au depus la dosar autorizaţia din 28 ianuarie 1988 (fila 43 dosar apel al doilea ciclu procesual), care vizează exclusiv autorizarea lucrărilor de studii geo necesare executării blocului de locuinţe de serviciu, precum şi autorizaţia de construire din 26 decembrie 1984 (fila 91 prezentul dosar) care se dă pentru „lucrările de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”.
Curtea a constatat că potrivit art. 5 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la momentul deschiderii investiţiei de amenajare a râului Dâmboviţa în discuţie şi în vigoare până la abrogarea sa prin Legea nr. 50/1991, „Autorizaţia privind lucrările ce aparţin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuţie obştească, precum şi cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentaţiei prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiţie.”
Aşa fiind, curtea a considerat că, în cauză, atâta timp cât s-a depus autorizaţia de construire din 26 decembrie 1984, care vizează „lucrările de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, blocul de locuinţe în discuţie fiind inclus în ansamblul acestor lucrări aşa cum rezultă şi din planul amenajării depus la fila 90 dosar prezent, rezultă că blocul a fost edificat cu autorizarea legală necesară.
S-a reţinut, de asemenea, conform celor menţionate mai sus, că lucrările de execuţie a blocului au început în mod cert anterior anului 1990, fiind finalizate într-adevăr ulterior, în anul 2005, punându-se problema valabilităţii autorizaţiei de construire emisă în anul 1984.
În această privinţă a valabilităţii autorizaţiei de construire emisă în anul 1984, curtea a constatat că art. 15 alin. (2), (3) şi (4) din Decretul nr. 144/1958 prevedeau: „Autorizaţiile prevăzute la art. 2 şi articolul 8 îşi pierd valabilitatea, dacă în termen de 1 an de la eliberarea lor operaţiunea pentru care au fost solicitate nu a fost începută. Autorizaţia prevăzută la articolul 11 este valabilă timp de 6 luni de la eliberarea ei. În cazul în care titularii autorizaţiilor au fost împiedicaţi, din motive de forţă majoră, de a-şi valorifica, în termenele de mai sus, autorizaţiile obţinute şi dacă toate condiţiile iniţial considerate nu au suferit nici o schimbare, organele care au eliberat respectivele autorizaţii pot acorda o prelungire a valabilităţii acestora, curgând de la data la care a încetat împiedicarea, pe o durată cel mult egală cu a termenelor prevăzute în prezentul articol.”
Or, în cauză, era vorba de o autorizaţie pentru edificarea unor construcţii, vizată de art. 2 din decret, ceea ce semnifică faptul că pierderea valabilităţii opera numai dacă în termen de un an de la eliberarea sa nu era începută investiţia pentru care a fost eliberată.
Această dispoziţie legală trebuie coroborată cu menţiunea din autorizaţia de construire din 1984, care prevede expres că „execuţia lucrărilor se va face eşalonat”.
Coroborând, aşadar, faptul că autorizaţia se emitea legal pentru întreaga investiţie, precum şi faptul că autorizaţia s-a dat pentru un ansamblu de amploare şi a menţionat că execuţia se va face eşalonat, rezultă că valabilitatea acesteia se păstra sub condiţia ca în termenul de 1 an de la emiterea sa să se înceapă lucrările de execuţie ale amenajării în sine, deci ale unor părţi ale amenajării, iar nu ale componentei acestui ansamblu reprezentată de blocul de locuinţe în sine.
Se observă şi că Decretul nr. 144/1958 nu condiţiona terminarea lucrării într-un anumit termen prevăzut în autorizaţie (aşa cum avea să reglementeze Legea nr. 50/1991).
În privinţa efectelor pe care le produce abrogarea Decretului nr. 144/1950 prin art. 41 din Legea nr. 50/1991, curtea a apreciat că obiectivul început anterior apariţiei acestei legi şi autorizat ca atare nu poate fi supus prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obligaţia obţinerii unei noi autorizaţii de construire, chiar dacă finalizarea construcţiei se face sub imperiul noii legi.
Aceasta este o aplicare firească a principiului aplicării legii noi pentru situaţii născute după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta drepturi şi situaţii juridice create sub vechea reglementare.
Anume, dacă autorizaţia de construire emisă anterior legii noi, în baza Decretului nr. 144/1950, îşi păstrase valabilitatea prin începerea lucrărilor într-un an de la emiterea ei şi nu îşi pierdea această valabilitate prin neexecutarea construcţiei într-un anumit termen de la data emiterii ei, acestea sunt situaţii juridice pe deplin dobândite în favoarea pârâtei beneficiară a acestei autorizaţii de construire şi care nu pot fi înfrânte prin considerarea că Legea nouă nr. 50/1991 ar impune acestei situaţii obţinerea unei noi autorizaţii de construire. De altfel, în mod esenţial Legea nr. 50/1991 nu prevede vreo obligativitate de obţinere a unei autorizaţii de construire sub imperiul său pentru construcţii începute şi nefinalizate la data intrării ei în vigoare.
În concluzia celor expuse, curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se restituie în natură terenurile pe care s-au edificat construcţii autorizate. Nu se regăseşte în cauză situaţia prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, când poate fi dispusă restituirea în natură, în cauză nefiind vorba de o construcţie edificată după ianuarie 1990 fără autorizaţie de construire.
În privinţa posibilităţii de restituire parţială a terenului, anume pentru partea de teren neocupată de blocul de locuinţe, suprafaţa delimitată prin expertizele efectuate în cauză, conform celor menţionate mai sus, de 332 mp (respectiv 332,95 mp), curtea a constatat următoarele:
Prin raportul de expertiză întocmit de expertul B.S. (filele 30 şi 44 Dosar nr. 9601/2/2007 al Tribunalului București - dosar fond al doilea ciclu procesual) se evidenţiază cablul subteran de alimentare cu energie electrică care traversează această suprafaţă de teren de 332 mp liberă de construcţii supraterane până la un post trafo aflat în afara acestei suprafeţe, în partea vestică.
Din planul topo cadastral al imobilului depus la fila 39 Dosar nr. 959/2005 al Curții de Apel București (dosar apel primul ciclu procesual) rezultă că pe această suprafaţă de 332 mp se află amplasată reţeaua de canalizare şi pluvială care deserveşte blocul de locuinţe, reieşind cu claritate că traseul acestor reţele traversează suprafaţa de teren de 332 mp, de la un colţ al blocului de locuinţe înspre Str. D., pe sub calea de acces existentă în prezent şi mai departe de aceasta; adâncimea acestor reţele este de aprox. 80 cm, aşa cum se face menţiune expresă pe acest plan cadastral.
În acelaşi sens, anume în sensul că suprafaţa de teren în discuţie de 332 mp poate fi restituită în natură numai dacă instanţa decide schimbarea traseelor utilitare este şi expertiza efectuată de expertul O.I. (fila 143 Dosar nr. 4340/2003 al Tribunalului București - dosar fond primul ciclu procesual).
În ce priveşte expertiza efectuată în acest ultim ciclu procesual de expertul D.M., aceasta arată, de asemenea, că această suprafaţă de 332,95 mp poate fi restituită în natură dacă se mută cablurile electrice şi conductele subterane (fila 155 dosar prezent).
Aşadar, din aceste probe rezultă că pe suprafaţa de teren de 332 mp, delimitată de experţi în vederea restituirii în natură, există cabluri subterane de energie electrică care o traversează până dincolo de limita vestică până la postul trafo, precum şi reţeaua de canalizare şi pluvială, aceste reţele de utilităţi fiind cele care deservesc blocul de locuinţe despre care s-a reţinut mai sus că reprezintă o clădire edificată cu autorizarea legală.
Aşa fiind, curtea a apreciat că nici această soluţie de restituire parţială în natură a suprafeţei de 332 mp teren nu este posibilă legal, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Curtea a considerat că acest text are în vedere imposibilitatea restituirii în natură a terenului ocupat de construcţii noi (autorizate) în ansamblul lor, cu luarea în considerare şi a utilităţilor necesare şi care deservesc aceste construcţii. Construcţia la care face referire textul trebuie privită în ansamblul său, ceea ce poate semnifica, după caz, nu numai construcţia propriu-zisă, dar şi ceea ce reprezintă lucrări aferente şi care sunt necesare funcţionării şi asigurării utilităţii construcţiei propriu-zise.
Curtea a considerat că nu poate fi interpretat în sens restrictiv acest text, în sensul că vizează numai ceea ce reprezintă teren ocupat de construcţia propriu-zisă, sensul reglementarii fiind acela că, în situaţia în care terenul a suferit între timp anumite modificări, respectiv a fost afectat de anumite lucrări de construcţii, în mod direct sau funcţional, măsurile de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001 să nu intervină asupra acestor lucrări şi să nu atragă consecinţe de modificare a stării de fapt create legal în intervalul de timp de la preluarea imobilului de către stat până în prezent.
Aşadar, ori de câte ori au intervenit anumite lucrări edificate legal, reglementarea adoptată prin Legea nr. 10/2001 a fost în sensul păstrării stării de fapt astfel create şi acordării măsurilor reparatorii în echivalent.
Acest sens rezultă din mai multe texte ale Legii nr. 10/2001, anume art. 10 alin. (2), art. 11, art. 18 şi art. 19.
Or, în cauză, datorită existenţei pe terenul de 332 mp a reţelelor de utilităţi menţionate, necesare şi care deservesc construcţiei bloc de locuinţe, practic această suprafaţă este afectată funcţional blocului de locuinţe, nefiind posibilă restituirea ei în natură către reclamanţi.
Curtea nu a primit ideea că această suprafaţă ar putea fi restituită în natură, întrucât reţelele de utilităţi ar putea fi mutate în afara acestui perimetru, considerând că în mod cert nu acesta este sensul reglementarii în discuţie, anume de a crea situaţii în care restituirea în natură să fie condiţionată de astfel de intervenţii asupra stării de lucruri actuale. Dimpotrivă, textul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 relevă cu claritate că intenţia legiuitorului a fost aceea de a lăsa neschimbată situaţia de fapt existentă la momentul actual, acolo unde această situaţie de fapt a fost creată legal, fiind avută în vedere nu numai suprafaţa efectiv şi direct ocupată de construcţii, ci şi suprafaţa afectată funcţional de lucrări de construcţii edificate legal.
Pentru aceste motive, curtea a constatat că reclamanţilor li se cuvin măsuri reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren, în mod nelegal, anume cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind stabilită, prin sentinţa apelată nr. 398/2008, restituirea în natură pentru suprafaţa de 332 mp teren.
Curtea a constatat, de asemenea, fondată critica pârâtei în sensul că greşit prima instanţă a obligat pe pârâtă la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru teren, aceasta soluţie fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/ 2001 şi ale Legii nr. 247/2005, în vigoare la momentul pronunţării sentinţei apelate.
Astfel, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 (ca şi conform Legii nr. 247/2005 în vigoare la data pronunţării sentinţei nr. 398/2008), niciodată unitatea deţinătoare nu era obligată să acorde ea însăşi măsuri reparatorii în echivalent persoanei îndreptăţite, obligaţia unităţii deţinătoare având cu totul alt conţinut decât a dispus prima instanţă, anume aceea de a propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, acordarea propriu-zisă a acestora făcându-se în condiţiile legii speciale de stabilire şi acordare a despăgubirilor (în numerar în limita sumei de 500.000 lei sau titluri de despăgubire sub imperiul Legii nr. 247/2005 sau prin compensare prin puncte sub imperiul Legii nr. 165/2013 la momentul actual).
Or, prin sentinţa apelată nr. 398/2008 prima instanţă a obligat pârâta la măsuri reparatorii în echivalent bănesc, măsura nelegală în raport de dispoziţiile legale menţionate.
De aceea, se impune admiterea apelului pârâtei şi sub acest aspect.
În concluzie, a fost respins apelul reclamanţilor, ca nefondat, şi admis apelul pârâtei, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul constatării dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul solicitat, în suprafaţă de 1.230 mp, care vor fi acordate în condiţiile legii speciale, cererea reclamanţilor de restituire în natură a terenului urmând a fi respinsă.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, invocând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.
În motivarea dată respingerii acţiunii, curtea de apel a luat în considerare dispoziţiile art. 15 din Decretul nr. 144/1958, reţinând că, din moment de pârâta a făcut dovada existenţei autorizaţiei din 1984 şi a unui deviz parţial de lucrări datat 31 decembrie 1989 în care figurează şi blocul de locuinţe de intervenţie edificat pe terenul în litigiu, devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, considerând lucrările ca fiind autorizate.
Raţionamentul instanţei de apel nu poate fi primit, conducând la concluzia aplicării greşite a legii (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în loc de art. 10 alin. (3) din acelaşi act normativ).
Astfel, în cuprinsul Autorizaţiei pentru executare lucrări din 26 decembrie 1984, eliberată pentru „amenajarea râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, se arată expres faptul că „execuţia lucrărilor se va efectua eşalonat numai pe terenuri proprietatea beneficiarului de investiţie, scoase din circuitul agricol şi forestier”.
Nu există în dosarul cauzei niciun fel de dovadă privind existenţa în patrimoniul beneficiarului a terenului în litigiu. Dimpotrivă, reclamanţii au demonstrat că terenul proprietatea autorului lor, A.Z., nu a fost trecut niciodată în proprietatea statului, acesta nefigurând în anexa Decretului nr. 299/1985, lucru recunoscut şi de Primăria Rucăr, care menţionează expres în adresa din 22 decembrie 2004 faptul că „nu avem cunoştinţă asupra titlului în baza căruia terenul de 1.300 mp a trecut în proprietatea statului. Primăria nu a avut niciun act asupra acestui teren”. De altfel, această stare de fapt a fost recunoscută cu putere de lucru judecat şi de instanţele care au dispus restituirea celorlalte proprietăţi ale aceluiaşi autor.
Instanţa de apel menţionează ca dovadă a faptului că lucrările au fost autorizate faptul că la pagina 90 din dosarul fondului există schiţa presupus anexă a Autorizaţiei din 26 decembrie 1984, în care figurează şi imobilul edificat pe terenul în litigiu. În analiza acestei probe, instanţa însă nu ia în considerare faptul că acea schiţă face parte din noul proiect întocmit la nivelul anului 1995, aşa cum se precizează cu claritate în cuprinsul său, nefăcând, prin urmare, parte din autorizarea iniţială de lucrări.
Toţi cei trei experţi care au efectuat lucrări de specialitate în cauză au remarcat faptul că imobilul a fost edificat fără autorizaţie de construcţie. Oricât de larg s-ar interpreta titulatura celor două autorizaţii exhibate de pârâtă, respectiv cea din anul 1984 - din 26 decembrie 1984 şi cea din anul 1988 - din 28 ianuarie 1988, nu se poate încadra edificarea unui bloc de locuinţe nici în categoria „amenajarea râului Dâmboviţa” şi nici în cea de „executare studii geo”.
Faptul că nu există autorizaţie de construire pentru blocul edificat pe terenul în litigiu este arătat expres de Consiliul Judeţean Argeş - D.U.A.T. în adresa din 07 noiembrie 2011, în care se arată „pentru Blocul de locuinţe de serviciu a fost emisă autorizaţia pentru executare lucrări din 1988 care se referă la studii geo şi nu la construcţia blocului”. Acelaşi punct de vedere este menţinut şi în adresa din 26 septembrie 2014.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că nu se impunea obţinerea unei noi autorizaţii de construcţie pentru imobil după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/1991, menţinându-se valabilitatea autorizaţiei eliberate anterior anului 1990.
Trecând peste argumentele mai sus expuse în privinţa inexistentei acestei autorizaţii, trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu documentele depuse în probatoriu, la nivelul lunii august 1989 lucrările erau abandonate. De asemenea, la nivelul anului 1995 construcţia era abandonată şi într-o gravă stare de degradare. Având în vedere această situaţie de fapt s-a impus refacerea proiectului şi schimbarea soluţiilor tehnice adoptate, lucru care, evident, impunea autorizarea conform Legii nr. 50/1991.
În adoptarea soluţiei despăgubirii prin echivalent şi a respingerii solicitării de restituire în natură, instanţa a considerat că, având în vedere că pe sub terenul liber de construcţii se află amplasată reţeaua de canalizare ce deserveşte imobilul, este imposibilă restituirea în natură chiar şi a terenului liber de construcţii, neputându-se impune pârâtei sarcina mutării acestor reţele.
Acest mod de interpretare a legii este greşit. Nu acesta este sensul şi nici spiritul prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Faptul că subsolul unui teren liber de construcţii este afectat de reţele edilitare nu poate genera imposibilitatea retrocedării în natură a acestuia, ci, eventual, poate cauza unele limitări urbanistice sau, eventual, imposibilitatea obţinerii unei autorizaţii de construcţie pentru un anumit tip de imobil. Însă nicăieri în dosarul cauzei nu se regăseşte vreo autorizaţie de construcţie pentru acea reţea de canalizare sau orice alte utilităţi ce ar trebui să deservească imobilul.
În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Decizia atacată este criticată sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură a terenului în litigiu, imputându-se instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În opinia recurenţilor, terenul în litigiu trebuia restituit în natură în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece este ocupat de o construcţie neautorizată, sens în care au susţinut că, în raport de probele administrate, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că blocul de locuinţe de intervenţie de pe terenul în litigiu este autorizat.
Susţinerile recurenţilor referitoare la lipsa autorizaţiei de construire pentru blocul de locuinţe de intervenţie de pe terenul în litigiu repun în discuţie probele administrate în scopul schimbării situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac a recursului.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care vizează exclusiv aspecte de fapt, legate de interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, nu pot fi încadrate în cazul de modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nici în celelalte cazuri de modificare sau casare dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de către instanţa de apel.
Aşa fiind, instanţa de recurs urmează a verifica doar dacă, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, au fost corect aplicate dispoziţiile legale incidente.
În speţă, curtea de apel a reţinut, pe baza probelor administrate, că autorizaţia din 26 decembrie 1984, emisă sub imperiul Decretului nr. 144/1958, vizează „lucrările de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele” şi că blocul de locuinţe de intervenţie edificat pe terenul în litigiu este „inclus în ansamblul acestor lucrări, aşa cum rezultă şi din planul amenajării depus la fila 90 dosar prezent”.
Raportând această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., la dispoziţiile art. 5 din Decretul nr. 144/1958, care prevedeau că autorizaţia privind lucrările ce aparţin sectorului socialist se va elibera pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiţie, în mod corect instanţa de apel a reţinut că blocul de locuinţe de intervenţie de pe terenul în litigiu a fost edificat cu autorizarea legală şi, pe cale de consecinţă, că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, iar potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege, „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare şi demontabile.”
Rezultă că art. 10 alin. (2) exceptează de la regula restituirii în natură terenurile ocupate de construcţii edificate după preluare în baza unor autorizaţii legale.
per a contrario, regula restituirii în natură se aplică terenurilor ocupate de construcţii noi neautorizate, indiferent dacă data edificării acestora se situează înainte sau după 1 ianuarie 1990, deoarece textul nu face o asemenea distincţie, iar acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să reglementeze cazuri particulare de aplicare a regulii restituirii în natură, şi anume pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate după data de 1 ianuarie 1990 şi pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile.
În speţă, însă, contrar susţinerilor recurenţilor, nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3), deoarece construcţia bloc de locuinţe edificată pe terenul litigios după preluare nu este o construcţie neautorizată, ci una autorizată, fiind inclusă în ansamblul lucrărilor de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele, pentru care s-a acordat autorizaţia din 26 decembrie 1984, conform situaţiei de fapt definitiv stabilite de instanţa de apel. Ca atare, raportat la această situaţie de fapt, incidente sunt dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care pentru terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, sens în care corect a dispus curtea de apel.
Pe de altă parte, recurenţii au susţinut lipsa autorizaţiei de construire pentru blocul de locuinţe de intervenţie de pe terenul în litigiu şi pe considerentul că era necesară obţinerea unei noi autorizaţii conform Legii nr. 50/1991, cât timp finalizarea construcţiei s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi, la nivelul anului 1995 construcţia fiind abandonată şi în stare avansată de degradare, ceea ce a impus refacerea proiectului şi schimbarea soluţiilor tehnice adoptate.
Critica este neîntemeiată, deoarece pentru construcţia în discuţie (a cărei execuţie a început anterior anului 1990 şi a fost finalizată în anul 2005, conform situaţiei de fapt definitiv stabilite de instanţa de apel), şi-a păstrat valabilitatea autorizaţia emisă în anul 1984, finalizarea construcţiei după intrarea în vigoare a noii legi privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Legea nr. 50/1991, neimpunând obţinerea unei noi autorizaţii potrivit legii noi, după cum corect a apreciat şi curtea de apel.
Astfel, conform art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 144/1958, „autorizaţia privind lucrările ce aparţin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuţie obştească, precum şi cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentaţiei prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiţie”, iar conform art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ, „autorizaţiile prevăzute la art. 2 şi art. 8 îşi pierd valabilitatea, dacă în termen de 1 an de la eliberarea lor operaţiunea pentru care au fost solicitate nu a fost începută”.
Raportat la aceste dispoziţii legale, întrucât a vizat lucrări ce aparţineau sectorului socialist, autorizaţia din 26 decembrie 1984 acoperă întreaga investiţie reprezentată de „lucrările de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, iar în aprecierea valabilităţii ei prezintă relevanţă dacă în termen de un an de la data când a fost eliberată au început lucrările de execuţie a amenajării în sine, deci a unor părţi ale amenajării, iar nu a componentei acestui ansamblu constând în blocul de locuinţe de intervenţie în discuţie.
Prin urmare, nefiind contestată începerea lucrărilor de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele, în termen de un an de la eliberarea autorizaţiei din 26 decembrie 1984, această autorizaţie şi-a păstrat valabilitatea pentru investiţia în ansamblu, care include şi blocul de locuinţe de intervenţie, data finalizării acestei componente a ansamblului investiţiei neavând nicio relevanţă pe aspectul în discuţie, cu atât mai mult cu cât Decretul nr. 144/1958 nu condiţiona terminarea lucrării într-un anumit termen prevăzut în autorizaţie.
Aşa fiind, corect curtea de apel a concluzionat că investiţia autorizată în baza Decretului nr. 144/1958 şi a cărei execuţie a început anterior intrării în vigoare a noii legi privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, Legea nr. 50/1991, nu poate fi supusă prevederilor acestei noi legi pentru a se impune obţinerea unei noi autorizaţii de construire, chiar dacă finalizarea construcţiei s-a făcut sub imperiul noii legi. Aceasta deoarece, potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, deîndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, fără să poată afecta drepturi şi situaţii juridice create sub vechea reglementare, regulă de la care Legea nr. 50/1991 nu prevede nicio excepţie, necuprinzând vreo dispoziţie în sensul obligativităţii obţinerii unei autorizaţii de construire sub imperiul său pentru construcţii începute şi nefinalizate la data intrării ei în vigoare.
Ca atare, construcţia nouă de pe terenul în litigiu fiind autorizată legal, în mod corect curtea de apel a reţinut ca incidente cauzei dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, iar nu dispoziţiile art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege, acestea din urmă prevăzând soluţia restituirii în natură pentru terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.
Criticile referitoare la posibilitatea restituirii parţiale a terenului litigios, pentru suprafaţa neocupată de blocul de locuinţe, sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că nici suprafaţa de teren care excede celei ocupate de blocul de locuinţe nu poate fi restituită în natură, datorită existenţei în subteranul acesteia a unor reţele de utilităţi ce deservesc blocul de locuinţe.
Astfel, pe baza probelor administrate, curtea de apel a reţinut că suprafaţa de 332 mp, care excede celei ocupate de blocul de locuinţe, este traversată în subteran de cabluri de energie electrică şi de reţeaua de canalizare şi pluvială, utilităţi ce deservesc blocul de locuinţe.
Or, raportat la această situaţie de fapt, imposibil de reevaluat în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., soluţia de restituire prin echivalent, iar nu în natură, a suprafeţei de 332 mp se întemeiază pe o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit tezei finale a acestor dispoziţii legale, „(…) pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.
Art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează conţinutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”.
Acestea vizează „ acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele”.
Rezultă că, dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură nu doar terenurile ocupate de construcţii noi, autorizate, ci şi cele afectate de amenajări de utilitate publică, categorie în care se încadrează şi dotările tehnico-edilitare subterane ce deservesc nevoile comunităţii.
În speţă, suprafaţa de 332 mp este traversată în subteran de reţele de utilităţi ce deservesc blocul de locuinţe, astfel că raportat la dispoziţiile legale sus-menţionate, această suprafaţă este afectată de amenajări de utilitate publică, întrucât reţelele tehnico-edilitare din subteranul său deservesc nevoile comunităţii, asigurând funcţionalitatea blocului de locuinţe, şi, ca atare, respectiva suprafaţă nu poate fi restituită în natură.
Cât priveşte faptul că reţelele tehnico-edilitare subterane în discuţie nu ar fi realizate în baza unei autorizaţii de construire, acesta nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care îl afectează, cum greşit susţin recurenţii, deoarece autorizaţia de construire nu este cerută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le afectează. De altfel, în speţă fiind stabilit că autorizaţia din 26 decembrie 1984 acoperă întreaga investiţie reprezentată de „lucrările de amenajare a râului Dâmboviţa, pe sectorul Sătic - Dragoslavele”, care include şi blocul de locuinţe de intervenţie, nu s-ar putea reţine inexistenţa autorizaţiei pentru reţelele tehnico-edilitare subterane ce deservesc blocul de locuinţe de intervenţie, întrucât acestea sunt un accesoriu al construcţiei supraterane.
În concluzie, în mod legal instanţa de apel nu a dispus restituirea în natură nici a suprafeţei de teren în subteranul căreia se găsesc reţele de utilităţi ce asigură funcţionalitatea blocului de locuinţe, fiind vorba despre un teren afectat de o amenajare de utilitate publică, exceptat de la restituirea în natură, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.
Faţă de considerentele prezentate, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.E. şi Ş.V.M. împotriva Deciziei nr. 432/A din 4 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1063/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1069/2015. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
